DACĂ NOTĂM O ANUMITĂ POPULAŢIE DE OAMENI CU X, IAR ACŢIUNILE LOR CU Y, ATUNCI SE OBŢIN ANUMITE REZULTATE INVARIABILE

Trei reflectoare mătură cerul de un albastru închis de deasupra oraşului străvechi, căutând avioane militare care trag după ele baloane roşii. Athos Emfovos se plimbă. Capul îi bubuie în ritmul greu al basurilor, iar sub limbă ţine o lamă. Cu degetele mâinii drepte, vârâtă adânc în buzunar, frământă agitat trei monede antice.

Athos Emfovos se plimbă mai departe. Razele reflectoarelor conturează cupola cerului, convergente, divergente, încrucişate, ca şi cum un zeu ar preda o lecţie de geometrie cu creta pe o tablă imensă. Athos îşi coboară privirea. În piaţa din faţa ruinelor unui templu doric, câteva zeci de soldaţi de la antiaeriană manevrează reflectoarele. Fiecare rază e alimentată de propriul generator de înaltă tensiune. Pe măsură ce se desfăşoară exerciţiul, se schimbă soldaţii care ochesc ţintele roşii, ca nişte bulbi, cu artileria antiaeriană, dar nu se trage niciun foc.

Athos coteşte şi înaintează pe un trotuar din dale de piatră roşie. Nu departe, în faţă, se agită nişte umbre. Nu se opreşte. Vede tot mai clar ce se întâmplă. Trei siluete cad în genunchi, încet, şovăitoare, apoi se culcă cu faţa în jos, pe dale. Cinci poliţişti înarmaţi, în uniformă, se plasează în jurul lor, într-un cerc al puterii. Athos calculează că, dacă avansează în linie dreaptă, va împărţi cercul în două părţi egale. Îşi reglează uşor traiectoria, evitând contactul direct cu zona tulburărilor. Mergând în continuare, nu se mai joacă cu monedele vechi, alungă ritmul de bas din minte şi-şi mută lama în cavitatea interioară a obrazului, pentru siguranţă.

Când trece pe lângă cerc, unul din poliţişti îşi deschide staţia şi cheamă o dubă. Athos aruncă o privire spre siluetele trântite cu faţa la pământ. Deportaţi, mai mult ca sigur, dezrădăcinaţi din cauza sărăciei sau a represaliilor politice. Aproape că simte şi el piatra rece apăsându-i pieptul. Înaintează, făcând echilibristică pe bordura îngustă de ciment care separă dalele roşii de asfaltul negru. La trecerea de pietoni, se opreşte şi se fixează pe dungile paralele negre şi albe, aşteptând să se schimbe culoarea semaforului.

Se aude un glas ameninţător:

— Voi! Ridicaţi-vă!

O bufnitură, un geamăt, linişte.

— Am zis să vă ridicaţi!

Răsună un alt glas:

— Bineînţeles, cretinilor!

Paşi târşâiţi. Îmbrânceli. Cineva o ia la fugă. Strigă din nou primul glas:

— Stai pe loc, ticălosule! Opreşte-te!

Fuga continuă. Se trage cu pistolul. Se aude un ţipăt.

Culoarea semaforului se schimbă în verde, Athos trece de prima linie albă. O voce nouă strigă furioasă:

— Culcat, nemernicilor, culcat am zis!

Athos trece de prima linie neagră. În spatele lui, tropăit de bocanci. Trece de a doua linie albă şi de a linie neagră. Un poliţist îi şopteşte la ureche:

— N-ai văzut nimic, pricepi?

Athos înclină afirmativ din cap, iar poliţistul îl lasă să-şi vadă de drum.

După şapte sute de paşi şi zece minute, Athos Emfovos stă în faţa unei uşi de metal negre pe care scrie CLUB BERLIN, cu litere albe ştanţate. Aşteaptă răbdător, sub strălucirea intensă a unui stâlp de iluminat. Uşa se deschide, eliberând un acord muzical.

Athos păşeşte înăuntru, un bărbat umil, venit la Templul Sunetului. Uşa se închide. Izolat de sursă, acordul se îndepărtează odată cu vântul nopţii şi se pierde în întuneric.

