Maureen F. McHugh

A fost o vreme când imaginea viitorului generată de science fiction-ul american a fost fără greş optimistă. Eram la mijlocul secolului american şi toţi credeam că va rămâne pentru totdeauna aşa, o idilă consumistă ajungând la stele. În zilele noastre, nimeni nu mai este atât de încrezător cu privire la viitor, iar volumul lui Maureen F. McHugh ne înfăţişează diferite feluri de a privi modul în care viitorul ne-a trădat.

Când SF-ul american ale anilor ’50 şi ’60 prezenta un viitor deprimant, se întâmpla, de obicei, prin intervenţia apocaliptică a unui inamic: după bombă, grupuri de supravieţuitori (americani, evident) luptă pentru a păstra ceva din „american way of life”. Doar unul dintre viitorurile descrise de  Maureen McHugh se apropie de un astfel de scenariu.

În „The Lost Boy: A Reporter at Large”, o bombă „murdară” explodează în Baltimore. Nu aflăm cine sau de ce a provocat această catastrofă, şi într-adevăr nu contează, este doar una dintre chestiile care ar putea merge rău într-o lume care nu mai dansează după o melodie americană. Povestirea este scrisă în stilul unuia dintre acele eseuri pe care le găseşti în reviste, cum ar fi The New Yorker (există o minunată recursivitate în asta deoarece, în general, asemenea eseuri, la rândul lor, sunt modelate după ficţiune), şi în acest caz nu este vorba despre apocalipsă. Nu este vorba nici măcar despre modificările apărute în lume, în general. Mai degrabă, povestirea este un portret al uneia dintre victimele accidentale ale efectelor bombei. Eroul principal a fost într-o excursie cu şcoala la Baltimore când a explodat bomba, iar în confuzia ce a urmat, s-a pierdut de colegii săi şi a pierdut cumva memoria.

Câţiva ani mai târziu, după ce şi-a creat o nouă identitate, maică-sa îl găseşte în cele din urmă. Faptul că a existat un fel de mini-apocalipsă în Baltimore este cu greu un eveniment central în povestire. În perioada în care vizităm noi scena, societatea  s-a vindecat mai mult sau mai puţin. Şi deşi confuzia provocată de bomba serveşte ca un declanşator, alte evenimente mai puţin apocaliptice s-ar putea la fel de bine să fi provocat pierderile de memorie ale protagonistului. Ne concentrăm asupra determinării unei mame aparţinând clasei muncitoare, un părinte singur, asupra voinţei ei de a-şi ţine familia împreună printr-o perioadă foarte grea şi asupra căutării fiului ei pierdut. Vedem, de asemenea, modul în care un individ şi o familie ar putea se vindece într-un astfel de moment, şi ne dăm că  servesc drept metaforă pentru societatea din jurul lor. Nu există soluţii uşoare, finalul rămâne incidental (unul dintre lucrurile cele mai convingătoare şi satisfăcătoare din această povestire). Maureen McHugh nu face greşeala  de a ne spune că totul se va rezolva în cele din urmă, pentru că de fapt, în general, asta nu se întâmplă.

Chiar şi cu ezitările sale finale, există un sentiment prevalent în „The Lost Boy: A Reporter at Large” care trebuie să fie compensat de povestirea ce dă titlul culegerii (After the Apocalypse), şi care pare să fie, în multe feluri, un companion pentru povestirea pe care am discutat-o.

Din nou, apocalipsa este în trecut şi nu aflăm mare lucru; din nou accentul este pus asupra unei mame singure, tot din clasa muncitoare (există cu siguranţă o conştiinţă de clasă funcţionând în aceste povestiri), ce încearcă cu disperare să-şi ţină familia împreună. Situaţia este familiar din alte povestiri post-apocaliptice : oameni ce rătăcesc, nu chiar la întâmplare, prin nişte depopulate State Unite ale Americii. Jane şi fiica ei de treisprezece ani, Franny, urmează modelul altor supravieţuitori care au plecat înainte, prădând casele părăsite, conştiente că au nevoie de ajutorul altor oameni, dar ştiind şi că toată lumea cu care se confruntă este un potenţial inamic. În asemenea povestiri societatea este întotdeauna un lucru fragil, iar altruismul prima trăsătură care ne aşteptăm să fie abandonată atunci când lucrurile nu merg bine. Problema este, după cum această poveste demonstrează atât de abil, că nu putem avea încredere în cei care ajută. Atunci când Jane şi Franny întâlnesc un bărbat care le-ar putea ajuta, Jane se foloseşte de sex pentru a cumpara ceva care i-ar fi putut fi dat gratuit. Mai înfricoşător încă, este că atunci când nu ai încredere devine mai uşor să trădezi. Dacă mama care-şi ţine familia împreună din „The Lost Boy: A Reporter at Large” devine o metaforă pentru o societate care pare să se fi vindecat singură, trădarea devastatoare a lui Jane la sfârşitul povestirii  „After the Apocalypse” acţionează ca o metaforă pentru ceea ce a distrus societatea în primul rând.

