Lilian e bolnavă. Anton întreabă dacă nu cumva surioara lui o să moară.
Mama nu pare să audă, iar el tot repetă în continuu întrebarea.
Tatăl aude și spune că toată lumea poate muri în orice moment, și că este mai bine să nu vorbești despre moarte, ca să lași lucrurile rele să ți se strecoare în casă.
Noaptea, lui Anton nu-i vine somnul. O privește pe Lilian, care doarme în cealaltă parte a creșei. Pieptul ei urcă și coboară. Nu poți vedea asta decât dacă te uiți de foarte de aproape și-ți ții respirația. Fața ei palidă este încordată. Lilian arată ca un măr vestejit.
Anton se furișează prin cameră și se apleacă asupra ei. În aerul fierbinte respirat de ea sunt microbi. Anton îi miroase și-i aude fojgăind. Se lovesc de fața lui și-i pișcă pielea, încercând să pătrundă, însă el este prea puternic pentru ei, iar ei o știu. Vrea să-i prindă pe toți, să-i închidă într-un borcan, ori să-i înăbușească de tot. În loc de asta, se hotărăște să-i împrăștie mai departe. Curentul de aer provocat de el îi trimite cât colo, și poate unii dintre ei se vor pierde și nu-și vor mai găsi drumul înapoi spre surioara lui.
E întuneric, însă Anton vede pe fruntea surorii sale un semn de un alb strălucitor. Provine de la locomotiva de fier aruncată de Anton în capul lui Lilian. Rana s-a vindecat, însă cicatricea nu va dispărea niciodată.
Anton are un unchi de bunic care trăiește în cealaltă parte a lumii. Tot ce știu ei despre el este că e un „aventurier neobosit”, așa cum spusese odată tatăl său. Au trecut zece luni de la ziua de naștere a lui Anton. Cu două zile înainte de ziua lui de naștere, de la unchiul său de bunic a sosit un pachet. Toată lumea a fost surprinsă, mai ales tatăl. Zicea că a crezut că unchiul de buni murise de ani de zile. Tatăl nu putea pricepe cum de știa unchiul de Anton, pentru că n-a ținut legătura cu nimeni. În interiorul pachetului se găsea o locomotivă din fier și un bilet în care scria: „La mulți ani, Anton !” Nu era o jucărie oarecare, din plastic, ci una confecționată artizanal, „un obiect incredibil și unic”, după cum spunea tatăl său. Anton a dormit multe nopți cu locomotiva sub braț. Era neagră și grea și atât de minunată, încât Anton nu se putea opri din privitul ei.
Lilian chirăia după locomotivă, s-o folosească în propriile ei jocuri. Anton nu voia să i-o împrumute. Lilian se jelea, insistă și încercă să-l șantajeze. În cele din urmă, Anton și-a pierdut calmul. A strigat:
– Poftim, atunci ia-ți-o! și a aruncat locomotiva spre surioara lui.
Știa că a făcut o prostie când totul părea să se petreacă ca și cum ar fi fost filmat cu încetinitorul. Locomotiva a zburat cu boltă spre părul împletit al lui Lilian. Anton a încercat să strige un avertisment, dar până atunci locomotiva deja o lovise pe Lilian în cap, crăpându-l ca pe un pepene, împroșcând cu sânge peste tot. Când sora lui a început să urle, totul a început să se miște mai repede decât era normal. Lilian a fost dusă la spital.

Din fericire, medicul știa cum s-o coase pe Lilian la cap. A bandajat-o și i-a spus să se odihnească. Anton n-a dormit trei nopți. Apoi i-a spus tatălui său să-l ducă la lac, doar ei doi. Era dimineață devreme. Lilian dormea încă, la fel și mama. Tata era treaz. Se trezea întotdeauna înaintea tuturor. Tatăl puse cartea de-o parte, își termină cafeaua și zise că era timpul să plece. Anton își luă rucsacul. Tatăl se uită spre teșcherea, însă nu spuse nimic. Lacul era aproape de casa lor. Era adânc, rece și întunecat. Pe mal, era un șir de bărci și un debarcader lung și îngust. Pe când era Anton mic, căzuse de pe debarcader și se dusese las fund. Tatăl plonjase după el, aducându-l înapoi pe debarcader și făcându-i respirație gură la gură. De atunci, Anton se ținuse departe de lac. Învățase să înoate într-un bazin, dar niciodată nu se bălăcise într-un lac sau într-o barcă cu tatăl său. Până acum.
Când ajunseră la mijlocul lacului, Anton își deschise rucsacul, scoase locomotiva și o aruncă în apă. Barca se clătină. Anton tresări. Tatăl său spuse:
– Aici e locul cel mai adânc al lacului.
Anton înșfăcă marginea bărcii și privi după locomotivă, însă apa întunecată o înghițise deja. Anton se uită la tatăl lui, temându-se că nu va înțelege. În cele din urmă, tatăl său dădu din cap.
– Acolo, jos, sunt pești mari, hibernând, zise tatăl său înainte de a se lăsa dus pe propriile lui gânduri și începând să vâslească spre țărm.
Pe drum, Anton închise ochii, gândindu-se la adâncimile căscate sub barca lor și făcu o promisiune: se va asigura că Lilian nu va mai fi rănită vreodată.
În noaptea următoare, Anton visă despre locomotivă. Înota în lac și privea prin apă coborând spre fundul lacului unde locomotiva pufăia printre pești și vegetația marină. Din coșul ei se ridica fumul. Fumul negru se împrăștia peste tot, acoperind peștii și întunecând apa și tot din jur. Pe Anton îl usturau ochii la trezire.

