Brian Aldiss_An exile-on-planet-EarthBrian Aldiss şi-a donat arhiva Bibliotecii Bodleian din Oxford. Pentru a-l omagia pe Aldiss, Biblioteca Bodleian a publicat această culegere de texte recente de non-ficțiune. Când spun recente, cinci din cele douăsprezece eseuri prezente în volum sunt în primă apariţie, iar cele mai vechi datează din 2002. Cu toate acestea, deși textele amintite sunt recente, există un sentiment nostalgic, Aldiss reîntorcându-se mereu la primii ani ai carierei sale.

Mai multe dintre texte se referă la perioada petrecută de Aldiss în Birmania și India în timpul celui de al doilea război mondial, reliefându-se în special experiențele care i-au inspirat direct ficțiunile de mai târziu.

Se pare că Aldiss a trecut prin ceea ce se numește „un război bun” şi s-a bucurat de această experienţă. După cum spune el, în începutul  textului „Paradise Square”: „Am petrecut patru ani în Extremul Orient, în armata britanică, și îmi doream să mă fi întors acolo.  Marea Britanie era o ţară străină.” (p. 15).

Și totuși, nici unul dintre aceste eseuri nu se referă nici în întregime nici în treacăt la perioada petrecută în Extremul Orient, în timp ce mai multe eseuri ne poartă înapoi în Oxford, la începutul anilor 60, atunci când Aldiss se separase de prima sa soție și locuia într-o zonă mizeră încercând să se impună ca scriitor.

Paradise Square”, probabil cea mai bună piesă din această culegere, îl descrie ca fiind aproape de patruzeci de ani, divorțat, falit, separat de copiii lui, trăind într-o singură cameră într-o coşmelie din Paradise Square, nefiind de multe ori în stare să adune banii pentru chiria săptămânală. În multe feluri, este o imagine a eșecului, și totuși acest text este plin de afecțiune pentru oameni și pentru perioada petrecută în Piaţa Paradisului. Ai sentimentul că într-un fel Aldiss a „prosperat” în acele circumstanțe, iar febrilitatea l-a condus să scrie unele dintre cele mai bune ficțiuni ale sale. Aici, de exemplu, în Piaţa Paradisului, a scris Aldiss  „Greybeard” (1964), care ne istoriseşte viitorul speciei umane devenită sterilă și fără copii, o reflecție așa cum admite el, a propriei situații, după ce şi-a pierdut copiii în urma divorţului.

Poate Piaţa Paradisului strălucește atât de puternic în memoria lui Aldiss, deoarece acolo a început să primească aprecieri și, mult mai important, să facă bani buni din romanele sale.

În postfața sa la o ediţie recentă a romanului „Hothouse” (1962), Aldiss ne duce înapoi în război, povestind cum a reușit să supraviețuiască unui incendiu forestier în Birmania, și cum a ajuns pe cel mai mare copac banyan din lume pe lângă râul Hooghly în India.

Incapabil să se adapteze din nou la viața din Marea Britanie  –  „Făcusem eforturi supraomeneşti să mă adaptez la mizeria și sărăcia din India, dar am urât întotdeauna mizeria și sărăcia aliate cu un climat deprimant din patria mea” (pp. 28-9) – Aldiss a sublimat aceste amintiri într-o poveste despre un arbore atât de mare încât acoperă lumea.

Povestea respectivă „Hothouse” a fost publicată în revista Fantasy&Science Fiction în februarie 1961 și a fost urmată de altele până când, „într-o frumoasă dimineață în 1962, prietena mea a ieșit pentru a-şi lua de la uşă sticla de lapte și a găsit acolo un obiect ciudat înfășurat într-un ziar irlandez” (pp. 29-30). Era premiul Hugo, și statutul lui Aldiss în cadrul SF-ului a fost asigurat de atunci încolo. Aldiss este un pic nesincer, la urma urmei câştigase un premiu special Hugo pentru Best Newcomer cu patru ani înainte.

