Augusta stătea în mijlocul pajiștii, ținând cu ambele mâini o crosă de crochet. I se oferise cinstea de a deschide ea jocul. Apreciatele bile de crochet ale Mnemosynei erau confecționate din os, încrustate cu smalț și aur. Bila de la picioarele Augustei se holba la ea cu ochii de porțelan de un albastru deschis. O invitație la o partidă de crochet pe terenul Mnemosynei era ceva minunat. Era ceva cu care te puteai și lăuda. Cei care mergeau la jocurile Mnemosynei vedeau și erau văzuți de către oamenii grei. Desigur, ei puteau risca și umilirea totală și căderea în ridicol.

Augusta transpira profund. Transpirația i se scurgea între sâni, formând, în cele din urmă, pete umede pe partea din față a bluzei ei. Simțea o umezeală asemănătoare în spatele genunchierelor ei mult prea strânse. Și mai multă transpirație-i curgea pe la tâmple, lăsând urme în straturile groase de pudră. Cârlionț ei meșteșugiți deja se ofiliseră.

Ceilalți oaspeți se împrăștiaseră pe gazon, așteptând-o să se pună în mișcare. Toți cei care însemnau ceva se aflau aici. Doamna Mnemosyne ședea sub o umbrelă de dantelă, pe podiumul ei obișnuit. Șambelanul ei, Walpurgis, era lungit în iarbă, în pelerina sa albă, privind-o pe Augusta cu ochii ale căror pleoape atârnau grele de oboseală. Lângă el, cele două iubite gemene, Vergilia și Hermine, împărțeau un divan, îmbrățișându-se ca de obicei. Astăzi, una dintre ele era îmbrăcată într-o crinolină ornamentată cu frunze; cealaltă, purta o rochie confecționată din pene cenușii. Pajul lor, un băiat schimbat[1], fardat de prost gust, stătea în spatele lor ținând o tavă cu băuturi. Ceva mai departe, sora Augustei, Azalea, se săturase de așteptat. Se dezbrăcase goală pușcă în apropierea unei tufe, smulgând metodic frunzele de pe ramurile sale. Toată lumea, cu excepția Augustei, privea la Augusta. Singurul sunet auzit era cel al frunzelor rupte.

Augusta inspiră adânc, își ridică crosa, și lovi scoțând un icnet. Bila zbură cu o boltă amplă, aterizând cu un scârțâit pe fața pajului celor două gemene, acesta scăpând tava și încovoindu-se. Întreaga asistență izbucni în urale și aplauze. Mnemosyne zâmbi și dădu din cap pe podiumul ei. Augusta trecuse testul.

Astfel, partida începu, ceilalți invitați aruncându-se în joc. Printr-o serie de lovituri magnifice, Walpurgis doborî doi paji, care fură duși de acolo cu arcadele sparte, dinți sparți și nasuri însângerate. Gemenele erau, în mod neașteptat, într-o formă proastă, de cele mai multe ori ele lovind bilele în loc de paji. Augusta jucă foarte prudentă, concentrându-se asupra ideii de a nu fi lovită. Au existat câteva pauze pentru prăjituri, jocuri și biciuirea unui servitor. În cele din urmă, Hermine și Vergilia, fiecare cu mâna pe crosă, loviră bila Augustei și o rostogoliră până departe, în pădure, dincolo de parc. Lovitura a fost considerată atât de reușită, încât Augusta a fost scoasă din joc. Rătăci printre copaci, în căutarea bilei sale.

Sub una dintre tufele de măceși zăcea un cadavru omenesc: un bărbat îmbrăcat într-un costum din lână gri. Uneori, mai intrau prin pădure, din greșeală. Acesta ajunsese neobișnuit de departe. Era dificil să spui ce-i provocase moartea. Începuse să putrezească; burta umflată îi deschisese vesta. Un lanț de aur ieșea dintr-unul din buzunare. Augusta se aplecă, apucând cu grijă lanțul, gravat cu flori. Aruncă în sus medalionul, lăsându-l să-i aterizeze în palmă. Atingerea îi provocă un fior ușor de-a lungul brațului și, pentru o clipă, ameți. Înveli medalionul într-o batistă, o puse în buzunar, și se întoarse pe terenul de crochet să anunțe că acolo se afla un cadavru nou și interesant.

* * *

Augusta se întoarse în apartamentele ei cu o mică medalie prinsă la piept, mulțumită descoperirii sale. Nimeni nu observase că luase ea lucrul acela metalic. Își expedie pajul și se trânti pe pat ca să-l cerceteze mai pe îndelete.

