Ceva s-a întâmplat în ultimul deceniu. Înainte de asta, Kij Johnson a fost o prozatoare respectată dar nu ridicată în slăvi, care a câștigat Premiul Sturgeon pentru „Fox Magic”, povestire care s-a dezvoltat şi a devenit  primul ei roman, „The Fox Woman”, dar altfel nu a tulburat cu adevărat atribuirea buletinele de vot pe la premiile importante. De atunci încoace este aproape imposibil să ne imaginăm vreo listă a nominalizărilor la vreun premiu în care să nu fie cel puțin una din povestirile ei, adesea Kij câștigând. Culegerea de povestiri cu care a debutat în volum conţine optsprezece povestiri, incluzând, de exemplu, alături de „Fox Magic”, „26 Monkeys, Also the Abyss”, text câștigător al premiului World Fantasy, „Spar” (Coabitare, trad.rom. de Silviu Genescu) premiul Nebula „Ponies” (Ponei, trad.rom. de Alina Sârbu), un alt premiu Nebula și „The Man Who Bridged the Mist” (Omul care a unit malurile ceţei, trad.rom. de Oana Chițu), povestire care a câștigat atât premiul Nebula și premiul Hugo, precum şi alte povestiri şi-au făcut şoc în ultimii câțiva ani pe buletinele de vot şi în antologiile anuale ale celui mai bun SF&F.  Ce s-a schimbat ? E greu de spus. Există anumite continuități care se regăsesc în practic toate povestirile din această culegere. Marea majoritate a textelor lui Kij pun în scenă animale şi se preocupă de soarta acestora, de la povestirile anterioare  cum ar fi  Wolf Trapping”, „Fox Magic” sau „The Horse Raiders” până la texte mai recente, cum ar fi „The Evolution of Trickster Stories among the Dogs of North Park after the Change”,  „The Cat Who Walked a Thousand Miles” sau „26 Monkeys, Also the Abyss”.

În unele dintre aceste povestiri personajele animaliere sunt tratate destul de convențional. „The Cat Who Walked a Thousand Miles” are …surpriză, surpriză….o pisică distribuită în rol de narator, dar nu există nimic excepțional în privinţa acelei pisici. Ceea ce ni se oferă este o narațiune episodică despre o pisică fără stăpân care bântuie pe toată distanţa arhipelagului japonez și care emite nişte cogitaţiuni despre oamenii pe care-i întâlnește pe drum. „The Horse Raiders” ne împărtăşeşte câte ceva din istoria unei vrăciţe care este răpită de un alt trib ca să aibă grijă de caii lor, care mor din cauza unei boli necunoscute. Ambele sunt nişte povești drăguţ istorisite, dar nu sunt cu adevărat diferite de alte sute de alte fantezii convenționale de care debordează piaţa editorială anglo-saxonă.

Cu toate acestea, cele mai multe texte utilizează pretextul personajelor animaliere ca pe o oglindă distorsionată în care ne putem admira în toată splendoarea noastră. „Fox Magic” precum şi „The Cat Who Walked a Thousand Miles” se inspiră din legende japoneze medievale. În „Fox Magic”, o vulpe se îndrăgosteşte de un om și prin magie îi apare bărbatului ca o femeie frumoasă. Dar, așa cum omul uită de fosta sa viață, tot aşa vulpea începe să uite că nu este umană. Este o poveste bine spusă, evocând foarte abil sentimentul unui mit japonez, deși în cele din urmă animalul umanizat te face să-ţi dai seama că tocmai ai terminat de citit un tipic fantasy american, cazanier şi lipsit de ambiţie.

Povestirile mai recente sunt mai mai puțin convenționale în ceea ce priveşte utilizarea fantasy-ului animalier. Întotdeauna observăm animalele din exterior, le vedem comportamentul şi niciodată nu ne gândim că ar şi putea gândi.

26 Monkeys, Also the Abyss”, povestirea care a semnificat recenta ascensiune a lui Kij la premiile genului, tulbură modul în care percepem animalele ca pe nişte personaje fantastice tocmai prin faptul că nu le umanizează. În acest caz, personajul nostru narator, Aimee, este dresoare şi spectacolul ei culminează în dispariția de pe scenă a echipei sale de 26 de maimuțe. Ea nu știe ce se întâmplă, nu știe cum şi unde dispar maimuțele, tot ceea ce știe este că ceva mai târziu în decursul nopţii animalele vor reveni în maşina circului . Maimuțele nu se comportă altcumva decât maimuțele, misterul nu este elucidat, povestea nu ajunge la vreo concluzie în această privinţă, tot ceea ce știm este că rolul lui Aimee în această naraţiune ajunge la capăt. Dar tocmai din acest motiv povestea funcționează atât de bine băgându-ne în ochi oglindă a propriei noastre umanităţii.

