Nu locuiesc în aceeași casă în care m-am născut. Aceasta de acum este mai mare și are patru dormitoare, în timp ce aceea în care m-am născut avea doar două, iar eu și frații mei stăteam toți într-unul din ele. Acum avem o cameră pentru Mama, una pentru Tata, una pentru mine și una pentru fratele meu. E mai puțină lume acum, de când a murit celălalt frate al meu. Am fost foarte triști când ploaia l-a îmbolnăvit, dar acum măcar am o cameră doar pentru mine.

Casa în care locuiesc are un living mai mare, cu multă mobilă care îi place Mamei, dar Tatei îi place doar canapeaua și chestia aia pe care se pune televizorul. Tatei îi mai place taburetul cu tapițerie roșie, cel pe care își pune picioarele fără măcar să-și scoată pantofii, când Mama nu e acolo ca să urle la el.

Și bucătăria noastră este mare iar Mamei îi place foarte tare, pentru că are multe aparate și Mamei îi place să le aranjeze în ordine desăvârșită. Uneori le aranjează după mărime și după aceea se ceartă cu Tata când nu le pune la loc și ne obligă să o strigăm Julia, deși numele ei adevărat este Martha. Odată l-am întrebat pe Tata de ce ne spune să-i zicem așa și de ce mută de zor mobila când o strigăm Julia, dar el a răspuns că are legătură cu sora ei și atunci o pune să doarmă la subsol. Probabil că acolo este camera Juliei, deci casa noastră are 5 dormitoare, până la urmă.

Eu nu am văzut niciodată beciul, dar se pare că Tatei îi place pentru că petrece o mulțime de timp acolo și uneori auzim muzică, așa că are probabil acolo vechile lui casete, și atunci când îl întrebăm ne spune că are un casetofon vechi și că nu vrea să-l aducă sus, pentru că e mare și că el merge acolo ca să nu-l deranjeze Mama când vrea să asculte muzică, dar eu cred că minte, pentru că de câte ori urcă de acolo e ciufulit și murdar și apoi el și Mama se duc într-unul din dormitoarele lor și se bat, fiindcă uneori îi aud strigând. Într-o zi Tata a ieșit din camera și Mama a început să-l fugărească, a luat unul din cuțitele ei aranjate în ordine și a început să urle despre curva aia de Julia. Presupun că Tata i-a zis ceva Mamei despre Julia pentru că Mama s-a zăpăcit, poate fiindcă nu observase felul în care erau aranjate cuțitele.

În casa noastră avem un pod mare, cu o fereastră rotunda, imensă, pe care Mama (Martha) o numește lucarnă și, când nu e nimic la televizor, mergem acolo și ne uităm afară. Altădată stăteam pe veranda cu Mama, Tata și cei doi frați (inclusiv cel care a murit) și căscam gura la cenușa care cădea din cer peste oraș, odată cu ploaia. Mai demult vedeam oameni care fugeau în casele lor pentru a se adăposti de ploaie, dar în cele din urmă au rămas toți în case și nu au mai ieșit niciodată, exact ca și noi. Iar ăsta e un lucru bun, pentru că dimineața trebuia, de regulă, să-l ajutăm pe Tata să facă curat în curte și miroseau rău, se fărâmau în brațele noastre și ne murdăreau, iar Mama striga și se certa cu Tata.

Ne plăcea să privim orașul de afară pentru că clădirile înalte mai erau în picioare și soarele strălucea în geamurile lor, astfel încât păreau flauturi uriașe. La un moment dat ne apropiaserăm destul ca să auzim vântul suflând prin ele și parcă era Dumnezeu care cânta la flaut, cum zicea fratele meu. Presupun că Dumnezeu se pricepea bine să cânte la flaut pentru că a început să plouă după aceea și nu ne-am putut întoarce la timp acasă, iar fratele meu mi-a dat mie paltonul lui să mă acopăr, ploaia l-a prins pe el și apoi l-am cărat acasă în palton și l-am îngropat.

Noua mea casă este mai mare decât cea veche, dar îmi plăcea mai mult cealaltă. În casa cea nouă este liniște seara, dar uneori auzim un miorlăit în beci și uneori fratele meu se trezește și începe să urle iar Martha (și uneori Julia) vine la noi și-i spune să-și țină fleanca. Dar fratele meu nu își amintește niciodată ce să-și țină, așa că durează ceva timp până se oprește din țipat. Când îl întrebăm pe Tata ce animal toarce așa, el ne spune că nu e niciun animal și apoi ne spune să nu mergem în beci. Totuși nu înțeleg. Dacă nu e nimic acolo, de ce pune toate lacătele alea la ușa beciului? Și de ce Mama (sau Julia) nu ne lasă să terminăm de mâncat când sunetul acela se aude mai tare?