Părea să fie făcut din aur, gravat pe ambele fețe cu ghirlande de flori. Era greu și rece în palma sa. Amețeala îi trecu încet, încet, însă fiorii persistau, precum un șuvoi înghețat care gonea din mâna ei până la gât. Medalionul era agățat de lanț printr-un mic buton, aflat într-o parte. Un altul, aproape invizibil, era plasat vizavi. Îl apăsă, iar medalionul se deschise spre a dezvălui un mic disc pictat cu dungi minuscule. Trei tije subțiri erau atașate de centru. Una dintre ele se deplasa în jurul discului cu mișcări smucite, scoțând un ticăit, precum inima unui șoarece.

Era o mașinărie. Augusta mai văzuse astfel de lucruri de câteva ori, printre lucrurile din case, ori ale oamenilor revendicați de parc. Totuși, acestea erau mereu stricate. De obicei, lucrurile mecanice se stricau imediat ce deveneau proprietatea parcului. Era un mister cum se făcea ca această mașinărie era întreagă și funcționa.

Fiorii deveniseră de-acum o senzație aproape plăcută. August privi cum se învârtea tija în jurul discului până când o apucă somnul.

* * *

Se trezi în aceeași poziție în care adormise, într-o rână, cu mica mașinărie în mână. Acum nu se mai mișca. Augusta se încruntă și-și chemă pajul. Existau câțiva paji în familie, cei mai mulți dintre ei copii schimbați, fără nume, crescuți în spiritul servitudinii. Din diverse motive, numai doi dintre ei puteau purta o conversație, dacă cineva ar fi fost dispus la așa ceva. Pajul Augustei nu era unul dintre ei.

– Adu-mi-l pe pajul Azaleei, îi spuse când își făcu apariția

* * *

Augusta urmări mașinăria cu privirea până când se auzi o zgârietură în ușa ei și pajul Azaleei păși înăuntru. Era un băiat pe jumătate adult, cu părul întunecat, cu bucle date cu briantină și ochii rimelați cu kohol; un specimen frumos, pe care Azalea insistate să-l ia în serviciul ei cu toate că i se atrăsese atenția că era prea bătrân ca să poată fi instruit cum se cuvine. Băiatul stătea în mijlocul încăperii, având insolența de a se zgâi direct la Augusta. Îl plesni cu dosul palmei. El se chirci, întorcându-și privirea spre podea. Se duse la pat și începu să se dezbrace.

– Nu, nu acum, zise Augusta.

Băiatul încremeni la jumătatea mișcării de a-și scoate mantaua. Augusta-i aruncă micul medalion.

– O să-mi spui ce-i asta, făcu ea.

– Nu știi? zise el.

Augusta-l pălmui din nou.

– O să-mi spui ce-i asta, repetă ea.

El fornăi.

– Este un ceas.

– Și ce face un ceas?

– Măsoară timpul.

Arătă spre diferitele părți ale ceasului, explicând funcționalitatea lor. Tijele se numeau limbi de ceasornic și se roteau pe cadranul ceasului în funcție de trecerea timpului. Cadranul indica unde se afla fiecare limbă măsurând timpul. Asta o făcu pe Augusta să se cutremure violent. Timpul constituia un lucru respingător, ceva omenesc. Nu ținea de acest loc. Era acea putere care făcea carnea să putrezească și visele să se vestejească. Era de presupus că parcul se întindea dincolo de puterea timpului, într-un amurg perpetuu; soarele se afla mereu sub linia orizontului, luna strălucind plină pe deasupra copacilor. Augusta-i spuse doar atât băiatului:

– Timpul nu există aici. Nu așa, nu pentru noi.

Băiatul răsuci butonașul de pe latura medalionului, iar cea mai lungă dintre limbile ceasului începu iar să se miște.

– Dar uite, spuse el. Limbile se mișcă iar. Acum trece timpul.

– Dar știe cum se scurge timpul? Măsoară timpul, sau pune în mișcare și cheamă acest timp?

Copilul schimbat se holbă la ea.

– Timpul este timp, zise el.

Augusta îi tăie limba înainte de a-l lăsa să plece. Azalea se va înfuria, însă era necesar.

Se întinse din nou pe pat, însă nu părea să o ia somnul. Cum puteau limbile ceasului să se miște aici? Soarele nu răsărea sau apunea niciodată. Nu însemna asta că timpul stătea pe loc aici? Acesta era un lucru cunoscut de toată lumea. Ori de câte ori se trezea cineva, era aceeași zi ca și cea de dinainte. Stătea la masa sa de scris, notând câteva lucruri pe hârtie. O făcea să se calmeze puțin. Apoi deschise o butelcă de vin de mac și bău până o apucă somnul.

