Exercițiu de scris #1: trei astronauți pleacă în prima călătorie spre lună din întreaga istorie a omenirii. Descrieți această călătorie fără a-i pomeni pe astronauți, luna ori sfârșitul lor dramatic.

Nu-l vor lăsa în pace.

Pași grăbiți pe trotuar: le cunoaște atât de bine motivul. Deja se grăbește să înfigă cheia în încuietoarea mașinii, să-și arunce cărțile pe locul din spate, lovindu-se tare la genunchi de axul volanului.

Dle Collins, dle. Collins!

Își forțează micul său Fiat spre o trezire năprasnică.

Dle Collins, vrem să discutăm cu dumneavoastră!

Dintr-o dată, o mână se lipește de geamul închis, bătând, cerșind.

(Îi trece fulgerător prin minte: mâna disperată a lui Gus, lipită de un alt geam, cum văzuse în dramatizările de televiziune.)

Doar vreo două cuvinte, dle Collins, asta-i tot ce vă cer.

Bătrânul Quattrocento reacționează în ultimul moment și apasă tare pe pedală, aproape azvârlind-o pe femeie peste cameramanul din spatele ei.

Asta ca să plece de-acolo, să dispară din acest episod, retrăgându-se sub acoperișul pe care și-l construise peste viața sa.

Să rămână pe Pământ.

Uneltiseră să-l ia cu asalt. Sare de la un canal de știri la altul. Sunt zeci și zeci de canale, iar el continuă să vadă vechile imagini, derulându-se la unison ca și cum ar fi fost controlate de un mare maestru. Stinge televizorul, nedorind să mai vadă ceva. Toți acei știriști și reporteri, sunt cu toții mult prea tineri, nu erau pe lume atunci, niciunul dintre ei n-a văzut cum s-a întâmplat. Sunt cu toții animați, și o știe asta până-n măduva oaselor, doar de o curiozitate morbidă față de un mister uitat.

Însă nu-i același lucru precum deschiderea mormântului unui faraon, mort de câteva mii de ani, ar spune el înaintea camerelor de luat vederi, trebuie să vă amintiți că familiile lor privesc asta. Copiii lor se uită.

Însă nu va spune asta. O reacție în public nu va aduce decât necazuri. Avea o viață liniștită, o slujbă sigură. E  prea bătrân pentru acte nebunești. Va sta și va aștepta să treacă toate. Neclintit, ca o stâncă. O stâncă umilă, care-și cunoaște locul pe Pământ. Nu vrea nimic de la cer.

Fețele lor uluite. Ochii lor ieșiți din orbite. Își lasă servieta pe masă,  cu grijă. Inima-i bate cu putere.

Bună dimineața, copii.

Se uită unii la alții. Un mesaj invizibil le străbate mințile lor aproape adulte.

Este acel Collins de care se tot vorbește la televizor, este tatăl tău, începe Susy, întotdeauna cea mai sfidătoare.

El simte vechea durere răzbătând până la suprafață.

Nu acesta-i subiectul lecției de astăzi. Putem începe?

Duritatea lui îi ia prin surprindere. Ei bine, îl uimește și pe el. Începe să scrie pe tablă. E cu spatele spre clasă, recâștigându-și ținuta. Sau cel puțin încearcă. Le cere să citească din temele de casă, cu glas tare. Nu va spune nimic, lăsând să treacă o oră. Furtuna se îndepărtează.

Subiectul nu-i este de ajutor. Homer și eroii și faptele lor nobile.

Cel care luptă nu o duce mai bine decât cel care nu o face; lașul și eroul au parte de aceeași onoare. N-am obținut nimic cu necazurile mele, riscându-mi mereu viața.

Brusc, se simte ca și cum ar fi sub reflectoare. Spotul este fierbinte și neplăcut și-l dor ochii.

În spatele clasei aude șușoteli. Există și unele priviri suspicioase și acuzatoare.

Nu mai sunt decât treizeci de minute.

Printre oamenii de onoare, cei care supraviețuiesc îi depășesc la număr pe cei morți în luptă, însă cei fugiți nu merită nici gloria, nici ajutorul meu.

Și în ce context face Homer această declarație, John?

Vede sulița înainte de a fi aruncată. O vede în ochii băiatului.

Troienii erau niște eroi, dle Collins. Nu s-au speriat de misiunile grele, nici nu i-au împins la moarte sigură pe camarazii lor războinici.

