În 20 decembrie 2007, cea de-a 62-a Adunare Generală a ONU a hotărât ca 2009 să devină Anul Internaţional al Astronomiei şi a însărcinat UNESCO cu organizarea evenimentului. De ce tocmai acum? Pentru că în urmă cu 400 de ani Galileo Galilei a îndreptat întâia oară o lunetă către cerul nopţii şi a făcut primele observaţii ştiinţifice. Tot în 1609 a fost publicată lucrarea „Astronomia nova” de Johannes Kepler, care cuprindea datele despre mişcarea planetei Marte, măsurate vreme de 10 ani şi notate de Tycho Brahe.

Cea de-a şaptea artă şi-a aţintit de la început camerele de filmat către cerul înstelat. Primul succes notabil, din care studiourile americane de comedie au preluat ulterior o mulţime de elemente vizuale, a fost filmul lui Georges Méliès, „Le Voyage dans la lune” (1902), inspirat de cunoscutul roman al lui Jules Verne. E adevărat că în loc să se bată cu tarte de frişcă, savanţii îmbrăcaţi în halate înstelate şi purtând tichii ţuguiate s-au bombardat cu ghemotoace de hârtie, iar „bebeluşele”, fetele din corpul de balet, fiecare cu câte o pereche de picioare perfecte, nu le-au săltat într-un can-can provocator, ci şi-au pus umărul ca să împingă obuzul-navă spaţială în chiulasa unui tun supradimensionat, ca apoi să-şi fluture pălăriile cu sentimentul datoriei împlinite. Episodul lansării obuzului către satelitul natural a fost parodiat în mai multe rânduri, ultima dată în „The Colour of Magic”, film inspirat de primele două volume din seria „Discworld” de Terry Pratchett. A rămas antologică scena în care obuzul nimereşte în ochiul Omului din Lună. Aselenizarea şi lupta cu „lunaticii” din lumea subterană a  Lunii amintesc mai degrabă de „Primii oameni în Lună” de H. G. Wells, roman apărut cu un an înaintea realizării filmului. În vremea lui Méliès, pentru ca spectatorul din sala de cinema să reacţioneze emoţional, orice expediţie de explorare trebuia să reproducă imaginea familiară a exploratorului care pătrunde neînfricat în jungla africană, deşi în depărtare se aud tam-tam-urile pigmeilor.

S-a remarcat faptul că Jules Verne a prezentat corect, cu un secol înainte, felul cum a decurs misiunea „Apollo 11”. Anul acesta se împlinesc 40 de ani şi de la acest zbor istoric, derulat între 16-24 iulie 1969. Ceea ce scriitorul francez n-a avut de unde să ştie este faptul că „primul pas”, mic pentru astronautul Neil Armstrong, „un salt uriaş pentru omenire”, era cât pe ce să fie ratat aici, pe Pământ. Deşi au cheltuit miliarde pentru partea tehnică, americanii au fost nevoiţi să apeleze la ajutorul australienilor ca să asigure continuitatea telecomunicaţiilor, iar imaginile primei aselenizări au fost recepţionate cu ajutorul imensului radiotelescop din Parkes (New South Wales), cel mai mare din emisfera sudică, cu un diametru de 60 metri şi o greutate de 1000 tone. Localnicii şi directorul Cliff Buxton (Sam Neill) îi spuneau simplu: „Farfuria” (The Dish), titlul comediei realizate de regizorul Rob Sitch în 2000. Încurcăturile au apărut din prima clipă, manualele NASA de ghidare cuprindeau numai coordonatele din emisfera nordică, orchestra locală habar nu avea cum sună imnul american, iar omul de pază de la radiotelescop a fost obligat pentru prima oară în viaţa lui să poarte o armă, ca să asigure securitatea obiectivului („dacă îmi vede mama pistolul, mi-l ia imediat”). Primarul din oraş a refuzat să i se adreseze ambasadorului american cu titlul de „Excelenţa Voastră”, deoarece nu era un membru al familiei regale. O pană de curent resetează calculatorul programat să urmărească zborul, noroc că între timp semnalul a fost preluat de staţia californiană şi echipa câştigă suficient timp să reorienteze antena. Slavă Domnului! deoarece o furtună tropicală devastează coasta americană şi Australia rămâne singura alternativă de menţinere a contactului radio şi video cu primii exploratori selenari.

În 29 mai a.c. se vor împlini 90 de ani de la istorica eclipsă totală de Soare din 1919, care a permis demonstrarea faptului că imensa masă a astrului nostru central curbează spaţiul, astfel încât razele de lumină care vin de la stelele îndepărtate sunt deviate. Astfel s-a dovedit experimental că teoria generalizată a relativităţii are o fundamentare reală. Albert Einstein şi-a publicat prima versiune a articolului în 1916, în timpul Primului Război Mondial, în timp ce Anglia şi Germania se înfruntau pe câmpurile de luptă din Belgia. Teoria lui explica mişcarea ciudată a planetei Mercur, care nu respecta întrutotul traiectoria prevăzută de cunoscuta lege a gravitaţiei universale, formulată de Isaac Newton. Trecând peste vrajba dintre popoare, astrofizicianul englez Arthur Eddington a avut curajul să afirme că savantul german are dreptate şi a plecat în insula Principe, din apropierea coastei Africii de Vest, ca să arate lumii întregi că a venit timpul ca gravitaţia să fie abordată altfel decât în mecanica clasică. Episodul a fost transpus într-un film artistic pentru televiziune de către regizorul Philip Martin, cu titlul „Einstein and Eddington” (2008). Chiar dacă figura marelui fizician german este redată cu exagerări romantice, accentul naraţiunii a căzut pe răspunderea omului de ştiinţă, a cărui muncă ar trebui să uşureze viaţa oamenilor, nu să le-o ia.

Precum arăta astronomul Carl Sagan în popularul serial „Cosmos”, explorarea spaţiului cosmic reprezintă totodată şi o incursiune în istoria Universului, o modalitate de a afla trecutul şi viitorul omenirii. Anul acesta vom fi îndemnaţi prin toate mijloacele mass-media să ne îndreptăm privirile spre bolta cerească. Poate că, urmărind discul arămiu al planetei Marte printr-un telescop, vom realiza că mesajul ecologic din ultimul episod al serialului american de popularizare a ştiinţei a devenit cât se poate de actual. Pentru că, dacă nu vom avea grijă de planeta noastră, dacă vom continua s-o otrăvim şi s-o asfixiem, ea va deveni la fel de pustie ca şi celelalte surate ale ei din Sistemul Solar.

© Györfi-Deák György

Latest posts by György Györfi-Deák (see all)