PENTRU ÎNCEPUT, XY ≠ 0, DACĂ X ≠ 0 ŞI Y ≠ 0

În dimineţile de duminică, piaţa e un Bazar al Speranţei. Aici îţi închipui că găseşti tot ceea ce îţi doreşti cel mai mult. Însă ceea ce vei găsi, de fapt, e cu totul altceva. Athos Emfovos îşi pune ochelarii de soare pe nas şi-şi croieşte drum prin aglomeraţia de cumpărători şi vânzători. Din când în când, se opreşte să studieze mărfurile. Tarabele, chioşcurile şi păturile comercianţilor ambulanţi abundă de obiecte din China, Japonia, Asia de Sud-Est, India, Orientul Mijlociu, America de Nord, America de Sud, Europa de vest şi chiar din câteva ţări din estul Europei, care nu mai există. Orice e de vânzare în Bazarul Speranţei. CD-uri piratate, videoclipuri ilegale, piese auto, plăci de circuite, microcipuri, haine vechi, bijuterii false, ceasuri stricate, antichităţi false. Pe trotuarele dintre tarabe de-abia te poţi mişca de predicatori care ţipă, ameninţând cu Armageddonul, copii care împart fluturaşi pentru cluburi de dans, foşti burghezi care pretind că destituirea lor e doar temporară şi, inevitabil, sute de persoane deportate.

În piaţa duminicală se respectă protocoale precise, iar clienţii venerabili sunt trataţi reverenţios. Produsele expuse sugerează altele, mai misterioase. În spatele Bazarului Speranţei se întinde piaţa neagră cu arme de asalt, gaze otrăvitoare, cărţi interzise, software ilegal, pornografie explicită şi droguri zăpăcitoare. Relaţii şi contacte. Piste şi conexiuni. Parole pentru indivizi cu obiceiuri interzise. Cei care vin acolo fac schimb de mărfuri, dar şi de şoapte, silabe rostite răguşit, sprâncene ridicate, zâmbete discrete. Trocul începe sub masca unei aluzii. Athos nu e străin de acest joc şi, pentru că se află în Bazarul Speranţei, îşi imaginează că, dacă ar avea noroc, ar putea cumpăra – la un preţ mic – obiectele după care tânjea, fără să apeleze la celelalte surse ale lui.

Iată de ce Athos se apleacă peste un coş larg, cu monede vechi, din mai multe ţări. Le cercetează cu atenţie, dar nu se aşteaptă să aibă noroc. La taraba vecină, lumea se înghesuie la ruletă, urlând atunci când bila de oţel sare peste adâncituri. Fiecare tur se încheie cu ţipete de bucurie şi gemete de disperare. Athos se îndreaptă de spate, e gata să meargă mai departe, când doi ofiţeri de poliţie se apropie de tarabă. Crupierul apucă fusul ruletei, ridică discul rulant şi-l ascunde sub haină.

— A ta e masa asta? îl întreabă un poliţist gras.

Crupierul neagă, scuturând din cap. Lumea se împrăştie. Câţiva jucători înşfacă banii câştigaţi şi se fac nevăzuţi.

— Atunci a cui e? vrea să ştie poliţistul deşirat.

— De unde dracu’ să ştiu? se enervează crupierul.

— Vrei să zici că nu-i nimic de-al tău aici? insistă poliţistul gras.

— Exact asta vreau să zic.

— Atunci nu te deranjează dacă confiscăm totul, încheie poliţistul deşirat.

— Faceţi ce vreţi, replică dispreţuitor crupierul. Întotdeauna procedaţi aşa, adaugă el, mormăind în barbă.

Poliţistul cel gras apucă vasul gol al ruletei, apoi, ajutat de colegul lui, adună monedele şi bancnotele rămase. Schimbând rânjete între ei, rup picioarele mesei şi, când obiectul cade pe trotuar, o zdrobesc sub tălpi. Poliţistul cel deşirat aruncă vasul gol ca pe-un disc. Vasul zboară peste un gard de sârmă şi aterizează pe un şantier arheologic.