Într-o zi, am mers împreună cu fratele meu la ușa beciului și am ciocănit, dar nu am primit niciun răspuns. Până la urmă, chiar nu e nimic în beci, am presupus eu. Dar când i-am spus Tatei, ne-a plesnit știam noi de ce apoi s-a dus și a tras cu ochiul prin ușă, s-a certat cu Mama și pe urmă ea a luat farfuriile noastre cu masa de prânz și le-a strecurat în beci printr-o gaură în ușă.

După aceea, fratele meu s-a întors acolo într-o altă zi ca să-și bage mâna prin gaura aceea, pentru că doar nu era nimic în beci, nu i se putea întâmpla nimic rău, dar apoi a început să plângă și când și-a tras mâna afară mai avea doar trei degete, îi curgea sânge și el urla, au venit Mama și Tata, care era plin de noroi, iar numele Mamei era Julia, i-au bandajat mâna și nu am mai primit nimic de mâncare nici la prânz, nici la cină.

În camera mea este o gaură prin care se vede bucătăria și uneori o aud umblând pe acolo pe Mama sau pe Julia. Astfel, cum stăteam eu odată acolo, i-am auzit pe Mama și Tata spunând că rămânem fără mâncare, vorbeau în șoaptă, dar ar fi vrut să țipe și Mama a zis că oricum copiii nu sunt ai ei, că sunt ai Juliei, că Tata   i-a distrus viața și atunci Tata a zis că e nebună și că nu mai poate suporta, că era sfârșitul lumii, înțelege, afurisita naibii și chestii de-astea. Și atunci i-a spus Mamei că mâncăm prea mult și că vor trebui să scape de noi. Au zis că fratele meu era grav rănit și nu va supraviețui până a doua zi și că o să mănânce mai mult ca să se facă mai bine și că nu o să moară pur și simplu. Apoi Mama și Julia au fost de acord și au zis bine, să scăpăm de ei.

Acela e momentul în care am mers, i-am spus tot fratelui meu și ne-am strecurat până la subsol, în timp ce părinții nostri dormeau, ne-am ținut răsuflarea și am dat drumul la gaze, apoi am luat foarfecele mare cu care Tata hăcuia carnea pe care o ținea în frigiderul mare de la subsol, în niște saci negri, am tăiat lanțurile și lacătul de la ușa beciului și am ieșit din casă. Am hotărât să mergem în casa noastră cea veche, era mai mică, dar acum părinții nostri vor muri și vom avea toată casa doar pentru noi.

I-am auzit pe Julia și pe Tata urlând în casă, apoi cred că Tata a pus mâna pe pușcă sau așa ceva, fiindcă Julia a țipat NU! Ticăloșii ăia mici au dat drumul la gaze! Dar casa a luat foc și a explodat și am mai auzit pe cineva urlând acolo care nu era nici Julia, nici Tata. Ne-a părut un pic rău că am făcut asta, dar dacă nu o făceam noi, am fi fost mâncați de Mama sau de Tata sau de monstru, pentru că asta trebuie să fi fost în beci.

Ne-am întors acasă la noi și mai suntem și acum împreună, eu și fratele meu, locuim în camere separate, dar rămânem fără mâncare, fratele meu nu se simte bine și probabil că va muri curând, așa că măcar o să am eu mai multă mâncare.

© Kostas Paradias

Traducere de Liana Tomescu.

Textul a fost tradus și publicat în Revista SRSFF cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Titlu original : „Under the Staircase” ; povestirea a fost scrisă în limba engleză.

Kostas Paradias este scriitor grec de science fiction și fantasy.

Kostas scrie și în engleză și povestirile sale au fost publicate în OHP’s Petulant Parables Anthology, Breathless Press’ Shifters anthology, EveryDayFiction.com, Schlock! Magazine, antologiile Static Movement’s Behind Closed Doors, Long Pig, și în e-zinul Tales of The Zombie War. Prima sa e-carte fantasy, Stone Cold Countenance a fost publicată de bibliocracy.com Blogul lui se numește Shapescapes și acolo sunt diverse chestii și recenziile unor texte care i-au plăcut.

Latest posts by Kostas Paradias (see all)