Deși amintirile din perioada scrierii romanului „Hothouse” încep în est, cea mai mare parte a acestora descriu perioada postbelică de la Oxford, accetuând prietenia cu C.S. Lewis și tribulaţiile publicării textelor sale. Cu toate acestea, se întoarce  din nou la perioada petrecută în Extremul Orient la sfârșitul eseului: ghinioanele unui tânăr care se întoarce în țara sa natală, după ani de zile petrecuţi departe, situaţie ce pare să plece de la faptul că el descoperă că Anglia a devenit o țară străină, în timp ce în țările străine pe care le-a lăsat în urmă, pericolele lor, seducția lor copacilor de mango, îi rămân pentru totdeauna în minte ca un miraj ispititor. Cu toate acestea, nefericirea este cea care ajută fertilizarea semințelor creativităţii. (Pag. 32)

Acest lucru este, în principiu, mitul originar al lui Brian Aldiss, imaginea mai de grabă romantică a outsiderului al cărui geniu creator îşi trage sevele dintr-un sentiment de alienare. Și descifrăm ecouri pe tot parcursul acestei culegeri de texte. Aldiss a fost, trebuie spus, redactor literar la Oxford Mail în timpul anilor 60, un job care cu siguranţă nu a fost bine plătit, dar a fost cu siguranță unul influent, pentru că douăzeci ani mai târziu, multe cărți SF citau din Oxford Mail decât din orice alt ziar.

Brian Aldiss a fost, în momentul în apăreau romane precum „Greybeard” alături de J.G. Ballard, o voce fundamentală a Noului Val britanic. Și Aldiss a mers înainte obținând nu numai o poziție proeminentă în cadrul science fiction-ului, dar, de asemenea, un nivel neobișnuit de acceptare și de recunoaștere din partea establishmentului literar-critic. Cu toate acestea, de-a lungul operei sale imaginea outsiderului apare mereu, și este evident cât de mult Aldiss se identifică cu această postură.

Aldiss schimbă titlul introducerii sale revizuite de la începutul antologiei The Penguin Science Fiction Omnibus (antologie compilată în anii 60), redenumind-o: „Dezorientarea e cea pe care o savurez”. Titlul pare să releve viziunea unui outsider, și  citează remarca lui James Tiptree Jr. despre “dezordinea sufletului” (p. 85), aprobând-o ca și cum ar fi rezumat atât ceea ce l-a condus la science fiction cât și ceea ce a sperat să realizeze în cadrul genului.

Din nou, aşa cum vorbit despre originile romanelor „Hothouse” şi „Greybeard” în cadrul evenimentelor din viața lui, afirmă referindu-se la „Non-Stop” (1958),  „am fost conștient că reconstruiam la un anumit nivel propriile mele condiții limitative” (pag. 89).

De-a pururi un outsider : nu ne putem împiedica să nu avem sentimentul că Aldiss a fost atras către gen, mai puțin datorită faptului că acesta ar reprezenta „fabulele erei tehnologice” (p. 81), cât mai ales datorită atractivităţii  unei formă de artă a outsiderilor.

Acesta este, probabil, motivul pentru care introducerea sa la ediția Penguin Classics a „Războiului lumilor” de H.G.Wells, este unul dintre textele cele mai puțin satisfăcătoare din volum. Este o lectură destul de convențională a romanului, dar mai mult decât atât îl plasează pe Wells în interiorul mișcărilor intelectuale și literare ale zilei. Aldiss identifică un ecou al impulsului din spatele romanului lui Wells în poemul „Recessional” al lui Kipling, care este aproape exact contemporan, leagând de asemenea, distrugerea mediului rural britanic din romanul lui Wells de exclamația lui D.H. Lawrence: „De trei ori ura pentru inventatorii gazelor toxice”. (citat, p.121), ignorând faptul că între cele două au existat un sfert de secol și un război mondial.

Dar toate acestea contribuie la transformarea romanul lui Wells într-unul canonic, mai degrabă decât într-un exemplu al artei create de outsideri, și acest lucru pare să văduvească eseul de forţa şi luciditatea cu care discută alte subiecte din volum..

Aldiss reşeşte să-l înţeleagă mult mai bine pe Alexander Soljeniţîn, cu „Arhipelagul Gulag”, poate pentru că romanul respectiv este cu adevărat un reper al artei outsiderilor, și, probabil, pentru că prizonierul care „a revenit precum unul care se întoarce din morți” (p. 98), pare să reprezinte ecoul vieţii nefericitului tânăr care se întoarce la pământul natal după ani petrecuţi într-o altă lume.

Este ceva romantic și nobil în suferințele pe care le detaliază Soljenițîn. Aldiss o citează aprobând-o pe Lesley Branch, atunci când aceasta scrie despre „impetuosul proiect al melancoliei romanțate care doar Estul știe cum   s-o distileze, și care, odată gustat în Occident, este pentru totdeauna râvnit” (citat, p.100). Estul lui Aldiss, poate fi o opțiune diferită faţă de de cea a lui Soljenițîn, dar această declarație rezumă imaginea de sine a autorului, care stă la baza întregului volum și poate de aceea a intrat atât de bine în consonanţă cu scriitorul rus.