Athos părăseşte locul. Face douăzeci de paşi şi coboară scările unui magazin de curiozităţi şi ornamente mărunte. Trecând de la soarele fierbinte din piaţă la semiîntunericul din subsol, în prima clipă, nu vede nimic. Îşi ridică ochelarii de soare pe cap, apoi priveşte de jur împrejur. Mobilă veche, lămpi de petrol, pendule, teatru de umbre, o vitrină de sticlă plină cu monede antice. În câteva secunde, ochii îi cad exact pe obiectele căutate, care se odihnesc pe un strat de praf.

Din camera din spate îşi face apariţia un bărbat. E scund şi chel şi aproape la fel de bătrân ca lucrurile pe care le vinde. Scoţând o batistă de pânză, proprietarul se şterge pe frunte. Athos se întreabă de ce transpiră în magazinul lui răcoros de la subsol. Cei doi bărbaţi se privesc scurt, după aceea, Athos îşi îndreaptă din nou privirea scrutătoare spre cele trei monede.

— Cele mai rare dintre toate, cu o istorie remarcabilă, rosteşte proprietarul, apropiindu-se şovăitor de Athos. Clienţii mei să încăpăţânează să creadă că fac parte dintr-un set de colecţie cu emisie limitată. Nu-i adevărat. Toată seria a circulat o bună bucată de vreme. Pe urmă a venit criza economică şi s-a răspândit zvonul că monedele conţin argint, aşa că lumea a început să le topească. Sunt absolut autentice, deşi nu arată prea bine. Vreţi să le luaţi în mână?

Athos încuviinţează în tăcere. Proprietarul scoate o cheie din buzunar şi descuie lacătul. Înalţă capacul cu foarte multă grijă şi vâră mâna pe sub sticlă. Ia monedele care lasă trei cercuri perfecte pe ţesătura verde prăfuită. În clipa când le atinge, Athos îşi dă seama că va pleca din magazin cu ele, indiferent de preţul lor. Zâmbetul celuilalt nu-l miră. Amândoi ştiu că cercurile verzi vor fi acoperite din nou în curând, pentru că monedele acestea sunt un instrument, nu un scop.

Proprietarul continuă să zâmbească şi când Athos le strânge în pumn. Momentul îngheaţă o fracţiune de secundă – o anomalie cât se poate de bine-venită, îşi spune Athos, întrucât cu monedele are de gând să cumpere timp. Îşi desface degetele şi se uită în palmă. Pe avers, fiecare monedă are chipul unui rege mort de mult. Răsuceşte una din ele. Pipăite de zece mii de degete, cuvintele de-abia se văd. Se disting numai câteva litere. KI GD M OF HLLS. Sub inscripţie se află o stemă roasă şi se ghiceşte o parte din cifra 5, valoarea monedei.

Athos priveşte fix în ochii proprietarului. Bătrânul îi spune preţul. E scandalos, dar Athos nu se tocmeşte. Plăteşte toată suma şi vâră monedele în buzunar. Înainte să ajungă în capul scărilor, proprietarul îi strigă:

— Sper că le veţi folosi cu înţelepciune!

Athos se opreşte în loc, priveşte înapoi şi spune:

— Asta e şi intenţia mea.

Afară, cu ochii ascunşi din nou sub ochelarii de soare, Athos merge pe trotuarul din dale de piatră roşie, ocolind grămezile de gunoi. Ajunge la capătul Bazarului Speranţei. Drumul e pustiu. Lângă ruinele unui străvechi templu doric, un pluton de soldaţi în uniformă de camuflaj conectează trei reflectoare la generatoarele lor de înaltă tensiune.

ŞTIIND CĂ XY = 0, DACĂ X = 0 ŞI Y ≠ 0

Când acordul muzical alunecă pe lângă uşa de metal negru şi se pierde în noapte, Athos inspiră adânc. Aerul şuieră pe lângă lama încă lipită de interiorul obrazului. Athos intră în anticameră. În faţa lui, se ghiceşte o altă uşă, din sticlă, izolată fonic. Cea de metal se închide uşor, iar el simte un curent mic de aer pe ceafa dezvelită. Uşoara schimbare de presiune, acordul evadat în beznă, înclinarea din cap a zdrahonului de pază, în semn de bun-venit – toate acestea parcă fac parte dintr-o ceremonie preliminară, un ritual în care Athos a fost iniţiat cu ani în urmă.