Cam la fel se poate spune despre o povestire atât de de bun ca aceasta : „The Evolution of Trickster Stories among the Dogs of North Park after the Change”. În acest caz, câinii sunt altceva decât animalele pe care le cunoaştem, pentru că inexplicabila „Schimbare” a făcut ca toate animalele domestice să devină vorbitoare. Dar vorbitul nu le-a schimbat natura, tot ceea ce a provocat a fost tulburarea relației familiare dintre oameni și animalele lor de companie. Acum, pentru că știu că animalele lor de companie gândesc, cei mai mulți oameni şi-au abandonat jucăriile vii, lăsându-le să se descurce singure, iar o haită de câini care trăiesc acum într-un parc a început să spună povești, asemănătoare cu poveștile „Trickster” din mitologia amerindienilor din America de Nord. Încă o dată, faptul că animalele nu sunt umanizate ne determină să ne dăm seamă că naraţiunea este de fapt o alegorie  despre superficialitatea omenirii.

Dar aceasta abordare nu este doar singurul mod în care Kij  utilizează uneori personajele animaliere într-un mod naturalist, pentru că acest lucru nu funcționează întotdeauna. Povestirea care dă titlul culegerii, „At the Mouth of the River of Bees”, începe ca şi cum ar fi în mod cert printre cele mai bune povestiri din culegere. O femeie care încearcă să se distanţeze la modul propriu de o schimbare în viața ei, se întâmplă să dea peste pe ceea ce este prezentat ca un fenomen bizar, dar natural, un vast râu de albine inundând preeria. Dintr-un un impuls, se decide să urmeze albinele spre gura de vărsare a râului, dar atunci când ajunge acolo, ceea ce părea o poveste proaspătă și idiosincratică,  se transformă brusc în ceva mult mai convențional despre o femeie înțeleaptă al cărei loc nou venita trebuie să-l ia. Nu este nimic sentimental în modul în care Kij Johnson utilizează simbolul albinelor sau al câinelui bătrân şi bolnav, care este singurul prieten al femeii , dar cu toate acestea, povestea se termină în mod sentimental.

Cu toate acestea, deși naraţiunile lui Kij Johnson sunt predominant fantezii animaliere, nu chiar toate sunt aşa, și abordarea comportamentalistă a subiectului, deși distinctivă, nu reprezintă întreaga poveste. Una dintre celelalte caracteristici ale operei sale recente este modul în care autoarea se joacă cu structura narativă. Din nou, asta nu este în totalitate un lucru nou, există urme predecesoare în textele mai timpurii, cum ar fi  „Schrodinger’s Cathouse” şi „The Empress Jingu Fishes” în care povestea de bază a fost deconstruită și reasamblată într-un nou mod. Acest procedeu devine mult mai controlat şi mai firesc în textele de mai târziu, există o certitudine că ceea ce creează povestea nu constă doar din tehnica narativă. Astfel, „26 Monkeys, Also the Abyss”, include o listă a diferitelor feluri de maimuțe care figurează într-un act, iar „The Evolution of Trickster Stories …” include exemple ale unora dintre poveștile pe care şi le spun câinii.

În opinia mea, cel mai bun exemplu al acestei conștientizări analitice a structurii narative, se evidenţiază în  „Story Kit”. Ni se prezintă  o abordare feministă a poveştii lui Dido și Aeneas, plus istorisirea unui divorţ în lumea contemporană, dar ambele sunt fragmentate, iar întregul narativ este refractat prin ochii cuiva care încearcă și nu reuşeşte să-şi comunice viziunea holistică în ficțiune. Povestirea, între timp, este punctată de pasaje despre scris, natura ficțiunii, despre ceea ce înseamnă să fii scriitor. Şi textul reușește să fie prin urmare, o poveste iniţiatică despre o poveste și o mişcătoare mărturie în mișcare despre efectele emoționale și psihologice despre sfârșitul unei poveşt de dragoste. Ceea ce este ilustrează este cât de mult Kij Johnson este la cârmă, intelectual și practic, în scriitura ei. Și această  capacitate, această conștientizare, stă la baza celor mai bune povestiri ale ei.