* * *

Când se trezi Augusta, pajul ei zgâria la ușă având un set de haine pe brațe și o invitație între dinți. Era o invitație la crochet. Având sentimentul vag că asta era ceva ce-ar fi trebuit să-și amintească, Augusta îi dădu voie pajului s-o îmbrace și s-o pudreze.

Se întoarse cu un cucui în spatele capului și o migrenă îngrozitoare. Fusese o partidă uluitoare. S-au îndopat, Walpurgis a demonstrat un dans nou, iar gemenele – în mod senzațional – s-au lovit până la leșin. Augusta fusese în spatele tuturor în timpul jocului, lansându-și, în cele din urmă, bila din nou în pădure, trebuind să se ducă s-o recupereze, la fel ca atunci când găsise ceva sub tufa de măceș… sub tufa de măceș. Se uită pe masa ei de scris, acolo unde o mică legăturică de mătase se găsea pe o bucată de hârtie. Îndepărtă mătasea și citi:

„Un este șaizeci de secunde. O oră, șaizeci de minute. O zi are douăsprezece ore. O zi și o noapte au douăzeci patru de ore.”

Augusta deschise legăturica și privi spre micul medalion. În minte-i apărură unele imagini: prima sa partidă de crochet. Cadavrul în costum gri. Ceasul. Pajul care-i spusese despre timp. O sete de a ști cum funcționa. „Ce este timpul?” scrisese ea sub prima notiță. Este aici?

Augusta luă ceasul și părăsi încăperea. Se plimbă spre oranjerie, iluminată din interior. Fuioare de abur se ridicau din acoperiș. Înăuntru, pe divane, zăceau trei movile enorme. Mătușile erau întotdeauna băgate până peste cap în preafericita lor ocupație de a se îngrășa. Trei fete le dădeau mereu târcoale, subțirele, în comparație cu ele. Fetele erau servitoare și moștenitoare, hrănind mereu Mătușile până când ele vor pieri, în cele din urmă, apoi le luau locul pentru a relua procesul. Augusta deschise ceasul, strecurând o privire spre cadran. Limba cea mai lungă se mișca încet, aproape imperceptibil.

Plecă din oranjerie spre marginea livezii de mere, iar de acolo la balta lui Porla; iar de acolo, spre tufele de măceș din pădure, lângă terenul lui Mnemosyne. Peste tot, limbile ceasului erau tot în mișcare; uneori înainte, alteori înapoi. Câteodată, se ridicau de pe cadranul ceasului, lovind sticla protectoare, ca și cum ar fi încercat să scape.

* * *

Augusta se trezi în brațele Azaleei, sub o copertină pavilionului Doamnei. Orgia la care luau parte era încă în plină desfășurare; se auzeau țipete stinse și zgomote de sticlă spartă. Augusta nu-și putea aminti ce făceau, dar se simțea inflamată și balonată, iar sora ei sforăia foarte zgomotos. Încă mai purta cămașa. Ceva foșni în buzunarul de sus, din stânga; căută acolo. Era o notiță. O mică hartă, părând să fi fost desenată cu mâna ei. Sub hartă, era scrisă o singură propoziție: Acest loc plutește precum timpul.

Rătăcise de jur împrejur, desenând hărți și măsurând distanțele. La un moment dat, parcul Mnemosynei  era plasat în dreapta apartamentului Augustei. Pentru ca, ulterior, să se trezească mergând drept înainte ca să ajungă acolo. Locurile pluteau. Augusta întoarse biletul. Pe partea cealaltă erau scrise cuvintele: De ce există timp aici? De ce se scurge altfel în diferite locuri? Iar dacă aceste locuri plutesc, care-i natura acestei păduri?

Se reîntoarse în camerele ei într-o stare de mahmureală. Se părea că peste tot erau împrăștiate hârtii: pe pat și sub pat, pe comodă, cu zecile pe masa de scris. Unele dintre note erau acoperite de praf. Nu-și putea aminti când scrisese unele dintre ele. Însă fiecare cuvințel era marcat de scrisul ei de mână.

* * *

Pe terenul Mnemosynei se afla o necunoscută, dominându-i pe toți ceilalți invitați. Era înveșmântată în robe simple, cu glugă și voal, ochii galben-aurii întrevăzându-se printr-o fantă îngustă. Străluceau asupra lui Walpurgis, care făcu o tentativă vagă de a-i oferi o crosă de crochet. Toată lumea-i făcu loc berechet necunoscutei.