Traversează anticamera. Uşa izolată fonic se deschide automat, iar Athos intră în Templul Sunetului. În prima clipă, luminile stroboscopului şi trupurile încâlcite în mişcări de dans îl dezorientează, dar percepe în curând prezenţa divină. Zeul său al sunetului, Audeus, îl învăluie, îl mângâie, îl inundă, îl seduce. Ritmul de bas din creierul lui Athos evadează într-o zonă cerebrală bine ascunsă, pusă pe fugă de bubuitul vorbitorilor nenumăraţi, aliniaţi, ca nişte totemuri, de-a lungul grinzilor verticale. Athos i se predă lui Audeus, exprimându-şi devotamentul printr-un zâmbet senin, cel mai larg zâmbet al lui, pentru că în seara aceasta îi aduce ofrande din belşug: trei monede antice, un ritm de bas, o melodie, poduri, versuri şi – cu toate că zeul nu va fi de acord – o jertfă închisă într-o lamă.

Athos străbate templul, înghesuindu-se printre dansatori şi zgomote asurzitoare, şi merge la bar. Comandă de băut, aruncă nişte monede ordinare pe tejghea şi-i zâmbeşte barmaniţei. Apoi aşteaptă.

ŞI XY < 0, DACĂ X < 0 ŞI Y ESTE IMPAR

Athos Emfovos sapă cu mâinile goale. Degetele îi sângerează. Plânge, iar lacrimile i se scurg pe şindrila pârjolită şi cărămizile împrăştiate, umezind ruinele casei sale bombardate. Tot ce are el mai drag zace sub dărâmături. Îi curge sânge de sub unghiile rupte, dar el sapă mai departe, lăsând pete roşii pe tot ceea ce atinge.

Se lasă noaptea. Zeci de reflectoare scrutează cerul. Artileria antiaeriană trage foc de baraj împotriva avioanelor inamice, ferite de întuneric, cu motoarele zumzăind. Athos continuă să sape, zdrelindu-şi palmele. În jurul lui, cad bombe care zguduie lumea. Athos deschide gura, ca să nu asurzească.

Se apropie dimineaţa. Athos sapă în continuare sub moloz, cercetând bucăţi de lemn, resturi de ghips, bolovani de beton. Nu departe de el, un soldat al Naţiunilor Unite, cu cască albastră, prinde mâna unei fetiţe, apoi o marchează cu tuş roşu permanent. O ridică pe fetiţă şi-o urcă într-un camion de evacuare al N.U. Camionul geme de oameni, toţi însemnaţi cu acelaşi tuş permanent. Sute de asemenea camioane străbat ţara natală a lui Athos, cu platformele încărcate de oameni, fiecare viaţă risipită primind acum un nume oficial: refugiat de război.

E amiază. Athos continuă să sape. În sinea lui, ştie că nu există trecut şi viitor, numai prezentul insuportabil. Apare un camion. Se apropie soldaţi cu căşti albastre. Athos refuză să se oprească din săpat. Se face uz de forţă. Când ia sfârşit înghionteala, Athos poartă însemnul roşu, de neşters.

DAR XY > 0, DACĂ X > 0 ŞI Y > 0

Cu băutura în mână, Athos Emfovos stă în faţa unui contor vechi de parcare, ridicat pe un podium circular. Raza colorată a reflectorului echipat cu turelă orientabilă scaldă contorul într-o lumină gălbuie, care devine curând albastră, apoi violetă, apoi verde. Fixată de contor e o plăcuţă cu imaginile monedelor care se pot introduce în el. Niciuna nu mai e în circulaţie.

