Among Others de Jo Walton

Romanul lui Jo Walton este deja considerat ca fiind una dintre cărţile relevante ale anului 2011. Nu sunt pe cale de a dezminţi acele opinii, cu excepţia faptului că părţile pe care majoritatea criticilor au ales să le laude reprezintă unul din lucrurile care mă deranjează în privinţa acestui roman şi ceea ce-mi place pare să nu fi fost observat de alţi recenzenţi. În afară unui scurt pasaj introductiv desfăşurându-se în 1975, acţiunea romanului „Among Others are loc într-un mod foarte precis între 5 septembrie 1979 şi 20 februarie 1980.

Voi reveni în scurt timp asupra importanţei acestor date.

Trebuie spus că evenimentul cel mai important din această naraţiune a avut loc cândva între 1975 şi septembrie 1979, prin deducţie, în prima parte a anului 1979 dar cu toate că există numeroase indicii şi referinţe la acel eveniment, acesta nu este descris în mod direct. Neclaritatea este semnificativă, şi din nou, voi reveni asupra acestei chestiuni.

Ni se dă prilejul de a citi jurnalul Morwennei (Mori) Phelps, o adolescentă a cărei soră geamănă a fost ucisă într-un incident de pe urma căreia Mori a rămas cu un picior schilod. După asta, Mori a fugit de la maică-sa şi s-a refugiat la înstrăinatul ei tată, ale cărui surori au aranjat ca fata să fie plasat la o „şcoală publică”, Arlinghurst, „una dintre cele mai bune şcoli de fete din ţară.” Prin intermediul jurnalului urmărim primul trimestru şi jumătate de la Arlinghurst, care urmează destul de mult traiectoria banală a clişeelor poveştilor despre şcoală : Mori este considerată „o intrusă” din cauza originii sale galeze şi a piciorului ei, dar pe de altă parte fata  nu înţelege şi nici nu acceptă obiceiurile din şcoală, confruntându-se cu suspiciuni şi duşmănii dar îşi face una sau două prietene printre celelalte excluse, îşi câştigă un protector din rândul personalului şi îşi face prieteni adevăraţi (inclusiv un iubit), în afara şcolii.

Toate astea fiind extrem de banale, dar două lucruri ridică acest roman mai sus de ceea ce altfel ar fi o poveste cât de se poate de familiară şi sincer complet neinteresantă. Primul lucru e că Mori e o fanatică cititoare de science fiction şi jurnalul ei este plin de observaţii cu privire la cărţile care o fascinează. Al doilea e că Mori este „îmbibată” cu un fel de magie, înstrăinarea de maică-sa şi moartea soră-sii au condus la un fel de luptă magică cu maică-sa, şi pe tot parcursul romanului Mori vede şi ocazional, vorbeşte cu o varietate de zâne şi alte creaturi supranaturale, acumulând forţe pentru o încleştare finală cu maică-sa. Nemulţumirile mele referitoare la acest roman se referă la primul aspect. Satisfacţia la cel de pe urmă.

Permiteţi-mi să încep discuţia concentrându-mă asupra acelor repere temporale foarte precise. Jo Walton este foarte atentă în a marca data pentru fiecare însemnare din jurnalul lui Mori, dar în multe feluri romanul nu este legat de aceste datări exacte. Nu se întâmplă nimic specific în decursul acelor zile considerate speciale, nu există nici o referire la orice fel de ştiri sau evenimente ale acelor momente (deşi acestea au fost, de exemplu, primele luni ca prim-ministru ale lui Margaret Thatcher, o perioadă de discordie civilă şi de mari probleme economice) şi deşi aflăm că alte fete din şcoală obişnuiesc să asculte muzică şi îşi face apariţia chiar un Walkman timpuriu, nu primim informaţii asupra vestimentaţiei, tendinţelor sau culturii perioadei respective. Cu alte cuvinte este clar că nu e vorba un roman despre perioada 1979-1980.

Motivul pentru datarea folosită de Jo Walton se află în altă parte şi este unul dublu : în acea perioadă  Jo Walton a avut aceeaşi vârsta ca protagonista ei iar romanele science fiction la care se referă paginile jurnalului lui Mori sunt exact acelea pe care Walton le-a citit în momentul respectiv.