Fața-i altfel, la fel și glasul, însă acuzația rămâne aceeași. E Bruce, în plină forță.

Preț de câteva secunde, se simte buimăcit. Clasa așteaptă explozia. Însă el doar se ridică și pleacă.

Dle Collins?

De data asta, nu mai fuge. Nu i-a mai rămas nicio vlagă.

Ea se abține întrucâtva, văzând lacrimile.

Am putea discuta? Doar dumneavoastră și cu mine?

Nu știe cine-i ea. Nu este cineva dintre aceia care l-au hărțuit în trecut. Și măcar nu a adus niciun cameraman. Lasă garda jos.

Ce vreți voi, indivizilor? De ce  nu mă lăsați în pace? N-am nimic nou să vă spun. Dați-mi pace, odată pentru totdeauna. N-am nicio idee ce i-a trecut prin minte, pe-atunci n-aveam decât opt ani.

Dle Collins…

Îți poți imagina ce a însemnat pentru mine să trăiesc toate astea? Să fiu copilul celui care a dărâmat prețiosul vis american?

Dle Collions…

Aveam opt ani. Nu mi s-a mai permis să mă întorc la școală. Am fost nevoit să iau lecții în particular, multă vreme. Când m-am înscris la colegiu, am folosit numele de fată al mamei mele. Îți poți imagina ce copilărie nenorocită am avut?

Ea-și pune o mână pe brațul lui. E foarte drăguță și i se adresează pe un ton blând. El încetează să mai țipe.

Nimeni nu-și poate imagina asta, dle Collins. Din acest motiv vreau să discut cu dumneavoastră. Vreau să comunic povestea dumneavoastră, nu a tatălui dumneavoastră.

Nu se așteptase la acest răspuns. Stă acolo, cu o urmă de muci curgându-i din nas și peste riduri, ca și cum ar fi un copil de o sută de ani.

Scriu o relatare despre voi, toți. Despre copii. Am să vorbesc cu Bruce și Chuck, însă am vrut să încep cu tine, Jerry. Cel care a păstrat tăcerea. Cel pe care nu-l știe nimeni.

Nu primise decât priviri disprețuitoare din partea oamenilor de presă. Ea zâmbește.

Vrei s-o faci?

Exercițiul de scriere #2: un bărbat își deapănă trecutul dureros înaintea unui străin. descrieți situația din punctul de vedere al unui observator care privește totul de la distanță, care nu știe nimic despre trecutul bărbatului, cine sunt ei și nu poate auzi discuția.

Femeia vine singură. Poartă o jachetă din bumbac, pusă peste tricoul ei alb, inscripționat cu logo-ul unei conferințe internaționale asupra malnutriției, o fustă albastră, cu volane, și sandale negre. Unghiile de la mâini și picioare sunt date cu o ojă de un violet închis, iar pe obraji se vede o urmă de machiaj, iar părul-i este scurt și cârlionțat. Sub brațul drept, duce o servietă. Stând în bucătărie, înaintea bărbatului, scoate un carnețel, un creion și un reportofon digital. Mai târziu, pe măsură ce interviul progresează, va scoate din servietă fotografii, tăieturi de prin ziare, reviste.

Bărbatul le ia unul câte unul și le examinează prudent, ca și cum i-ar stârni unele amintiri. Le va studia tot mai mult, pe când le frunzărește, iar la sfârșit nu le va putea examina fără a-și arăta emoțiile. Ultimul articol este pagina întâi a unui ziar, ocupată de o singură fotografie alb-negru. A fost realizată în ceea ce ar putea un centru de cercetări, pentru că înfățișează pereți albi, acoperiți cu semne de orientare și avertizare, scări și platforme înalte; mai mulți bărbați de vârstă mijlocie, îmbrăcați în cămăși albe, cu mânecă scurtă și cravate negre, privesc situația: doi agenți de pază o împiedică pe o femeie cu aspect respectabil, cuprinsă de o furie dezlănțuită, să o lovească pe o altă femeie căzută la pământ, care are mâinile ridicate ca să-și protejeze fața; un băiețel încearcă să se bage între cele două femei, apărând-o în mod clar pe cea căzută.

Bărbatul privește îndelung fotografia. Nu spune nimic. Începe să plângă în tăcere.