Athos aşteaptă, mutând lama din nou sub limbă şi strângând cele trei monede antice în pumn. Raza colorată orbitează în jurul templului, împrumutându-şi strălucirea gălbuie-albastră-violetă-verde dansatorilor care se învârtesc, tipului care bea o bere, fetei care râde, perechii care merge la toaletă pentru una scurtă. Nimeni nu pare să conştientizeze prezenţa lui Audeus, dar Athos ştie că zeul lui e aici şi umple templul de o splendoare răsunătoare.

Athos aşteaptă, calculând algoritmul de deplasare a spotului colorat. Îşi aşază băutura pe podium. Lumina scaldă încă o dată contorul, pe urmă înaintează, lăsându-l în umbră.

Athos trece la acţiune. Introduce monedele în fantă, apoi răsuceşte cadranul atât cât se poate. Lipindu-şi urechea de contor, aude cum cad monedele în locaşul potrivit, pe urmă, un declic slab, când acul se deplasează la durata maximă de 120 de minute.

Acţiunea e încheiată. Portalul e deblocat. Athos coboară de pe podium şi se propteşte de peretele din spatele contorului, creând o deschizătură suficient de largă să poată trece prin ea. Dispare în beznă. Peretele se închide la loc. Spotul mai face o rotaţie completă, apoi întreg podiumul începe să sclipească, învăluind contorul într-o lumină roşie, intensă.

ŞI XY > 0, DACĂ X < 0 ŞI Y ESTE PAR

Deloc surprinzător, tratativele diplomatice, desfăşurate ca un ultim efort, au dat greş. Neînduplecate şi fără şovăire, maşinăriile militare şi-au început numărătoarea inversă. Era doar o chestiune de timp.

Ţările vecine au organizat tabere pentru refugiaţi de-a lungul graniţelor. Crucea Roşie Internaţională a iniţiat cea mai mare mişcare de mobilizare din istorie. Angajaţii conglomeratelor media s-au trezit cu concediile brusc anulate, chiar în timp ce aceste imperii acaparatoare de ştiri îşi umflau rândurile colaboratorilor liber-profesionişti. Specialiştii în artilerie au fost trimişi pe liniile frontului, ca să evalueze performanţa grenadelor inteligente, minelor şi bombelor care ştiu singure când să explodeze şi altor arme care acţionează singure exact atunci când trebuie. Companiile multinaţionale au ţinut şedinţe de consiliu douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, plănuind reconstruirea teatrului de război, pe cale să fie devastat.

Astfel a început marea aşteptare, orele petrecute în linişte de mormânt, zilele, săptămânile – apoi a venit dimineaţa aceea însorită de duminică în care Athos Emfovos s-a plimbat prin Bazarul Speranţei.

DAR XY = 1, DACĂ X ≠ 0 ŞI Y = 0

În sfânta sfintelor, îşi extrage din minte ritmul de bas şi-l depune cu smerenie în gura încăpătoare a zeului-sunet. Audeus acceptă sacrificiul de la Athos, reluând perfect ritmul şi sugerând câteva îmbunătăţiri.

După aceea, Athos îi oferă melodia, orchestrată pentru douăsprezece instrumente diferite. Satisfăcut, zeul-sunet armonizează bucăţile muzicale, adăugând variaţiuni la tema principală, plus câteva fraze scurte surprinzătoare din claviatură. Cu îndemânare nefirească, Audeus egalizează mixul şi-l transmite la Club Liverpool, Club Madrid, Club Prague, Club Seoul, Tokyo, Cairo, Sydney, Rio, Seattle şi la toate celelalte temple din lume. Athos şi zeul lui au devenit una, fiecare supunându-se dorinţei celuilalt.

Iar acum e timpul ca Athos să dea drumul unei cascade din versuri. Zeul-sunet converteşte cuvintele şoptite într-o panoplie de tipare electronice. Athos îşi selectează vocea preferată, una ademenitoare, de sex nedeterminat. Ca vocalişti, alege doisprezece cântăreţi de renume internaţional, fiecare cu un stil distinct.

Blasfemia nu-i stă în fire lui Athos Emfovos, dar în această situaţie e necesară. Scoate lama din gură şi o introduce în fantă. Datele patologice încep să curgă, un cancer împrăştiindu-se prin sistemul zeităţii. Athos exploatează confuzia lui Audeus, alimentându-l cu versuri pe care niciun zeu-sunet nu le-ar rosti vreodată, astfel încât fiecare refren acum include, la limita audibilului, predici ţinute de vizionari, manifeste promovate de radicali şi sloganuri strigate de şarlatani.