Aceste două povestiri sugerează că abordarea lui Maureen McHugh privind apocalipsa este oblică, e o preocupare personală, la nivel individual sau familial, mai degrabă decât reliefarea devastării înconjurătoare. Aceasta este o percepţie mai mult decât evidentă existentă şi în celelalte povestiri din această culegere. Cel mai bun text, de exemplu, este „Useless Things a cărui acţiune este situată în sud-vestul american într-un viitor apropiat, când încălzirea globală a dus la un deficit sever al apei. Singurii oameni care mai trăiesc încă în acel pustiu sunt cei suficienţi de bogaţi ca să cumpăre apă şi cei prea săraci pentru a pleca de acolo. Naratoarea noastră a fost forţată să-şi abandoneze existenţa ei confortabilă din clasa de mijloc şi încearcă să supravieţuiască făcând păpuşi şi vânzându-le pe internet.

Undeva există o societate încă suficient de bogat pentru a cumpăra aceste păpuşi pentru scopuri de neînţeles, dar în decursul existentei ei zilnice protagonista se simte tot mai vulnerabilă, din ce în ce mai ameninţat. Tot felul de vagabonzi trec în drum spre climate mai clemente, o fură şi-i sperie câinii. Nu au loc evenimente măreţe, nu sunt cataclisme, lipsa de ospitalitate a peisajului este o schimbare lentă dar permanentă. Ceea ce este într-adevăr interesant aici, şi în cele mai multe dintre povestiri, este sentimentul de lipsă de tihnă, de pierdere a încrederii, de subminare a identităţii, care apar odată cu dezintegrarea societăţii. Toate personajele lui Maureen McHugh au atât de mult din propria identitate sudată de societatea din care fac parte, încât, atunci când societatea în sine este sfâşiată, îşi pierd în mod inevitabil nu numai propria siguranţă, ci şi identitatea.

Această idee că identitatea personală şi societatea  sunt indisolubil legate este evidenţiată într-una dintre cele câteva povestiri a căror intrigă nu are loc în Statele Unite. Textul „Special Economics” nu este chiar ceea ce am putea recunoaşte în mod convenţional ca descrierea unei apocalipse. Acţiunea acestuia are loc în China, încă aflată într-un miracol economic modern, iar capitalismul este la fel de dăunător pentru societate, precum apocalipsa asupra familiei tradiţionale, sau schimbările climatice sau atacurile cu bombe din alte povestiri.

Eroina este o tânară care şi-a părăsit satul şi familia pentru a-şi căuta norocul în oraşul modern, dar slujba pe care o obţine într-o mare corporaţie se dovedeşte a fi o formă de sclavie: totul este prevăzut, dar la un cost pe care salariile ei nu-l pot acoperi niciodată. Ticăloşia angajatorilor ei este în ton cu falsitatea a tot ceea ce vede în jurul ei, inclusiv tânărul care ar putea fi un agent guvernamental, dar care cu siguranţă nu este ceea ce pretinde a fi. În cele din urmă, Jieling scapă de capcana capitalismului occidental dar numai prin întoarcerea minciunilor în avantajul ei, iar aceasta este o transformare devastatoare a vieţii ei, pe care ea şi familia ei nu l-ar fi conceput vreodată şi lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.

Nu toate povestirile descriu scenarii apocaliptice la nivelul familial. Există, de exemplu, o apocalipsă zombi în povestirea „The Naturalist”, una dintre povestirile cele mai puţin reuşite din această culegere, şi nu numai pentru că eu nu pot să cred în ideea unei apocalipse zombi. Şi nu toate povestirile prezintă ceea ce am putea recunoaşte uşor ca fiind o apocalipsă.

The Kingdom of the Blind de exemplu, este povestea unui angajat insignifiant al unui departament IT care începe să suspecteze că acel comportament ciudat al sistemului informatic, ce controlează resursele unui lanţ de spitale, ar putea fi o încercare de a comunica. Ceea ce urmează poate fi apocaliptic pentru o inteligenţă în curs de formare, dar nu ştim de fapt asta pentru că nu avem nimic pe care să ne bazăm dincolo de suspiciunile unui singur programator. În mod similar, „Going to France”, povestire în care un număr mare de persoane din S.U.A.simt  brusc nevoia de a merge în Franţa, nu sugerează nici un fel de devastare, pentru că toată chestia este prea subţire pentru a avea implicaţii metaforice eficiente.

Mai puternică, dar nu pe atât de mult cât ar trebui, este povestirea „Honeymoon un alt text în care apocalipsa este în întregime personală. În acest caz, o femeie care trăieşte de pe urma banilor primiţi pentru voluntariat în cadrul unor studii clinice în calitate de cobai uman, participă la un test la care lucrurile o iau razna. Dar oroarea nu se simte ca şi cum ar proveni din punctul de vedere al personajului, şi într-adevăr, o parte din această viziune pare să fie lipsa de efect a apocalipsei unei alte persoane. Pentru a demonstra ceva punctul, „Honeymoon ar trebui să fie la fel de puternică ca şi ultima povestire din această culegere, „The Effect of Centrifugal Forces” în care boala şi destrămarea familiei crează împreună un adevărat vârtej (stilul povestirii este aproape halucinant în anumite locuri), transformându-se într-o apocalipsă foarte personală care devine devastatoare prin simplul fapt că unii oameni pur şi simplu nu mai pot continua, indiferent de cât de devotaţi ar putea fi unul faţă de celălalt.