Dar asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Rana din capul surorii sale se vindecase, dar acum Lilian e bolnavă, era așa de multe zile. Anton stă lângă ea. Sora lui are coșmaruri și geme. Anton trage o cutie de sub pat și o deschide. Cutia este plină de monede. Coletul a sosit acum trei săptămâni. N-a existat nicio scrisoare, ori numele vreunui expeditor. Nici măcar o ștampilă poștală, cu toate că tata și mama s-au chinuit o vreme îndelungată să afle, cine altcineva ar fi putut fi expeditorul decât unchiul de bunic? Un dar de ziua lui, trimis cu anticipație, își dădu tatăl cu părerea. Monedele sunt altfel decât cele primite de Anton ca bani de cheltuială. Acestea au marcaje neobișnuite și sunt făcute dintr-un soi de metal ciudat, nimeni nu știe ce-i, nici măcar tatăl. Nimeni nu știe din ce țară provin, ori cât de vechi sunt monedele. Anton le întoarce pe toate fețele în fiecare noapte, înainte de culcare. Îl fac să viseze despre tărâmuri îndepărtate, tuneluri, pasaje secrete, locuri fermecate și comori ascunse. Genul de vise din care nici nu vrei să te trezești. După astfel de vise, lumea reală pare ștearsă, plictisitoare și rece.
Anton alege cu grijă două monede. Le pune încet pe pleoapele lui Lilian, trage perdelele și deschide fereastra. A făcut același lucru deja de șase nopți. Vrea să-i ofere alinare surorii sale bolnave cu vise minunate și lasă aerul proaspăt să intre în încăpere, pentru ca astfel cel puțin unii dintre microbi să zboare pe fereastră. Anton se întoarce înapoi în pat, dar este atent de pe sub pătură la cum se desfășoară lucrurile. Își frământă degetele de la picioare. Și se întâmplă la fel. Respirația surioarei sale începe să miroasă altfel, nu ca microbii și nici ca la febră, ci precum o grădină din povești – acel fel secret și fericit, unde aerul este adormitor, neclintit și odihnitor. Aromele se răspândesc în cameră din gura deschisă a lui Lilian. Anton așteaptă. Nu-i măcar nici un pic adormit.
Și-atunci vin moliile. Umplu încăperea, venind să bea nectarul viselor minunate care se scurg din surioara lui. Moliile întunecă noaptea. E ca și cum ar fi aruncată asupra lor o pătură grea, un cort întunecat unde mama nu se uită niciodată. Atmosfera din încăpere devine încinsă și densă. Moliile o gâdilă pe Lilian, iar sora lui râde în somn. Râsul este un lucru bun. Lilian izbucnise în râs mult prea puțin în ultima vreme. Fusese bolnavă și tristă, iar asta făcuse pe toată lumea să fie la fel de tristă. Totuși, acum Anton începe să se îngrijoreze. Mireasma este prea puternică. Sunt mai multe molii decât au fost vreodată înainte. Iar apoi, sora lui adormită începe să se miște. Monedele zăngănesc pe podea. Moliile sunt surprinse. Un oftat trece printre buzele lui Lilian. Mâna ei se leagănă peste marginea patului. E sfrijită și albă ca neaua. Degetele ei ating podeaua. Pieptul nu i se mai ridică. Moliile încearcă să plece, însă nu pot găsi fereastra. Anton își închide ochii și-și acoperă urechile, să nu mai audă foșnetul aripioarelor fluturânde.

© Pasi Ilmari Jääskeläinen

Prima versiune a povestirii a fost publicată în revista Tähtivaeltaja, 3/2001. Această versiune a fost publicată în culegerea de povestiri Taivaalta pudonnut eläintarha (Atena, 2008), aparținând lui Pasi Ilmari Jääskeläinen.

Pasi Ilmari Jääskelänein

Pasi Ilmari Jääskelänein

Pasi Ilmari Jääskeläinen (1966) este „cel mai bine păstrat secret literar al Finlandei” și trăiește în mijlocul pădurii, lângă orașul Jyväskylä. El este de asemenea profesor de limbă și literatură finlandeză la gimnaziu și tatăl a trei fii. A publicat mai multe povestiri și trei romane, primul, The Rabbit Back Literature Society, a apărut deja în 11 țări. Celelalte două romane ale sale sunt The Cinematic Life: A Novel și Souls Walk in the Rain. Jääskeläinen a obținut de două ori Premiul Kuvastaja, conferit anual pentru cea mai bună carte finlandeză de literatură fantasy, și de patru ori Premiul Atorox, pentru cea mai bună povestire finlandeză de science-fiction sau fantasy.
Culegerea sa de povestiri a fost premiată cu premiul Tähtivaeltaja, în 2001 (pentru cea mai bună carte science-fiction din acel an, publicată în Finlanda).
„O carte-capcană… un echilibru fin de supans, structură ticluită cu precizie și un umor negru și pus pe șotii… fascinantă. Și distractivă.” recenzie de 5 stele a romanului The Rabbit Back Literature Society, SFX.
Pasi Ilmari Jääskelänein

Latest posts by Pasi Ilmari Jääskelänein (see all)