Cu gesturi abile şi ochi de expert, Athos sintetizează elementele vizuale necesare. În prim plan: mâini care sapă – unghii rupte, degete însângerate – sub dărâmăturile unei case bombardate. În fundal: o mare de refugiaţi, muţi şi parcă purtând toţi acelaşi chip.

Împotriva voinţei lui Audeus, o idee stranie i s-a înrădăcinat în minte, iar zeul-sunet nu poate face nimic ca s-o înlăture. Încă o dată s-a muşcat din măr, dar, de data aceasta, cu alt rezultat. Drumul spre grădină e liber.

Lucrând cu frenezie, contra cronometru, Athos introduce codurile finale şi dă ultimele comenzi, în timp ce Audeus se opune, cu toată forţa şi furia de care e în stare. Doar şapte minute rămân pe ceas. Cinci minute. Două. Unu. Indignat de impietatea comisă de Athos, mânia zeului-sunet e în crescendo. Cu ajutorul sistemului de securitate, Audeus dezlănţuie un ocean zdrobitor de zgomote. Unda sonică îl loveşte pe Athos în frunte, distrugându-l, în timp ce, în toată lumea, indicatoarele de volum zumzăie şi tremură, cu acele blocate pe roşu.

 

ÎN FINAL, XY GENEREAZĂ O AMBIGUITATE INFINITĂ,

DACĂ X = 0 ŞI Y = 0

În prima zi, au fost doar câţiva. Deşi nimeni nu s-a deranjat să-i numere, din cauza agitaţiei stârnite de puhoaiele de armate adunate la un loc, s-a considerat că numărul iniţial de pelerini laici – „apostoli apostaţi”, cum i-a numit un sociolog – a ajuns la zece mii. Au sosit cu vaporul, cu maşina, cu camionul şi pe jos, dar cei mai mulţi au venit din cer, cu elicoptere şi avioane de mărfuri şi de pasageri închiriate. Bagajele lor gemeau de obiecte bizare. În frenezia împachetatului, majoritatea imigranţilor luaseră cu ei, din cine ştie ce motiv, aparate de redare a sunetului.

A doua zi, chiar înainte de momentul când era programat să se tragă primul foc din războiul acesta absolut important, cei zece mii de pelerini se făcuseră o sută de mii. Nimeni nu ştia de ce veniseră. Al doilea val sosise aducând tot echipament audio. Era ciudat să li se verifice bagajele şi să se descopere – împachetate printre sandvişuri şi sticle cu apă – CD-playere, cabluri de legătură, amplificatoare, cabluri coaxiale şi difuzoare.

În ziua a treia, autorităţile s-au trezit că terenul destinat adunării armatelor adversare devenise un aerodrom improvizat, pe care piloţii angajaţi aterizau cu aparatele de zbor pline de pelerini. Autorităţile au declarat imediat accesul interzis în zonă, însă ordinul a fost încălcat de toată lumea. Până la apus, s-a adunat un milion de apostoli apostaţi, iar numărul continua să crească, ei roind peste graniţă. După paşapoarte, veneau din toate locurile imaginabile. Aveau suficientă valută forte şi bani pe card ca să rămână în ţară o durată indefinită.

A patra zi a început cu sute de soldaţi, de ambele părţi, urcându-se în tancuri, elicoptere şi Humvee-uri. Confruntarea lor a devenit însă curând imposibilă, pentru că, până la prânz, străinii numărau şase milioane şi ocupau fiecare centimetru pătrat din suprafaţa rezervată ciocnirii armate. În tot teatrul de operaţiuni, lumea era ocupată cu aşezatul taberelor şi pregătirea echipamentelor de redare a sunetului. Pelerinii organizau peste tot picnicuri şi banchete, se împrieteneau sau se îndrăgosteau unii de alţii. Cântau, dansau, se împerecheau, se certau, se despărţeau, se împăcau, jucau jocuri, pictau, scriau poezii, beau vin, ciupeau coarde de chitară. Dar cel mai mult conta că erau acolo, ştergând graniţele, împiedicând manevrele de război şi, în cele din urmă, atrăgând sute de soldaţi în jocurile lor. Dezertorii aduceau cu ei raţii alimentare gustoase şi – un ajutor preţios la maratonul dansului – reflectoare alimentate de generatoare. În timp ce carnavalul continua, jurnaliştii de la Reţeaua Transplanetară intrau, şi ei, în rândurile petrecăreţilor, transmiţând spectacolul în toate colţurile globului, folosind camere digitale şi transmisia prin microunde.