La rându-i, bărbatul își prezintă propriile-i dovezi în timp ce discuția continuă. Aduce cărți și înregistrări. Se așează lângă ea, privind secvențele video – în care niște oameni îmbrăcați ca niște astronauți plonjează în bazine, se învârtesc în camerele centrifuge, vorbesc înaintea camerelor de luat vederi.

Unul dintre ei iese în evidență în aceste imagini. Se prezintă într-o manieră rezervată pe parcursul înregistrării, poate că este deranjat de interesul public. Colegii săi sunt mai relaxați și-l stârnesc. Bărbatul de pe ecran gesticulează și vorbește într-un stil animat în timp ce se derulează banda.

Seara, mai târziu (deoarece discuția nu s-a putut încheia în decursul primei întâlniri), vor fi și alte înregistrări video. Bărbatul nu va fi așa de comunicativ, stând retras într-un colț al canapelei sale. Femeia va părea stânjenită după o vreme și va sfârși prin a se grăbi să iasă pe ușă înainte de terminarea înregistrării video. Bărbatul nu va părea să-i bage de seamă plecarea. Va sta doar acolo, privind ecranul, privind scenă după scenă de momente de familie în care un cuplu cu trei copii de vârste diferite interacționează unii cu alții  – într-o ambianță de plajă, la munte, prin tot felul de parcuri tematice, în curtea din spatele casei. Bărbatul va adormi cu televizorul pornit și paharul răsturnat, lichidul din el pătând covorul.

Seara următoare merge mai bine. El arată spre fotografiile înrămate de pe pereți, deschide cufere prăfuite. Scoate afară medalii acoperite de praf și scrisori de merit, jucării de forma unor capsule spațiale, puzzle-uri cu imagini ale suprafeței lunare. Un grafic în detaliu arătând stagiile călătoriei. Dar totuși, nu durează decât preț de două întâlniri. Data următoare când femeia se întoarce, aduce cu ea o cameră video și un cameraman. În sufragerie este instalat un mic studio, bărbatul își piaptăn părul în fața unei oglinzi. Discută vreo două ore, poate mai mult, făcând pauze în timpul cărora operatorul potrivește luminile și bărbatul bea mici sticle cu apă în văzul femeii.

Apoi, totul se termină. Ea dă mâna cu el într-o manieră profesională, dar chiar înainte de a-i da drumul, pare să se mai gândească și-și pune palma cealaltă pe ea. Spune ceva foarte încet, privindu-l în ochi.

El dă din cap, fără să spună niciun cuvânt. Pare foarte obosit.

Exercițiu de scriere #3: o conversație telefonică dintre doi oameni care discută un trecut comun, dureros. Trebuie să devină limpede în timpul conversației că motivele, care par a fi aparente, ascund altele, mult mai profunde, și că reabilitarea nu se poate obține fără niciun cost. Oricum, nu trebuie să avem acces a niciun fel de reacție emoțională, gândită ori intenționată, care să nu fie exprimată exclusiv prin dialog.

– Jerry? Jerry Collins?

– Eu sunt. Cine vorbește?

– Sunt Bruce Armstrong.

(tăcere)

– Alo? Mai ești pe fir?

– Bruce?

– Da.

– Cum de ai numărul meu?

– Producătorul tău mi l-a dat. Producătorul interviului cu tine .

– Ce dorești?

– Păi, cum îți merge?

– Cum adică?

– Ce-ai mai făcut?

– Noi n-am mai vorbit de patruzeci de ani și acum mă suni din senin să mă întrebi cum o mai duc?

– Doar încerc să sparg gheața, Jerry.

– Chiar așa? Așadar, cum o mai duc… păi, să vedem; am fost concediat după emisiune. Părinții au amenințat că-și retrag copiii de la orele mele, iar directorul s-a speriat. Lucruri din astea.

– Asta-i nasol… Dar se vor schimba toate acum, Jerry, și spre bine.

– Iar porcul zboară.

– Uite, ai dreptate; nu te-am sunat ca să te întreb ce mai faci. Am vrut să-ți spun dinainte. Se va întâmpla ceva baban de tot. Vei fi contactat de niște tipi de la Adevărul Despre Lună.

– Tu și cu Chuck i-ați favorizat întotdeauna pe smintiții ăștia. Nu mă interesează.

– Acum e altceva. Sunt ziariști și au dovezi concrete.

– Cu toții aveau. Însă nu au dovedit niciodată nimic. Nu mă interesează, Bruce.

