La prima vedere, aproape inexplicabil! Aflată pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie, pe drumul desăvârşirii societăţii multilateral dezvoltate, România Socialistă părea (cel puţin aşa se afirma) că va ieşi la liman. Costurile sociale – cu preţul unor generaţii de sacrificiu – erau lichidate, aspect recunoscut aproape oficial. Urma viitorul luminos. Din păcate, în afara retoricii, nimic…

După 1989, cuvintele care în mod grosolan substituiau realitatea s-au spulberat, ca să lase loc altora. Democraţie originală, criză economică, tranziţie, post-tranziţie, integrare europeană, modernizarea instituţiilor… Alte şabloane, noi şi vechi interpreţi, aceeaşi limbă. De mai bine de două decenii, România se zbate în propria neputinţă, pretext şi consolare în acelaşi timp. Un spirit optimist ar spune că orice dificultate există numai pentru a fi rezolvată. Dar nu am să scriu nici despre situaţia României, nici despre destinul generaţiei de sacrificiu, ci despre criza imaginară.

Prin anii ’60, perioadă în care în aproape orice publicaţie erau înfierate exploatarea şi miliardarii imperialişti sau era prevestit cu mult tam-tam crepusculul sistemului american, literatura ştiinţifico-fantastică părea să fi rămas ultimul loc în care politicul nu se instalase. Citind însă aproape la întâmplare din cea mai răsfoită publicaţie de gen, Colecţia Povestiri Ştiinţifico-Fantastice, impresia este cu totul alta. Iată de pildă, în numărul 54/1957, povestirea „Aurul sintetic, destul de prost scrisă, dar ce contează mijlocul atunci cînd scopul – educarea naţiunii este atât de nobil?

Într-o Americă aparent prosperă, în scuarul 78 din New York începe construcţia unui W.C. public. În mod evident nu a unuia oarecare. Profesorul Gad (cu alte cuvinte un God românizat), mare autoritate ştiinţifică, ateu, „vestit în 5 continente pentru cercetările în domeniul transmutaţiei elementelor”, supraveghează atent înălţarea edificiului pentru care sunt necesare 20 tone de aur şi ultima tehnologie în domeniu. „Omul l-a întrecut pe Dumnezeu” – spune profesorul Gad, întruchiparea eroului salvator. „Au fost create elemente ce nu existau în natură. La acest lanţ am adăugat şi eu o verigă. Obţinerea în laborator a aurului!”

Descoperirea are puterea unei revoluţii. Simţindu-şi sfârşitul aproape, „cele mai fioroase şi mai scârboase animale, miliardarii” se vor opune din toate puterile. Richard Bantley, regele neâncoronat al Statelor Unite, „o prună uscată de 99 de ani, tăvălit prin cianură de potasiu”, cere în Consiliul acestor monştri, întrunit special, (din care cel mai tînăr are 62 de ani) eliminarea imediată a generosului profesor care, anunţându-şi public realizarea, devine duşmanul numărul 1 al întregului regim.

Transformarea era ireversibilă! În faţa sistemului economic imperialist, clădit pe o temelie de aur, alte valori trebuie să primeze, o nouă societate trebuie să o înlocuiască pe cea veche! Şi, lucrul cel mai important, avea să apară un om nou, adaptat noilor canoane, eliberat, după atâtea secole, de ultima religie posibilă – cea a banului. Desigur, în eterna înfruntare dintre bine şi rău, binele – în cazul nostru Gad – cîştigase lupta încă înainte de a o începe, căci, potrivit susţinătorilor comunismului, sfîrşitul capitalismului era inevitabil: puterea lui Richard Bantley apune în timp ce pe străzile newyorkeze o ploaie cu monezi de aur lasă să se întrevadă o nouă epocă (Epoca de Aur?).

Plasată într-un viitor apropiat (1967), acţiunea povestirii oferea imaginar soluţia optimă de ieşire din criză. Dar mai ales îl făcea pe cititorul de obicei sătul de scrierile ideologice să viseze cu ochii deschişi sfârşitul rapid şi umilitor al celui mai important obstacol (S.U.A.) în calea înfăptuirii la scară planetară a comunismului. Şi cum acest gen, ficţiunea ştiinţifico-fantastico-politică, citită cu sufletul la gură – se adresa tinerilor – educarea în spiritul concepţiilor marxiste avea un efect mai mult ca sigur.

Astăzi, învăţaţi să ne vină un erou salvator, ascultăm discursuri pline de lamentaţii, de neputinţe, vagi promisiuni din care nu se întrevede nicio schimbare. Şi resemnaţi ne spunem că aparţinem generaţiilor de sacrificiu. Dar urmînd politica îmbătatului cu apă rece nu facem decît să ne amăgim că ne putem absolvi de propria responsabilitate, pentru că, din păcate, rezolvările de tip Deus ex machina prind bine doar în poveşti.

© Eugen Stancu

Textul a fost publicat cu acordul autorului. Îi mulțumim.

http://www.lapunkt.ro/2013/03/26/aurul-sintetic-si-eroul-salvator/

Science Fiction şi Utopie Comunistă. Dincolo de Universul Promis – Eugen Stancu

Colocviul Ion Hobana 2012: O formă de distopie? Anticipaţia de avertisment în anii ’80 – Eugen Stancu

Ispita Utopiei  – Eugen Stancu

Pactul de la Varșovia invadează România  – Eugen Stancu

Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia

Eugen Stancu, născut în Turnu Măgurele la 6 iulie 1978, este doctor în istorie.

A studiat la Universitatea din Bucureşti, la Central European University din Budapesta şi la Lincoln College, Oxford (Marea Britanie). A publicat „Politics and Science Fiction. Science Fiction in Communist Romania, 1955 – 1974” (VDM Verlag, 2008); a editat împreună cu Richard McMahon şi Hanna Orsolya Vincze, „Cultures of Communication : New Historical Perspectives”, număr special al European Review of History (Routledge, 2009). A tradus „Crearea Europei de Est : de la preistorie la postcomunism” de Philip Longworth (editura Curtea Veche, 2002). Este director al Asociaţiei Eurocentrica şi cadru didactic asociat la Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti. Editor al revistei lapunkt.ro

Latest posts by Eugen Stancu (see all)