– Este o djinneya. O vizitează pe Mnemosyne pentru schimb de informații, murmurară genele spre Augusta.

– Ne întrebăm despre ce informații este vorba, adăugă Vergilia.

– Aceste creaturi știu totul, zise Hermine.

Djinneya stătu lângă Mnemosyne tot timpul jocului, părând să fie adâncită în conversație cu gazda ei. Nici doborârea spectaculoasă de către gemene a lui Walpurgis, nici încercarea Azaleei de a-l sugruma pe unul dintre paji nu-i atrase atenția. Fiind doborâtă cu o bilă deasupra genunchiului stâng, Augusta se retrase pe o canapea, unde scrise o invitație.

* * *

Augusta se trezise la masa ei de scris din cauza unei bătăi în ușă. O formă învăluită într-o mantie intră fără a-i cere permisiunea. Djinneya părea și mai înaltă înăuntru.

– Intră, zise Augusta.

Djinneya dădu din cap, desfăcându-și voalul. Pielea ei avea culoarea unor vânătăi proaspăt făcute. Rânji cu gura ei mare, dezvelindu-și gingiile de un albastru închis și dinții lungi, ca niște ace.

– Îți mulțumesc pentru invitație, Augusta Prima.

Se aplecă asupra patului Augustei, înfoind pernele, și se așeză. Un iz de transpirație și mirodenii se împrăștie în încăpere.

– Voiai să conversezi.

Augusta se îndreptă de spate, uitându-se la hârtiile și notele de pe pupitrul ei. Își aminti ce voia să întrebe.

– Tu și cei ca tine călătoriți peste tot. Chiar și dincolo de pădure. Știi despre toate.

Djinneya își dezveli zâmbetul colțos.

– Asta facem

– Aș dori să cunosc natura timpului, spuse Augusta. Vreau să știu de ce timpul nu poate fi măsurat corect aici, și de ce se mișcă totul în jur.

Djinneya râse.

– Cei ca tine nu-și doresc să afle despre astfel de lucruri. Nu le puteți îndura.

– Dar eu pot. Vreau să știu.

Djinneya își înălță sprâncenele-i subțiri.

– Normal, sunteți niște creaturi plictisitoare, zise ea. Nu vă doriți decât lucruri mărunte. A murit deja cutare? Cutare este încă îndrăgostită de cutare? Ce-au purtat la petrecerea de ieri? Eu cunosc lucruri care-ar putea distruge lumi întregi, iar tot ce vă doriți voi este dacă Karhu din Jumala este căsătorit sau nu.

Se scărpină pe bărbie.

– Cred că asta-i pentru prima dată când cineva dintre voi mi-a pus o întrebare valoroasă. Este una scumpă, dar am să-ți răspund. Dacă ești cu adevărat sigură că vrei asta.

– Trebuie să știu, răspunse Augusta. Care este natura lumii?

Djinneya zâmbi cu ambele șiruri de dinți.

– Care dintre ele?

* * *

Augusta se trezi lângă masa de scris. Mahmureala-i pulsa în dosul tâmplelor. Adormise cu capul pe un vraf imens de hârtii. Se uită îndeaproape la ele, frunzărindu-le pe cele de sus. „Există opt lumi, spunea prima. Acestea stau una lângă alta, având grade diferite de perfecționare. Aceasta-i cea mai evoluată.” Sub aceste rânduri, scris cu o cerneală diferită, se spunea: „Există o singură lume, divizată în trei nivele, partiționate una de alta prin membrane uleioase.” Apoi cu roșu: „Există două lumi și acestea se suprapun. Prima este lumea Zilei, care aparține oamenilor. Cea de-a doua este lumea Crepusculară, aparținând poporului liber, în care pădurea este doar o mică porțiune izolată. Ambele tărâmuri trebuie să se supună Timpului, însă cea Crepusculară este condusă de Inimă, în vreme ce Ziua este guvernată de Gând.” În partea de jos a paginii, litere mari, majuscule, proclamau: TOATE ACESTEA SUNT ADEVĂRATE.

Augusta-și dădu seama că-și amintea foarte limpede. Petrecerile nesfârșite, în cele mai mici detalii. Găsirea cadavrului, scurtele perioade de claritate, notițele. Djinneya, aplecându-se ca să-i șoptească la ureche.

* * *

O lumina ascuțită, galbenă, răni ochii Augustei. Era așezată la masa ei de scris, într-o încăpere foarte mică, cu pereții lambrisați. Un pat îngust, cu așternutul zdrențuite, umplea restul spațiului. Pupitrul se afla sub o fereastră. De cealaltă parte a geamului, pădurea se scălda în lumină.

