La sfârşitul lunii mai 2013, NASA anunţa că e posibil să piardă telescopul spaţial Kepler. Şi aceasta la o lună după ce anunţase descoperirea – cu ajutorul aceluiaşi Kepler – a încă unui grup de planete asemănătoare Pământului, în constelaţia Lyra (aflată la 1200 ani-lumină depărtare de noi). Cauza problemei? Defecţiune la aparatura de repoziţionare. (De pe orbita sa heliocentrică, telescopul a avut parte de o privelişte deosebită asupra galaxiei, însă – aflându-se la 64 milioane de kilometri depărtare de noi – nu poate beneficia de o misiune de salvare.) Totuşi Kepler şi-a făcut pe deplin treaba: în cei patru-cinci ani de serviciu a descoperit aproape o mie de (exo)planete. Dotat fiind cu echipamente fotometrice de înaltă precizie, telescopul spaţial a trimis spre Terra o cantitate substanţială de informaţii.

Un aspectul unic al telescopului „cosmonaut” a fost misiunea lui: de a descoperi planete similare Pământului. Pe lângă dotarea tehnică… standard (să zicem aşa!), Kepler a fost proiectat să exploateze un anume artificiu optic – evaluarea luminii stelei centrale în timpul „eclipsării” ei de către planeta candidată –, cu scopul de a descoperi acele planete de mărime adecvată („Earth-sized”) şi aflate la o distanţă de steaua lor sistemică tocmai potrivită pentru acomodarea apei lichide. (Vedeţi şi conceptul ESI – Earth Similarity Index.)

De la xeno-viaţă la meta-viaţă

Aceasta a fost intriga, ideea ce a coagulat o serie de fluide gânduri…

E firesc cumva reflexul omenirii de a căuta alte forme de viaţă în cosmos. (Peste câteva decenii/secole vom cerceta acolo şi pentru a găsi resurse, ori spaţii de locuit, dar asta-i altă poveste.) Iar în sensul acesta (xeno-biologic, sau chiar xeno-sociologic) putem specula destul de… nelimitat.

La fel de firescă (şi de scuzabilă) se arată şi presupunerea că viaţa este legată de prezenţa apei. Da, suntem condiţionaţi de propria natură, şi nu ne e uşor să gândim în afara ei. Iar când (ori dacă) apare întrebarea opozită (ar putea există şi viaţă „anorganică”?), atunci avem nevoie de un plus de efort imaginativ pentru a construi ipoteze.

(Nu trebuie să fie obligatoriu imaginaţia individuală, că doar de-aia avem – ajunşi cu specia la acest nivel de dezvoltare – limbaj, comunicare, cercetători de „S” şi scriitori de „SF”! Numai fiind mulţi – ca mulţime nu neapărat sincronă, ci doar concertată psiho-social – constituim o Putere gânditoare!)

Iar apoi ipotezele se vor construi cu alte provocări. Şi, foarte probabil, una dintre întrebările emergente va revela, prin sublimare, conceptul de… hiper-viaţă, ori de meta-viaţă: adică „inteligenţa”. Un super-produs al vieţii, o expresie ultimă a vieţii superior organizate. (Ultimă credem noi, în veacurile acestea…)

Dincolo de inteligenţa preconcepută. Inteligenţe post-concepte

E normal (după cele câteva milenii de habitare conştientă) să credem că inteligenţa este apanajul exclusiv al vieţii organice. Iar când/dacă apar întrebări ce forţează limitele acestei habitudini reflexive, atunci – pentru a construi filosofic – ne străduim a defini ce înseamnă de fapt inteligenţa, ori cum se constituie gândirea. Şi probabil vom pleca tot de la modelul bio-electro-chimic: anumite substanţe organice excită ionizant membrane de celule neuronale concatenate spre a transmite şi procesa date – proces simplu, dar care, prin cvasi-infinite acumulări şi concertări, asamblează manifestări inteligente.

Înţelegem în primul rând că este vorba de o mulţime imensă de micro-procese, şi, pe deasupra, foarte complex interconectate. Asimilând acest postulat (cu asumate riscuri pe termen lung), ne putem gândi la următoarea întrebare logică: ar fi posibil ca alte materiale (decât cele biologice) să se constituie în complexe cu o astfel de ‘magnitudine’ necesară? Probabil că, într-un exces de generozitate, vom accepta răspunsul pozitiv de principiu. Am putea presupune, de exemplu, că mineralele ar fi capabile să ajungă acolo în condiţii deosebite, constituind deci substrat potenţial pentru inteligenţă.

Apoi! nu cumva recidivăm limitându-ne la domeniul material? Dacă entitatea-suport pentru inteligenţă (sau pentru viaţă, ca să facem un mic dar important recurs la originea poveştii) nu este una materială, ci de factură energetică? (Nu! Nu-i vorba de „factura la energie”.) În zona aceasta – după doar un secol de exploatare intensă a energiei – poate că ar mai fi loc pentru descoperiri, pentru idei noi. Am fi oarecum dispuşi să credem că poate exista o inteligenţă electromagnetică: acelaşi secol de experimente parcă deja ne confirmă că undele pot fi modulate şi compuse în formaţiuni dinamice şi complexe. Neplăcut (din aceeaşi perspectivă antropocentristă) rămâne faptul că o asemenea inteligenţă n-ar fi uşor de compatibilizat cu a noastră.