Ştim datorită recenziilor ei publicate de Tor.com că Jo Walton este o comentatoare citită şi pătrunzătoare a science fiction-ului  aşa că remarcile ei despre cărţile citite (în medie, aproximativ una pe zi) sunt exact aşa cum ne-am putea aştepta. Pentru aceia dintre noi care am crescut în aceeaşi perioadă şi am citit aceleaşi cărţi, aşa ceva este o sărbătoare a nostalgiei care ne duce înapoi în timp mult mai precis şi mai eficient decât orice menţiune despre Margaret Thatcher sau Walkman-uri. Dar asta este tot ce face, asemenea rememorări pot fi măgulitoare pentru aceia dintre noi care au citit cărţile respective şi-i împărtăşesc opiniile lui Walton cu privire la cea mai mare parte (deşi în nici un caz în întregime) a cărţilor în cauză, dar dincolo de asta, invocarea sefismelor nu serveşte vreunui alt scop.

Interesul lui Mori pentru science fiction o conduce la un cerc de lectură de la bibliotecă, ocazie pentru Walton de a o introduce unor personaje care vor fi importante în poveste, ba chiar mai mult la descoperirea de către Mori a Eastercon-ului din 1980 de la Glasgow, ceea ce poate fi o promisiune pentru viitor, o posibilitate de a depăşi limitele romanului (deşi pentru cineva care a participat la acel Eastercon, ideea că aşa ceva ar putea reprezenta libertatea, pare cel puţin  ironică).

Dar aceste elemente de intrigă provin datorită interesul ei pentru science fiction, nu din cărţile înşişi, o distincţie subtilă, dar importantă. Mori nu învaţă nimic semnificativ din romanele citite, acestea nu ne oferă nici un indiciu că vor determina personajul să parcurgă o cale a cunoaşterii în următoarea parte a poveştii şi în esenţă orice romane SF din orice perioadă ar fi îndeplinit aceeaşi funcţie în cadrul intrigii.

Nu ne rămâne decât să tragem două concluzii. Fie că acele cărţi apar în naraţiune deoarece se potrivesc cu datele respective, şi este tentant să conchidem, că datele au fost alese pentru că se potrivesc cu datele publicării romanelor. Sau pur şi simplu citim textul lui Walton ca pe un roman á clef şi ne imaginam că probabil acele cărţi considerate a fi speciale au ocupat într-adevăr mult loc în jurnalul lui Jo Walton din perioada respectivă.

Cu alte cuvinte toată această atenţie acordată unor anume cărţi SF este nesatisfăcătoare în orice lectură a romanului ca roman. Cu toate acestea, ceea ce este în mod neaşteptat satisfăcător, este utilizarea magiei în roman chiar dacă orice rezumat al intrigii n-ar duce la altceva decât la a considera această parte ca fiind o fantezie chiar de rutină.

Romanul anterior al lui Jo Walton, superbul „Lifelode” şi-a atins eficienţa prin modul în care a domesticit magia. Cu excepţia anumitor momente-cheie, magia nu a fost ceva debordând de efecte dramatice, ceva care să epuizeze sufletul cititorului, sau oricare altul dintre modurile familiare de invocare a magiei, uzate prin nenumărate fantezii rutiniere. În schimb, a fost ceva subtil la o scară mică, ceva deschis interpretării. „Among Others” merge chiar mai departe în josul acestei rute. N-avem decât cuvântul lui Mori în privinţa existenţei vreunei magii de orice fel, mai aleas atunci când prietenul ei Wim, afirmă că şi el vede zâne, putea la fel de uşor să spună asta doar ca să-i fie pe plac fetei. Iar magia pe care o vedem este într-adevăr uşor de explicat ; Mori subliniază mai mult decât o dată faptul că pentru manifestarea unei anumite consecinţe magice, trebuie să fi avut loc schimbări masive ale bazelor naturii şi istoriei lumii, toate acestea strofocându-se să dea naştere unui mai degrabă cât se poate de banal efect. Pe scurt, este mult mai uşor să-ţi asumi o coincidenţă.