Lângă pat, se găsea o ușă. Augusta o deschise, trezindu-se într-un coridor îngust, având o altă ușă la capăt. O oglindă mare atârna de peretele opus. Arăta o femeie îmbrăcată în ceea ce fusese cândva o manta albastră și pantaloni scurți până la genunchi. Hainele erau foarte pătate cu murdărie și un mucegai verzui, iar în unele locuri, materialul era uzat. Cercuri concentrice de transpirație i se întindeau la subsuori. Partea din față a cămășii era scorțoasă de atâtea pete roșii și maronii. Augusta-și atinse fața. Pudra albă se întindea în straturi fisurate de-a lungul nasului ei și obrajilor. Linii adânci se întindeau între nas și gură; altele se împrăștiau din colțul ochilor ei. Un lănțug de aur atârna din buzunarul ei de la piept. Trase de el, legănând medalionul în palmă. Ticăia netulburat într-un ritm constant.

* * *

Augusta deschise ușa cealaltă și păși pe o tindă. O lumină insuportabil de puternică cădea asupra ei. Se retrase din nou în hol, trântind ușa.

– Ți-am spus. Cei ca tine nu pot îndura această întrebare.

Djinneya stătea în spatele ei, pe hol, cu umerii și capul plecat sub tavanul jos.

– Ce-ai făcut? întrebă Agusta.

– Ce-am făcut? Nu. Ce-ai făcut tu, Augusta Prima?

Bătu pe umărul Augustei.

– A început chiar înainte să mă fi invitat, Augusta Prima. Ai încercat să măsori timpul într-un loc care nu-l dorește. Ai încercat să cartografiezi o țară plutitoare.

Djinneya zâmbi.

–  Pădurea te-a scuipat afară, Augusta. Acum te afli pe un tărâm unde timpul este măsurat și se întocmesc hărți.

Augusta o strânse cu mâna pe umăr.

– Vreau să plec acasă. Trebuie să mă duci din nou acasă.

– Așa de repede? Bine. Tot ce trebuie să faci este să uiți ceea ce ai aflat.

Djinneya se strecură pe lângă Augusta și păși afară, pe tindă, unde se întinse la întreaga sa înălțime, oftând.

– Adio, Augusta, spuse ea peste umăr. Și nu încerca să te grăbești dacă vrei să ajungi înapoi. Nu întinerești.

© Karin Tidbeck

Traducere de Silviu Genescu.

Textul a fost tradus cu permisiunea autoarei. Îi mulțumim.

„Augusta Prima” copyright ©2009 de Karin Tidbeck, a fost publicată prima dată în suedeză, în „Mitrania” (2009). A apărut în engleză în Weird Tales no.357 (2011) și republicată în colecția de povestiri „Jagannath”, de Karin Tidbeck (Cheecky Frawg Press, S.U.A., 2012).

[1] În diverse legende, copilul schimbat, de obicei unul urât și netot,  este cel lăsat de zâne (sau spiriduși) în locul celui drăgălaș, isteț și frumos, luat de ele (n.tr.).

Karin Tidbeck

Karin Tidbeck

Karin Margareta Steen Tidbeck (născută pe data de 6 aprilie 1977) este scriitoare suedeză de SF, fantasy și literatură fantastică. Locuiește în Malmö.
Karin Tidbeck a debutat în anul 2010 cu volumul de povestiri „Vem är Arvid Pekon ?” (Cine este Arvid Pekon ?). A urmat romanul SF „Amatka”, publicat în 2012. Prima ei lucrare în limba engleză, povestirea „Jagannath” a fost publicată în 2012, cu recenzii favorabile, Gary K.Wolfe scriind despre Karin Tidbeck că este „una dintre cele mai distinctive voci noi în proza scurtă de la Margo Lanagan încoace”.Culegerea de povestiri „Jagannath” a fost nominalizată la premiul James Tiptree, Jr. și la premiul World Fantasy în 2012. Povestirea „Augusta Prima” scrisă inițial în limba suedeză, a fost tradusă în engleză de Karin Tidbeck, care a câștigat și un premiu pentru una dintre cele mai bune traduceri în englezește în 2013 pentru categoria proză scurtă. Traducerea în limba engleză a romanului „Amatka” a fost publicată în 2017.
Bibliografie:
„Vem är Arvid Pekon? (Cine este Arvid Pekon?), 2010
„Amatka”, 2012 (roman tradus și publicat și în engleză în 2017)
„Jagannath”, 2012
Karin Tidbeck

Latest posts by Karin Tidbeck (see all)

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →