M-am aşezat pe partea din spate a coapselor ei şi treptat m-am relaxat. Era confortabil, la naiba, şi senzaţia de cald era plăcută. Picioarele-i s-au mulat pe conturul corpului meu. Călcâiele ei mi-au atins delicat ceafa şi tălpile ei au devenit o pernă pentru capul meu. Mi-am dat seama că-şi ţinuse respiraţia până când şi-a ajustat poziţia, apoi a expirat dintr-o dată iar eu m-am afundat puţin în „scaun”. Aethra, încă în picioare, părea să se amuze teribil de întreaga situaţie.

Ce pot să-ţi aduc? Cafea? Suc de portocale?

Da, un suc de portocale ar fi grozav.

În timp ce Aethra era bucătărie, am profitat ca să mă holbez la „masa de cafea” de lângă mine. Un minimalist cadru de aluminiu ingenios proiectat îi constrângea fiecare mişcare. Păru-i blond era scurt şi purta un string. Se uita drept înainte şi am observat opt zgârieturi adânci pe fesele-i goale. Chestia mă enervă. Vreau să spun că am văzut destule chestii demente la viaţa mea, dar nu avusesem niciodată parte de acest pervers tip de decor „uman”. Iar cel mai nasol, era că mi se sculase. Se sculase bine de tot. Pentru a fi sincer, nu-mi dădeam seama cât va mai rezista femoarul. M-am ridicat tulburat şi senzualul „scaun” lăsă să-i scape un oftat slab.

Camera era enormă şi deborda de idei în privinţa decoraţiunilor. Între şemineu şi imensa veranda din spate care  desigur avea vedere la Marea Egee, era o foarte groasă coloană cilindrică de sticlă plină cu apă, artefact ce părea să continue prin tavan până la etajul următor. Efectul rezultat era că atunci când te uitai spre verandă, puteai vedea insula Santorini complet scufundată în apă, ca şi cum vulcan ar fi avut într-adevăr, ultimul cuvânt. În partea dreaptă a coloanei era o fereastră spre vest. Aproape că m-am sufocat. Nu mai văzusem până atunci un om viu zidit într-un perete . Membrele-i erau incluse în rama ferestrei , braţele până puţin peste coate şi picioarele până deasupra genunchilor.

Restul corpului servea drept grilă-fereastră, razele de apusului filtrându-i-se prin păr şi subliniindu-i curbele impecabile. Femeia îşi întoarse capul spre mine şi scoate un mic sunet nervos. Ceva de rău augur i se auzi din gură şi ceva malign se întoarse încet în stomacul meu.

M-am apropiat cu mâinile împreunate la spate. Sânii infatuaţi ai Aethrei erau la fel de tentanţi ca şi cei ai lui Venus din insula vecină Milo. De aproape am putut vedea că femeia clonată avea o bijuterie de  aur în formă de Y în gură, partea de jos îi străpungea buza, trecea prin vârful limbii şi continua bifurcându-se sub nas, astfel încât ramurile îi intrau în fiecare nară. Capete sferice împiedicau eliminarea bijuteriei. La naiba! Voi ceda nervos înainte de a mă întoarce înapoi la Atena.

Llll, zise clona.

Rahat! M-am uitat peste umăr la gazda mea, căreia îi luase atât de mult să aducă un pahar de suc de portocale. Rahat! Nu-mi puteam crede ochilor.

Eşti Aethra?

O încuviinţare stresată.

Nu eşti o clonă?

O negaţie decisivă.

M-am întors cu faţa-mi mâini, dar ochii mi-au întâlnit din nou privirea lui Buddha şi mi-am amintit că Aethra era o specialist în anticiparea reacţiilor antropomorfe chiar dintr-o lipsa absolută de conştienţă. M-am întors din nou spre fereastră. Fereastra mă privi în ochi. Aşa că mi-am coborât privirea şi am observat placa mica de pe piedestal: „Eu imaginar”. Tipul ăsta de umor mă depăşea complet.

Vizavi de coloana de apă era singura piesă pentru care eram pregătit. Clona unică a Ambasadoarei se învârtea încet pe un piedestal. Echilibrată în mijlocul unui pas etern, cu braţele larg deschise, şi palmele în sus, zâmbea optimist şi cu bunăvoinţă acelora pentru care fusese creată. Singurele-i veştminte erau constelaţiile vecine sistemului solar, tatuate pe pântece, buricul simbolizând planeta mamă, iar pe spate avea inscripţionată o hartă galactică. O statuie pe care însuşi Fidias ar fi invidiat-o dacă aceasta n-ar fi avut puls şi o temperatură de 36,7 grade Celsius. Un ornament  cilindric din platină gravat cu un mesaj de salut în cod binar, îi ţinea părul într-o coadă de cal, că să nu acopere harta galactică. O inscripţie de pe piedestal îi istorisea povestea. Cu aproximativ cinci ani în urmă, gazda mea ajunsese pe culmile succesului. Când gaura de vierme care ne conectase la galaxia vecină Andromeda se deschise pentru prima dată, semenii întru raţiune ne-au cerut să le trimitem ceva reprezentativ şi neînsufleţit. Le-am trimis Ambasadoarea creată de Aethra.