Chiar și în cazul unui text care arată ca o narațiune convențională, cum ar fi  „The Man Who Bridged the Mist” există un puternic simț al structurii care modelează povestea. Această povestire este un exemplu de fantasy care cred eu, nu are nevoie cu adevărat de fantastic. Povestea funcționează datorită rolului metaforic al podului, datorită modului în care construirea podului semnifică de fapt construirea unei relaţii. În toate povestirile care ies într-adevăr în evidenţă în această culegere există o preocupare în ceea ce priveşte umanitatea personajelor prinse în poveste. Fantasticul trebuie să se refere la real pentru a crea relevanță, în caz contrar este doar utilizarea unei tehnici narative convenționale pentru a separa povestea de lume.

O astfel de relevanță este întotdeauna decernabilă în povestirile lui Kij Johnson, deși pentru mine ceea ce este mai evident și mai puternic este modul în care ea rupe convențiile narative .

Astfel, în timp ce recunosc calitatea povestirii „The Man Who Bridged the Mist” și aprecierea pe care a primit-o, trebuie să spun că în opinia mea nu este la fel de eficace ca, să zicem, „Spar”, în care o serie de paragrafe incoerente se referă la o întâlnire sexuală cu un extraterestru, și în care fiecare aspect devine treptat inclus în variantele „înăuntru” și „afară”, ceea ce reverbereză în întreaga poveste.

Precum „Story Kit și „26 Monkeys, Also the Abyss” și alte povestiri care merită atenția noastră, cum ar fi „Names for Water” sau „My Wife Reincarnated as a Solitaire – Exposition on the Flaws in my Spouse’s Character – The Nature of the Bird – Her Final Disposition (un titlu minunat pentru o poveste vicleană și amuzantă), „Spar” este un text care cere mult cititorului. Practic, trebuie să construim povestea din piesele disparate care ne sunt prezentate. Și acest angajament în ceea ce privește procesul de edificare al narațiunii împreună cu ascuțimea observațiilor ei, este ceea ce o face pe Kij Johnson unul dintre autorii care aduc cele mai multe satisfacții cititorilor actuali.

Copyright © Paul Kincaid, 2012

 

 Paul Kincaid (născut în Oldham, Lancashire, 22 septembrie 1952), este laureatul în 2006 al Premiului Thomas D. Clareson acordat pentru merite deosebite de asociația academică americană Science Fiction Research Association. Critic britanic de SF, autor, membru al juriului și administrator al Premiului Arthur C.Clarke (1995-2006) a avut o contribuție majoră în transformarea acestei distincții literare într-un reper respectat al SF-ului mondial. A fost editor al publicației „Vector” (British Science Fiction Association) dedicată criticii literare SF. A publicat în New York Review of Science Fiction, Foundation, Science Fiction Studies, Extrapolation, Interzone, Strange Horizons, Times Literary Supplement, Literary Review, New Scientist.

Este autorul volumelor :

A Very British Genre: A Short History of British Fantasy and Science Fiction” (BSFA, 1995)

What It Is We Do When We Read Science Fiction” (Harold Wood, Essex: Beccon Publications, 2008)

Co-editor împreună cu Andrew M. Butler:

The Arthur C. Clarke Award: A Critical Anthology” (Daventry, Northants: Serendip Foundation, 2006)

Laureat în 2006 al Premiului Clareson pentru contribuții deosebite aduse science fiction-ului.

În 2010  i s-a decernat Premiul British Science Fiction Association Award categoria non-fiction pentru eseul său „Blogging the Hugos: Decline” („Blogărind Premiile Hugo: Declin”, traducere de Cristian Tamaș) în care constata că anumite romane nominalizate la premiile Hugo în 2010 nu făceau altceva decît să portretizeze declinul american prin relevarea diminuării influenței și a auto-încrederii în domeniul SF.

Paul Kincaid  – „Blogărind Premiile Hugo: Declin” :

http://www.srsff.ro/special/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid/

http://www.srsff.ro/surfer/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid-2/

http://www.srsff.ro/special/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid-iii/

http://www.srsff.ro/surfer/blogarind-premiile-hugo-declin-paul-kincaid-iv/

Este autorul eseului Extinderea vârtejului : cele mai bune antologii SF ale anului 2012 (The Widening Gyre: 2012 Best of the Year Anthologies), una dintre cele mai bune radiografii ale stării de fapt a SF-ului comercial anglo-saxon.