Apropo! În tentativa aceasta de a „exo-filosofa” asupra inteligenţei am fi tentaţi să luăm ca model pentru definirea conceptului de inteligenţă şi actualele calculatoare (uneori chiar constituind ele pseudo-poli numiţi… inteligenţă artificială). Deşi analogiile par a funcţiona, parcă le-aş ocoli deocamdată…

Dincoace de xeno-inteligenţă

Apoi – cumva dintr-o postură mai de avocat-al-diavolului la masa aceasta virtuală de interesante discuţii speculative – aş para cu o întrebare afurisită: dacă tot acceptăm ideea de inteligenţă diferită de a noastră (cu care am putea sau nu să intrăm în relaţie), de ce nu am căuta-o chiar pe Pământ? Fie ea organică, minerală sau energetică.

Şi (chestiunea continuă)! De fapt, cum am putea revela (sau afla despre) existenţa unei alte inteligenţe cohabitante? Cu ce metode am putea-o identifica, evalua, ori certifica? (Criteriile noastre nu-s cumva aprioric limitative?) Le-am cataloga ca inteligenţe numai dacă trăiesc în societăţi organizate foarte funcţional (precum furnicile ori albinele)? Sau prin faptul că au limbaj articulat? Ori prin prisma vreunei potenţe psihice cheie (precum empatia, sau conştienţa de sine – cum s-a demonstrat la elefanţi, cetacee ori primate)?

Dacă n-au construit oraşe, dacă n-au scris cărţi, dacă nu posedă mijloace de transport, atunci fiinţele/entităţiile nu pot candida pentru eticheta noastra de inteligenţă? Hm!

Inteligenţă de la maeştrii SF-ului

Se poate desigur specula îndelung (constructiv sau nu) pe tema manifestării unor alte inteligenţe (fie ele intra- sau extra-terrestre), precum şi pe tema condiţiilor necesare apariţiei vieţii extra-terrestre ca suport pentru gândire. Dar, pentru a nu ne pierde în capilare divagări, vă propun să ne amintim un piculeţ de cei care deja au scris semnificativ despre.

Dintru-nceput îmi apare în minte – şi fără să ne avântăm în afara planetei mamă – romanul lui Karel Čapek, „Război cu salamandrele” (1936), speculaţie admirabilă (prin ideea subliminal-autoironică, dar şi prin veridicitatea bine simulată) asupra conlocuirii şi eventualei concilieri a două inteligenţe asemănătoare habitând pe aceeaşi planetă.

Remarcabilă este şi proza „Figurine de ceară”, din volumul omonim al lui Mircea Opriţa (1973). Şi în volumul „Aporisticon” (Mihail Grămescu), volum a cărui lectură îmi răsucea sinapsele în adolescenţă, avem câteva trimiteri intersante (precum „Mama Bobo”). Deşi aparent off-topic, în perimetrul naţional aproape că nu putem vorbi despre inteligenţă în SF fără să pomenim de „Omohom-ul” lui Cristian Tudor Popescu, de unde răsare afurisita idee că inteligenţa-i doar un exces nefiresc al naturii.

Apoi – fiind cazul să ne extindem ibi urbi etsi in orbi – aş recurge (cam inevitabil pentru leatul de care aparţin) la amintirile din seria almanahurilor „Anticipaţia”. Iar de acolo prima referinţă este nuvela „Fiica” a lui Philip Jose Farmer, unde întâlnim forme de viaţă şi inteligenţă radical-diferite: mama şi fiicele sunt moluşte imense, cu oarece inteligenţă (interacţionează cu pământeanul rătăcit acolo) şi cu o dezvoltare biologică inedită, iar duşmanul lor natural – mirocalul – este capabil să ia forma şi compoziţia chimică adecvate carapacelor de moluscă pe care le atacă.

De asemenea, chestiunea inteligenţei oceanului de pe planeta Solaris (din clasicul roman omonim al lui Stanisław Lem) ne tulbură în multe privinţe, inclusiv prin sugestia că nu raţiunea, ci mai degrabă iubirea şi sacrificiul ne pot ajuta să trecem bariera incompatibilităţii dintre inteligenţa noastră şi cea extraterestră.

Dar poate cea mai expresivă referinţă pentru tema noastră – şi pentru provocatoarea întrebare „de fapt, cum naiba definim inteligenţa?” (dar aici abordată mai degrabă alegoric decât ştiinţific) – o avem în acea povestire a lui Arthur Bertram Chandler în care un grup de exploratori pământeni sunt capturaţi de locuitorii unei planete neprielnice (fundamentată biologic precum Terra (sic! de la ESI), însă cu o umiditate excesivă) şi ţinuţi în cuşti de zoo-exponate mult timp, până în ziua în care localnicii observă că unul dintre pământenii din grup a capturat un animal local şi l-a pus într-o colivie, de-abia astfel recunoscându-i pe ai noştri ca fiind specie inteligentă. (Da, povestirea se numea „Cuşca”.)

Nu putem încheia mini-expozeul despre relaţia noastră cu xeno-inteligenţa fără să amintim de simpatica povestioară „Dincolo zace Wubul”, a lui Philip K. Dick. (Sau de povestea cu contactul extraterestru mediat pentru armata americană, în care mesagerul extratereştrilor este mai întâi (aparent) om, apoi doar vag antropomorf, ca în final să ia forma lui nativă, de… asin. Mai ştie cineva cum se numea povestirea aceea?)