Chiar şi mama lui Mori, absenţa aceea malignă ce se profilează atârnând peste naraţiune, poate fi mult mai uşor să fie considerată o psihopată sau o alcoolică, sau ambele, mai degrabă decât o minunată dar ratată vrăjitoare regină, ipostază în care ni se cere să credem dar să nu cercetăm. Într-adevăr, având în vedere direcţia imaginaţiei lui Mori, ce modalitate mai naturală pentru ea de a sublima nişte evenimente misterioase sau teribile sau înţelese greşit din viaţa ei, decât magia pe care o întâlneşte tot timpul în lecturile ei. O vedem pe Mori aranjând frunze într-un anumit model sau punând pietre pe un pervaz, exact genul de magie low-tech întâlnită anterior în „Lifelode”, dar nu există nici un motiv să percepem aşa ceva ca pe o magie „reală”. De două ori, o dată în dormitorul şcolii şi o dată într-un pat de spital, când sistemul natural de aparare al lui Mori este scăzut, maică-sa pare să organizeze un atac. În ambele ocazii atacul eşuează din cauză că de fapt Mori închide ochii, îşi încleştează dinţii şi doreşte ca mama ei să fie departe. E aşa ceva magie ? Sau nu e decât o modalitate psihologică de negociere cu traumele adolescenţei ?

Pentru a fi sincer nu contează în ce fel citeşti acest roman. Însuşi faptul că romanul în sine ezită, fiind deschis fiecărei interpretări, este ceea ce face ca această carte să fie interesantă pentru mine. Uitaţi de discutarea măgulitoare, dar în esenţă lipsită de sens a diferitelor romane SF ale perioadei, nimic altceva decât opiu pentru masele sefiste, citiţi această carte pentru felul în care utilizează magia, citiţi-o pentru modul în care poate fi atât realistă sau fantezistă după cum decizi s-o interpretezi. Asta este ceea ce face ca acest roman să fie una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2011.

Copyright © 2011 by Paul Kincaid

Traducere de Cristian Tamaș.

Textul a fost tradus cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Paul Kincaid (născut în Oldham, Lancashire, 22 septembrie 1952), este laureatul în 2006 al Premiului Thomas D. Clareson acordat pentru merite deosebite de asociația academică americană Science Fiction Research Association. Critic britanic de SF, autor, membru al juriului și administrator al Premiului Arthur C.Clarke (1995-2006) a avut o contribuție majoră în transformarea acestei distincții literare într-un reper respectat al SF-ului mondial. A fost editor al publicației „Vector” (British Science Fiction Association) dedicată criticii literare SF. A publicat în New York Review of Science Fiction, Foundation, Science Fiction Studies, Extrapolation, Interzone, Strange Horizons, Times Literary Supplement, Literary Review, New Scientist.

Este autorul volumelor :

„A Very British Genre: A Short History of British Fantasy and Science Fiction” (BSFA, 1995)

„What It Is We Do When We Read Science Fiction” (Harold Wood, Essex: Beccon Publications, 2008)

Co-editor împreună cu Andrew M. Butler:

„The Arthur C. Clarke Award: A Critical Anthology” (Daventry, Northants: Serendip Foundation, 2006)

Laureat în 2006 al Premiului Clareson pentru contribuții deosebite aduse science fiction-ului.

În 2010  i s-a decernat Premiul British Science Fiction Association Award categoria non-fiction pentru eseul său „Blogging the Hugos: Decline” („Blogărind Premiile Hugo: Declin”, traducere de Cristian Tamaș) în care constata că anumite romane nominalizate la premiile Hugo în 2010 nu făceau altceva decît să portretizeze declinul american prin relevarea diminuării influenței și a auto-încrederii în domeniul SF.

Paul Kincaid  – „Blogărind Premiile Hugo: Declin” :

http://www.srsff.ro/special/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid/

http://www.srsff.ro/surfer/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid-2/

http://www.srsff.ro/special/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid-iii/

http://www.srsff.ro/surfer/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid-iv/

Este autorul eseului „Extinderea vârtejului : cele mai bune antologii SF ale anului 2012” (The Widening Gyre: 2012 Best of the Year Anthologies), una dintre cele mai bune radiografii ale stării de fapt a SF-ului comercial anglo-saxon.

Paul Kincaid a devenit activ în fandomul britanic la mijlocul anilor 1972, scriind recenzii în fanzinele SF, a reușit să vîndă o povestire la „New Writings in SF”, apoi în 1984 i-a fost publicată povestirea „The Second Coming” în revista semi-pro „Orbis”. Povestirea „The Song of Women” i-a fost publicată în antologia „Arrows of Eros” (1989) editată de Alex Stewart.

Tot în anii ’70 a început să publice recenzii în „Vector”, devenind ulterior Features Editor, Editor și de două ori Reviews Editor. A fost redactor de știri al publicației „Matrix” (editată de soția sa, Maureen Kincaid Speller) și administrator al BSFA.