Paul Kincaid a devenit activ în fandomul britanic la mijlocul anilor 1972, scriind recenzii în fanzinele SF, a reușit să vîndă o povestire la „New Writings in SF”, apoi în 1984 i-a fost publicată povestirea „The Second Coming” în revista semi-pro „Orbis”. Povestirea „The Song of Women” i-a fost publicată în antologia „Arrows of Eros” (1989) editată de Alex Stewart.

Tot în anii ’70 a început să publice recenzii în „Vector”, devenind ulterior Features Editor, Editor și de două ori Reviews Editor. A fost redactor de știri al publicației „Matrix” (editată de soția sa, Maureen Kincaid Speller) și administrator al BSFA.

În anii ’80 a editat două antologii de critică literară împreună cu Geoff Rippington, prima dedicată operei lui Bob Shaw, „British Science Fiction Writers, Volume One: Bob Shaw” (1981), iar cea de a doua lui Keith Roberts, „British Science Fiction Writers, Volume Two: Keith Roberts” (1983).

O serii de studii ale sale s-au concentrat asupra istoriei și caracteristicilor SF-ului britanic, asupra unor autori precum Keith Roberts și Christopher Priest și asupra limbajului și naturii science fiction-ului pe care îl consideră ca nefiind o entitate unificată ci o colecție de tropi și de caracteristici unite prin anumite asemănări.

Este SF-ul epuizat ?”, un interviu cu Paul Kincaid poate fi citit aici :

http://revistanautilus.ro/articole/interviu-cu-paul-kincaid-partea-i/

http://revistanautilus.ro/interviuri/interviu-cu-paul-kincaid-ii/

http://revistanautilus.ro/interviuri/interviu-cu-paul-kincaid-iii/

 

Kij Johnson (Katherine Irenae Johnson), este născută pe data de  20 ianuarie 1960 în Harlan, Iowa, S.U.A.

Este director asociat la Center for the Study of Science Fiction (University of Kansas, S.U.A.), și face parte din juriul final Premiului Theodore Sturgeon. A debutat ca autor în 1987.

Kij Johnson este autoarea a două romane („Fudoki”, 2003, finalist în 2004 Premiul World Fantasy și nominalizat în 2004 la Premiul James Tiptree, Jr.; „The Fox Woman” ), a culegerilor de povestiri, „At the Mouth of the River of Bees” (2012) și „Tales For the Long Rains” (2001) și a unui roman (în colaborare cu Greg Cox), aparținând universului Star Trek, „Dragon’s Honor” (1996) și a mai mult de 30 de povestiri și nuvele.

 

Premii

Premiile Nebula și Hugo 2012  : „The Man Who Bridged the Mist

Premiul  Nebula 2010 :  „Ponies

Premiul  Nebula 2009 :  „Spar

Premiul World Fantasy 2008 :  „26 Monkeys, Also the Abyss

Premiul Crawford (2001) pentru cel mai bun nou autor de fantasy, decernat de International Association for the Fantastic in the Arts (IAFA)

Premiul Theodore Sturgeon (1994) :  „Fox Magic”

Finalistă la Premiile Hugo în 2009, 2010, 2011, 2012

Finalistă la Premiile Nebula în 2008, 2010 and 2011

Finalistă în 2004, 2009, 2011 la Premiile World Fantasy.

A predat cursuri de creative writing și în domeniul science fiction-ului la Universitatea de Stat din Louisiana , și a conferențiat pe teme legate de creativitate. A fost distinsă cu Premiul William Crawford pentru realizări în fantasy. Începând cu anul 1994 s-a implicat în organizarea Atelierului de creație al scriitorilor de science fiction, găzduit de Centrul pentru Studierea Science Fiction-ului (Center for the Study of Science Fiction) de la Universitatea din Kansas, S.U.A.

În ultimii zece ani, a lucrat în calitate de managing editor la Tor Books, la Dark Horse Comics și la Wizards of the Coast și cel mai recent în calitate de director de program la Microsoft. Ea a condus de asemenea, lanțuri de librării și unități independente, a lucrat în calitate de crainic la radio și inginer, editor de integrame, și chelneriță într-un bar de striptease. Kij Jonson locuiește în Seattle (statul Washington, S.U.A.) împreună cu soțul ei.

Site : http://www.kijjohnson.com/