– Dar o să te intereseze. Încă n-o știi. Nu știi nimic despre materialul secret. De la CIA. A fost, în cele din urmă, făcut public, după ce-au trecut anii prevăzuți de lege sau cum i-o fi zicând. Tipii ăștia au aruncat o privire asupra dosarelor. E un scandal.

– Ce fel de dosare?

– Ultima transmisiune de pe Lună, de la părinții noștri. Înainte să… ei bine, înainte ca ei să moară.

– Toată lumea a văzut transmisiunea după ce au aselenizat…

– Nu, nu cea oficială. Adevărata ultimă transmisiune a fost realizată de toți împreună. Chiar și cu tatăl tău. Chiar înainte să pornească motoarele modului de comandă.

– El niciodată n-a…

– Asta am fost făcuți să credem cu toții. De fapt, imaginile în direct au fost întrerupte pentru restul lumii. Însă astronauții au continuat să transmită. Iar NASA ne-a ascuns asta.

(tăcere)

– Ești OK?

– … și asta-i, fir-ar să fie, adevărat, Bruce? Nu-i încă una dintre acele idei…

– Tipii noștri sunt jurnaliști de anchetă, ca un fel de Woodward și Bernstein, știi. Au trimis piesele în laboratoare de imagine din întreaga lume. Chestia-i autentică. A fost înregistrată în noaptea aceea, și nimeni n-a văzut-o vreodată. Vreau să spun, lumea n-a văzut-o. Bănuiesc că numai câțiva oficiali din guvern și CIA cunoșteau adevărul.

– Și ce-au spus?

– Vor să ne ajute să dăm guvernul în judecată. O să fie o chestie mare de tot, Jerry, foarte mare.

– Nu: părinții noștri?

– A existat un pact.

– Poftim?

– O înțelegere pentru sinucidere. S-au dus cu acest scop în minte. S-au înțeles să nu se mai întoarcă pe Pământ. Neil și Buzz au coborât pe suprafața Lunii, însă au rămas acolo și au deschis modulul lunar. Cât despre tatăl tău, ei bine, el urma să se prăbușească intenționat, însă a preferat să se catapulteze în spațiu. Cel puțin, așa spunea el.

(tăcere)

– Jerry? Jerry?

– D…d… de ce?

– Ceva tâmpenii despre bombe atomice în Vietnam. Un plan demențial de-al lui Nixon. Au vrut să aducă totul la cunoștința publicului și să pună capăt războiului. Înainte de a se petrece o catastrofă nucleară. Gândire din timpul războiului rece, n-are nicio noimă acum. Cine s-ar fi gândit la asta?

– De ce? De ce ei?

– N-am nicio idee de ce. Dar n-a funcționat. Transmisia a fost întreruptă imediat ce modulul de comandă al tatălui tău a ieșit din partea invizibilă a Lunii. Controlul misiunii adulmecase deja posibilitatea unor probleme. Și, desigur, i-au târât numele în mocirlă. Că el ar fi fost cel care a declanșat în mod deliberat motoarele. Că el a fost cel care a condamnat la moarte întreaga misiune și pe colegii lui, întregul program spațial. De fapt, adevărul este foarte diferit.

– Și ați crezut?

– Cine să fi crezut?

– Tu și cu Chuck. Și familiile voastre. Că tatăl meu ar fi fost în stare să acționeze în acest fel.

– Haide, Jerry, nu voiam să credem, dar ce șanse am fi avut? Eram copii, tații noștri erau morți, iar televiziunea ne-a spus că al tău era de vină… Ar  fi trebuit să mă gândesc altfel?

– Duceți-vă naibii amândoi. Și eu mi-am pierdut tatăl. Și nu v-a trecut asta niciodată prin minte. Fir-ar să fie, Jerry, înțeleg asta…

– Nu înțelegi niciun căcat, Bruce. Mi-am pierdut tatăl, prietenii și respectul oamenilor. Mama mea și-a pierdut soțul, și totuși a fost nevoită să îndure umilința de a-i vedea numele călcat în picioare de toată lumea. Și mama ta la fel, Bruce… N-am să uit niciodată ziua aceea…

– Mama s-a pierdut cu firea, este ceva normal…

– Du-te dracului. Mama mea a murit de inimă rea. Maică-ta s-a dus la toate talk-showurile posibile ca marea văduvă americană care-și sacrifică familia pentru binele națiunii. Ce farsă! Ce farsă scandaloasă sunteți cu toții.