Ziua a cincea i-a găsit pe ambasadorii adunaţi pentru o sesiune de urgenţă a Naţiunilor Unite foarte îngrijoraţi, pe bună dreptate, din cauza unei uriaşe petreceri în pijamale care ocupa, de facto, câmpul de luptă.

Războiul nu mai părea o opţiune viabilă. Colac peste pupăză, chiar în timp ce primele şase milioane de pelerini îşi desfăşurau ritualurile stranii, alte şaisprezece milioane s-au adunat spontan în parcurile, zonele verzi, pieţele şi scuarurile din toată lumea, pentru a-i susţine direct pe apostolii apostaţi. Într-o sincronizare uluitoare, cele douăzeci şi două de milioane de celebratori şi-au scos celularele şi le-au ridicat spre cer. Micile ecrane afişau două mâini pline de sânge săpând sub ruinele unei case bombardate. Cu un singur glas, mulţimile intonau cântecul lui Athos Emfovos:

 

Sunt doar eu, o stafie

Te chem la sărbătoare

Poate veni oricine

 

O întâmplare fericită

Un circ al ciudăţeniilor

O petrecere specială

 

Gustăm roadele jubilării

Acum e vremea lor

Fructele sunt ale tuturor

 

În ziua a şasea, pelerinii au căzut de acord să se întoarcă în ţările lor. Pentru ca plecarea lor în masă să se desfăşoare fluent, guvernele naţiunilor antagoniste au fost nevoite să le pună la dispoziţie toate avioanele lor militare.

Ziua a şaptea a fost dedicată odihnei şi relaxării, ţinându-se şi un minut de reculegere.

© Panagiotis Koustas

Traducere de Antuza Genescu

Traducerea și publicarea în Revista SRSFF s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Titlul original : „O Athos Emfovos sto Nao toy Ihou”

Panagiotis Koustas s-a născut în 1965  în Atena , Grecia, a studiat economia și drama, apoi a început să „lucreze din greu în a nu avea o carieră”. Până în prezent, acest ne-carierist a fost traducător, jurnalist, autor de scenarii de televiziune și de benzi desenate, a scris povestiri science fiction, și a avut un număr mare de locuri de muncă cu durata limitată. Prima sa carte „Eksi Disekatommyria Tropoi Zois” (6.000.000.000 stiluri de viață) a fost publicată în Grecia de Triton Books, în iulie 2007.

O Athos Emfovos sto Nao toy Ihou” (Athos Emfovos în Templul sunetului) este  până în prezent, singura sa povestire tradusă în limba engleză în antologia „The SFWA European Hall of Fame”, editată de James Morrow & Kathy Morrow, Tor Books , 2007.

Povestirea a apărut pentru prima dată în revista „9”, nr. 133, 22 ianuarie 2003  și a fost de asemenea, publicată în italiană și cehă datorită faptului că antologia „The SFWA European Hall of Fame” a fost tradusă în aceste limbi.

Tot în revista „9”, un supliment săptămânal de benzi desenate și science fiction al importantului cotidian grec ”Eleftherotypia”, Panagiotis și-a publicat cele mai multe dintre povestiri până în prezent

Panagiotis este, de asemenea, membru al A.L.E.F. (Clubul Science Fiction din Atena) și membru al comitetului de organizare al Festivalului Internațional de Film SF&F din Atena.

Blogul său se numește „Tales of A CRAZY WORLD”.

Latest posts by Panagiotis Koustas (see all)