Există, apoi, trei povestiri („The Naturalist”, „Going to France” şi „Honeymoon”), care sunt uşurele, dar şi o jumătate de duzină de texte care sunt la fel de puternice precum cele mai bune povestiri pe care le veţi citi în acest an. Maureen McHugh nu a fost la fel de proeminentă în  cadrul SF-ului, aşa cum ne promitea cu romanul „China Mountain Zhang” (1992) dar asta nu schimbă cu nimic faptul că este încă unul dintre cei mai buni scriitori ai genului. Să sperăm că această culegere de povestiri va restaura ceva dintr-un binemeritat prestigiu.

Paul Kincaid_1Copyright © 2012 Paul Kincaid

Traducere de Cristian Tamaş

Traducerea şi publicarea s-au făcut cu acordul autorului şi al site-ului Strange Horizons. Le mulţumim.

Textul a apărut în original la adresa :

http://www.strangehorizons.com/reviews/2012/01/after_the_apoca.shtml

 

Paul Kincaid (Marea Britanie) – Extinderea vârtejului : cele mai bune antologii SF ale anului 2012

Blogărind Premiile Hugo: The City & The City – Paul Kincaid (Marea Britanie)

Blogărind Premiile Hugo : Declin (partea I)

Blogărind Premiile Hugo : Declin (partea a II-a)

Blogărind Premiile Hugo: Declin – Paul Kincaid (III)

Blogărind premiile Hugo: Declin – Paul Kincaid (IV) : o recenzie a romanului „Fata modificată” (The Windup Girl) de Paolo Bacigalupi

Interviu cu Paul Kincaid – partea I

Interviu cu Paul Kincaid – partea a II-a

Interviu cu Paul Kincaid – partea a III-a

 

Paul Kincaid (născut în Oldham, Lancashire, 22 septembrie 1952), critic britanic de SF, autor, membru al juriului și administrator al Premiului Arthur C.Clarke (1995-2006) a avut o contribuție majoră în transformarea acestei distincții literare într-un reper respectat al SF-ului mondial. A publicat în New York Review of Science Fiction, Foundation, Science Fiction Studies, Extrapolation, Interzone, Strange Horizons, Times Literary Supplement, Literary Review, New Scientist. A fost editor al publicației „Vector” (British Science Fiction Association) dedicată criticii literare SF.

Este autorul volumelor :

A Very British Genre: A Short History of British Fantasy and Science Fiction” (BSFA, 1995)

What It Is We Do When We Read Science Fiction” (Harold Wood, Essex: Beccon Publications, 2008)

Co-editor împreună cu Andrew M. Butler:

The Arthur C. Clarke Award: A Critical Anthology” (Daventry, Northants: Serendip Foundation, 2006)

Laureat în 2006 al Premiului Clareson pentru contribuții deosebite aduse science fiction-ului.

În 2010 i s-a decernat Premiul British Science Fiction Association Award categoria non-fiction pentru eseul său „Blogging the Hugos: Decline” (în curs de traducere – Cristian Tamaș) în care constata că anumite romane nominalizate la premiile Hugo în 2010 nu făceau altceva decît să portretizeze declinul american prin relevarea diminuării influenței și a auto-încrederii.

Paul Kincaid a devenit activ în fandomul britanic la mijlocul anilor 1972, scriind recenzii în fanzinele SF, a reușit să vîndă o povestire la „New Writings in SF”, apoi în 1984 i-a fost publicată povestirea „The Second Coming” în revista semi-pro „Orbis”. Povestirea „The Song of Women” i-a fost publicată în antologia „Arrows of Eros” (1989) editată de Alex Stewart.

Tot în anii ’70 a început să publice recenzii în „Vector”, devenind ulterior Features Editor, Editor și de două ori Reviews Editor. A fost redactor de știri al publicației „Matrix” (editată de soția sa, Maureen Kincaid Speller) și administrator al BSFA.

În anii ’80 a editat două antologii de critică literară împreună cu Geoff Rippington, prima dedicată operei lui Bob Shaw, „British Science Fiction Writers, Volume One: Bob Shaw” (1981), iar cea de a doua lui Keith Roberts, „British Science Fiction Writers, Volume Two: Keith Roberts” (1983).

O serii de studii ale sale s-au concentrat asupra istoriei și caracteristicilor SF-ului britanic, asupra unor autori precum Keith Roberts și Christopher Priest și asupra limbajului și naturii science fiction-ului pe care îl consideră ca nefiind o entitate unificată ci o colecție de tropi și de caracteristici unite prin anumite asemănări.