– Jerry, du-te și tu dracului. Eu te sun să-ți aduc vestea cea mare despre tatăl tău…

– Ce veste mare? Am tot sperat în toți acești ani că a existat o defecțiune a motoarelor, că s-au declanșat din eroare. O încurcătură a NASA  pentru care au dat vina pe tatăl meu. Obișnuita mizerie corporatistă. Iar astăzi aflu că a fost un imbecil, de fapt, care-a făcut un pact suicidal din cauza unui nenorocit de război. A fost asta ceva mai important pentru el decât propria lui familie?

– Însă acum toți îl vor privi ca pe un mare pacifist…

– De ce mi-ar mai păsa mie acum ce cred alții? Încearcă să fii băiatul rău, de data asta, și nu marele erou. Încearcă să-ți dai seama dacă găsești ceva dreptate și iertare.

– N-am fost un erou. Pur și simplu, n-am vrut ca oamenii să-l uite pe tata. N-am vrut să oprească programul spațial. Jerry, dacă ne întoarcem pe Lună, asta este și datorită a ceea ce eu și Chuck am făcut, ce-au făcut mamele noastre.

– Chiar așa? Ori a fost vorba de pizmă, Bruce? Ași fost cu toții invidioși pe tatăl meu pentru că v-a răpit momentul vostru de glorie? Erai atât de încântat că ești fiul primului om care a pășit pe Lună, iar apoi, iată uită la tatăl meu, sărmanul individ lăsat pe orbită în vreme ce alții făceau Istorie, urcă pe scena cea mare și le strică tuturor petrecerea.

– Du-te naibii, Jerry.

– Da, te prefaci că nu-ți amintești cum voi doi obișnuiați să vă bateți joc de mine. Fiul astronautului care s-a dus pe Lună, însă a fost retras de la zbor.

– Aveam zece ani, Jerry! Astea-s lucrurile făcute de copii. Nu poți să renunți la asta?

– Nu dau nici doi bani pe afurisitele tale de înregistrări. Că le arăți sau nu,. nu-mi pasă. Acum e mult prea târziu. Mă interesează doar cum reacționează oamenii. Au condamnat public o biată văduvă și trei copii și-au pierdut tații, de parcă ar fi fost vinovați de ce-a făcut. Omul este o fiară, Bruce. Cu toții suntem niște animale. Și-au sacrificat tații noștri viața în slujba omenirii? Ce risipă! Ar fi trebuit să lase planeta asta blestemată să ardă. Nu merităm altceva. Și, cu siguranță, nu merităm Luna.

Exercițiu de scriere #4: un bărbat își regăsește, în sfârșit, pacea interioară și iartă pe cineva drag într-un cadru Science Fiction. Descrieți această transformare fără a vă referi în mod direct la ea.

O după amiază înăbușitoare de noiembrie, în plină Vară Indiană. Un bărbat stă pe veranda casei sale având un laptop. Doi copii care se joacă baseball pe stradă îl salută bucuroși și respectuoși. El le spune să aibă grijă la mașini. Deschide laptopul și scrie numerele pe un tabel.

Din când în când, aruncă o privire în sus și vede oameni care-l privesc de pe stradă, de vizavi. Uneori, le face semn cu mâna, dar de cele mai multe ori îi ignoră. Mame care-și plimbă copiii. Cupluri tinere. Turiști. Curioșii nu zăbovesc mult.

Încă mai este privit cu suspiciune de oameni de vârsta sa, care nu prea au încredere în întorsătura de situație. Este ceva firesc, iar el nu se așteaptă la altceva. Revine la foaia lui de calcul.

Banii îi par a fi suficienți.

Toate economiile sale. Tot ce moștenise de la mama lui. Compensația pe care o va primi de la guvern. Împrumut de la surorile lui.

Dar se va duce acolo. În sfârșit. Să vadă ce văzuse tatăl său. Să vadă ce-l făcuse să se hotărască.

Mama lui l-ar fi aprobat.

Va rămâne fără un șfanț când se va întoarce. Dar cine știe dacă se va întoarce? Se spune despre familia Collins că nu ar suporta să rămână pe această planetă toată viața.

Fiecare frontieră are nevoie de profesori care să antreneze noile generații.

Luna nu va fi altfel.

Titlul original :

Traducere de Silviu Genescu

Textul a fost tradus cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Latest posts by Luís Filipe Silva (see all)