Am auzit-o pe Aethra mormăind în bucătărie dar în acelaşi timp, am auzit-o pe Aethra spunând, „E OK, e-n ordine”.  Fără nici cea mai vagă curiozitatea de a afla ce se întâmplă, m-am grăbit înapoi la scaun , evitând privirea imploratoare a ziditei şi inarticulatei clone implorându-mă s-o eliberez. M-am aşezat cu grijă.

Sper că nu te-am făcut să aştepţi prea mult timp, zâmbi Aethra punând sucul – unde altundeva? – pe masa de  cafea şi se întinse pe fotoliul din  „piele”. Pentru o secundă am crezut că se va rupe sub greutatea ei, dar în afară de un uşor oftat de reglare, nu se întâmplă nimic.

Deci , inspectore? Sunt numai urechi.

Ei bine, asta a fost, ce dracu’. Primele cinci minute s-au dovedit a fi dificile. Am nevoie de un mediu normal pentru a începe conversaţia asta blestemată.

– Mm , ştii , Aethra, cred că Departamentul a făcut o greşeală trimiţându-mă aici.

Aethra se încruntă.

– Trebuia să fi trimis o femeie. Sau un eunuc, dacă înţelegi ce vreau să spun, am mormăit şi am adăugat, neţinând cont de râsul ei, care a spart gheaţa:  Poate ne-am putea muta în altă parte unde…să-mi fie mai puţin distrasă atenţia?

Ha, ha, ha! Da , desigur. Să mergem pe veranda din spate.

– Pot să-ţi pun o întrebare irelevantă şi probabil, mai degrabă intimă? am întrebat pe când mă ridicam în picioare.

– Cum explici prezenţa chestiilor ăstora? Îmi imaginez că trebuie să fie nişte clone foarte scumpe.

Din nou acel zâmbet relaxat. Te referi la zgârieturile de pe bucile clonei? Oh , inspectore, asta este într-adevăr o întrebare personală, dar îţi voi răspunde. Vezi tu, spuse ea, îndreptându-ne spre verandă , nici o clona nu este mai valoroasă decât prototipul. Şi există anumite lucruri pe care nu … le fac. Aşa că atunci când nu vreau să las un bun prieten nesatisfăcut …

– Ca Hector Dimou, de exemplu? am întrebat, surprinzând cu colţul ochiului o umbră mare coborând în interiorul coloanei de apă.

– Da, precum decedatul Hector Dimou. Inspectore, permite-mi să ţi-o prezint pe Aethrita.

Creatura care se scufundase repede era acoperită doar de ceva azuriu, o încrucişare între pielea opacă şi o piele descuamată. M-am uitat după mâini şi picioare palmate, dar totul era normal. Asta nu însemna că mişcările nu erau frumoase ca-ntr-un vis – părul lung şi blond ondulându-se în modele fantastice în curenţii apei. Creatura îşi puse palma pe sticla dintre noi şi ochii inteligenţi îi zburau înainte şi înapoi între mine şi degetele depărtate.

Bună, Aethrita, i-am spus într-un mod stupid şi ea a ridicat mâna într-o strângere de mână imposibil de realizat.

Nu te lăsa păcălit de ochii ei, îmi citi Aethra gândul. De-abia dacă are inteligenţa unui şoarece.

Chiar şi aşa …, am început, dar Aethra atinse indiferentă baza coloanei de apă cu piciorul, unde un numărul de înmatriculare era discret ataşat.

Nu-ţi fă griji, inspectore. Sunt mai mult om decât artist.

Am ieşit pe verandă şi Santorini care nu se scufundase la urma urmei, ne oferi o vedere incomparabilă în depărtare. Soarele apunea în dreapta noastră, spre Milos, care cu toate acestea nu era vizibilă. M-am uitat la mare adunându-mi gândurile li apoi m-am întors spre Aethra. Spre deosebire de clone, era îmbrăcat în veşminte albe şi moi: pantaloni largi şi unduitori şi o cămaşă. Îmi imaginez că n-avea nevoie să-şi scoată în evidenţă silueta, în niciun caz  în faţa unui poliţist şi mai ales în casa ei.

Va urma.

© Michalis Manolios

Traducere de Cristian Tamaș.

Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Mihalis Manolios s-a născut în 1970 în Atena, Grecia și este inginer mecanic. A publicat două volume de proză scurtă, culegerile de povestiri „Sarkino frouto” (Fruct pârguit, Triton Publications, 1999) și „…kai to teras” (…și fiara, Triton Publications, 2009). Povestirile sale au fost publicate și în revista „9”, suplimentul de benzi desenate și SF al cotidianului atenian Eleftherotypia, în ediția grecească a revistei Asimov’s Science Fiction, în diverse antologii și alte reviste. Povestirea „Aethra”a fost publicată pentru prima dată în revista grecească „9” în 2001 și în culegerea de povestiri, „…kai to teras” (…și fiara), 2009 și i s-a decernat Premiul Internațional Aeon al revistei irlandeze Albedo One, fiind publicată în traducere englezească în Albedo One nr.41/octombrie 2011.

Latest posts by Michalis Manolios (see all)