În anii ’80 a editat două antologii de critică literară împreună cu Geoff Rippington, prima dedicată operei lui Bob Shaw, „British Science Fiction Writers, Volume One: Bob Shaw” (1981), iar cea de a doua lui Keith Roberts, „British Science Fiction Writers, Volume Two: Keith Roberts” (1983).

O serii de studii ale sale s-au concentrat asupra istoriei și caracteristicilor SF-ului britanic, asupra unor autori precum Keith Roberts și Christopher Priest și asupra limbajului și naturii science fiction-ului pe care îl consideră ca nefiind o entitate unificată ci o colecție de tropi și de caracteristici unite prin anumite asemănări.

Este SF-ul epuizat ?”, un interviu cu Paul Kincaid poate fi citit aici :

http://revistanautilus.ro/articole/interviu-cu-paul-kincaid-partea-i/

http://revistanautilus.ro/interviuri/interviu-cu-paul-kincaid-ii/

http://revistanautilus.ro/interviuri/interviu-cu-paul-kincaid-iii/

Autoarea Jo Walton s-a născut pe data de 1 decembrie 1964 în localitatea Aberdare din Ţara Galilor (Marea Britanie) şi este de origine galeză. A urmat şcoala în localitatea natală, întâi la Park School, apoi la Aberdare Girls’ Grammar School, a locuit un an în Cardiff frecventând cursurile de la Howell’s School Llandaff, apoi a urmat Oswestry School din Shropshire şi în final Universitatea din Lancaster (diplomă în istorie, 1986). A locuit în Londra, Lancaster, Swansea şi a emigrat în Canada în 2002, stabilindu-se în Montreal, provincia Quebec. A fost căsătorită între 1990-1997 cu autorul de scenarii de jocuri de rol şi jocuri video Ken Walton (păstrându-i numele după divorţ) şi s-a recăsătorit în 2001 cu irlandezul Emmet A. O’Brien.  A fost pasionată de science fiction încă din adolescenţă, a început să scrie de la 13 ani şi a făcut parte din fandomul SF, îndeosebi grupurile active online, „rec.arts.sf.written” şi „rec.arts.sf.fandom”. Are un fiu din prima căsătorie, Alexander şi un al altul, Sasha, din cel de-al doilea mariaj.

Autoare îndeosebi de fantasy, primele ei trei romane, „The King’s Peace” (2000), „The King’s Name” (2001) şi „The Prize in the Game” (2002) se desfăşoară într-un univers mitic-arthurian, romanul „Tooth and Claw” (2003), utilizează clişeul atât de uzat al „dragonilor” iar „Lifelode” debordează de „magie domestică”.

Până la 36 de ani a fost interesată de jocurile de rol şi de jocurile video, primul roman publicându-l în anul 2000. De la fantasy a migrat la ucronie (locurile comune ale atâtor alţi autori din domeniul imaginarului comercial), cu seria „Farthing” (2006), „Ha’penny” (2007) şi „Half a Crown” (2008), care reiau un deja prea exploatat univers alternativ al unei păci între Marea Britanie şi Germania nazistă. Începând cu 2008, Jo Walton a început să colaboreze cu site-ul Tor.com, al editurii americane cu acelaşi nume, publicând îndeosebi recenzii ale cărţilor ei SF favorite.

Premii :

John W. Campbell şi World Fantasy în 2004 pentru „Tooth and Claw

Prometheus în 2008 pentru  „Ha’penny

Mythopoeic în 2010 pentru „Lifelode

Nebula 2011 şi Hugo 2012 pentru „Among Others

Bibliografie :

„The King’s Peace” (2000)

„The King’s Name” (2001)

„The Prize in the Game” (2002)

„Tooth and Claw” (2003)

„Farthing” (2006)

„Ha’penny” (2007)

„Half a Crown” (2008)

„Lifelode” (2009)

„Among Others” (2011)

„GURPS Celtic Myth” (în col. cu Ken Walton) (1995, jocuri de rol)

„Muses and Lurkers” (2001, poeme)

„Realms of Sorcery (în col.cu Ken Walton) (2002, jocuri de rol)

„Sybils and Spaceships” (2009)

„Story behind “Ha’Penny” by Jo Walton” (2013), în volumul „Story Behind the Book : Volume 1”

„What Makes This Book So Great” (2014)