Deși este de remarcat faptul că acest volum conține „A Sight of Serbian Churches”, în care Aldiss îşi amintește după 40 ani, călătoria în Iugoslavia care a stat la baza sa cărţii sale de călătorii intitulată „Cities and Stones” (1966), și „Ashgabat Trip”, care istoriseşte o vizită în capitala Turkmenistanului, după ce a scris despre acest oraș în romanul său „Somewhere East of Life” (1994), ambele texte având o alură de melancolie romanţată.

Și totuși, în ciuda dorului de Est, fie el slav sau oriental, există ceva inefabil englezesc în privinţa lui Aldiss. E acolo, în proza ​​sa, care a devenit mai presus de orice mai clară şi mai ascuţită pe măsură ce autorul a înaintat în vârstă.. Este înşelător de ușor de citit, și totuși cititorul trebuie să fie atent, deoarece o întorsătură de frază, o aluzie ocazională, poate arunca o altă lumină asupra a tot ce se spune. Este proza ​​engleză a unui maestru, conectată la o îndelungată tradiție exemplificată în cazul lui Aldiss de o întâlnire imaginară cu Thomas Hardy. Aldiss  vorbește undeva de „conștientul oprimat de inconştient … Hardy a fost întotdeauna în conflict cu el însuși” (p. 161). Ceea ce căutăm la alții este de multe ori ceea ce este acolo în noi înșine, și cred că imaginarul său Thomas Hardy din acest eseu este, de asemenea, conflictualul outsider înstrăinat Brian Aldiss.

Copyright © Paul Kincaid

Traducere de Cristian Tamaș.

Titlu original : „An Exile on Planet Earth: Articles and Reflections by Brian Aldiss.Reviewed by Paul Kincaid”

Traducerea fost realizată cu acordul autorului și a site-ului Strange Horizons. Le mulțumim.

Paul Kincaid  (născut în Oldham, Lancashire, 22 septembrie 1952), critic britanic de SF, autor, membru al juriului și administrator al Premiului Arthur C.Clarke (1995-2006) a avut o contribuție majoră în transformarea acestei distincții literare într-un reper respectat al SF-ului mondial.

A publicat în New York Review of Science Fiction, Foundation, Science Fiction Studies, Extrapolation, Interzone, Strange Horizons, Times Literary Supplement, Literary Review, New Scientist. A fost editor al publicației „Vector” (British Science Fiction Association) dedicată criticii literare SF.

Este autorul volumelor:

A Very British Genre: A Short History of British Fantasy and Science Fiction” (BSFA, 1995)

What It Is We Do When We Read Science Fiction” (Harold Wood, Essex: Beccon Publications, 2008)

Co-editor împreună cu Andrew M. Butler:

The Arthur C. Clarke Award: A Critical Anthology” (Daventry, Northants: Serendip Foundation, 2006)

Laureat în 2006 al Premiului Clareson pentru contribuții deosebite aduse science fiction-ului.

În 2011 i s-a decernat Premiul British Science Fiction Association Award categoria non-fiction pentru eseul său „Blogging the Hugos: Decline” (în curs de traducere – Cristian Tamaș) în care constata că anumite romane nominalizate la premiile Hugo în 2010 nu făceau altceva decît să portretizeze declinul american prin relevarea diminuării influenței și a auto-încrederii.

Paul Kincaid a devenit activ în fandomul britanic la mijlocul anilor 1972, scriind recenzii în fanzinele SF, a reușit să vîndă o povestire la „New Writings in SF”, apoi în 1984 i-a fost publicată povestirea „The Second Coming” în revista semi-pro „Orbis”. Povestirea „The Song of Women” i-a fost publicată în antologia „Arrows of Eros” (1989) editată de Alex Stewart.

Tot în anii ’70 a început să publice recenzii în „Vector”, devenind ulterior Features Editor, Editor și de două ori Reviews Editor. A fost redactor de știri al publicației „Matrix” (editată de soția sa, Maureen Kincaid Speller) și administrator al BSFA.

În anii ’80 a editat două antologii de critică literară împreună cu Geoff Rippington, prima dedicată operei lui  Bob Shaw, „British Science Fiction Writers, Volume One: Bob Shaw” (1981), iar cea de a doua lui Keith Roberts, „British Science Fiction Writers, Volume Two: Keith Roberts” (1983).

O serii de studii ale sale s-au concentrat asupra istoriei și caracteristicilor SF-ului britanic, asupra unor autori precum Keith Roberts și Christopher Priest și asupra limbajului și naturii science fiction-ului pe care îl consideră ca nefiind o entitate unificată ci o colecție de tropi și de caracteristici unite prin anumite asemănări.