Alastair Reynolds_Blue Remembered EarthPrimul lucru care trebuie spus despre  romanul “Blue Remembered Earth” a lui Alastair Reynolds este că intriga este un nonsens. Un nonsens cuceritor, prezentat cu mare panaş, dar cu toate acestea un nonsens până la sfârşit. Cele două personaje principale sunt fugărite încoace şi încolo prin sistemul solar pentru a găsi nişte jetoane îngropate care au fost ascunse cu zeci de ani înainte, şi totuşi a căror descoperire este acum oarecum urgentă pentru imediata bunăstare a omenirii. Desigur, acele lucruri au fost ascunse de atât de mult timp  încât recuperarea lor este plină de pericole, dar eroii noştri reuşesc până la urmă, deobicei datorită unor coincidenţe de proporţii uluitoare. Oh, şi mai sunt ajutaţi în iniţiatica lor căutare de către un avatar al persoanei care a ascuns acele jetoane deşi, cât se poate de convenabil, avatarul nu-şi mai aminteşti nimic despre asta.

Există atât de multe improbabilităţi în toată chestia asta încît te intrebi cât de mare este insolenţa autorului de a pune aşa ceva într-un roman. Cu excepţia intrigii, bineînţeles, care nu este foarte importantă aici. Căutarea iniţiatică este, în primul rând, o scuză pentru un tur cu ghid al sistemului solar de peste un secol şi jumătate de acum încolo. În al doilea rând, şi acesta este lucrul mai important, este o rampă de lansare pentru viitoarele volume din această serie, volume, care în mod onest par să anunţe că au vastitatea barocă pe care am ajuns să o aşteptăm de la Alastair Reynolds.

Dar vom începe cu ceva care este, pentru Reynolds, ceva la scară relativ mică. Până la finalul epic – care pare să înfăţişeze ceea ce Reynolds a făcut întotdeauna mai bine – o viziune a viitorului dar care nu ne duce mai departe de Marte. Iar o mare parte a romanului are loc în apropierea muntelui Kilimanjaro din Africa de Est.

În viitorul imaginat de Reynolds, după o serie de dezastre naturale şi politice, Africa a devenit noua superputere economică, rivalizând cu China, a cărei stea pare să fie în scădere. Aici, în ceea ce a fost odată Tanzania, îşi are căminul puternicul clan Akinya. Încă din timpul pionieratului spaţial al strămoaşei Eunice Akinya, care a pus bazele afacerii familiei, clanul a adunat o avere fenomenală, cea mai mare parte a acesteia fiind acum controlată de verii Hector şi Lucas. Stupefiant este că membrii mai tineri ai familiei nu doresc nici o părticică din afacere sau din avere. Geoffrey a dobândit faimă de naturalist studiind comportamentul  elefanţilor, în timp ce sora lui, Sunday s-a retras într-o colonie independentă de pe Lună unde îşi câştigă o existenţă precară ca artist.

Apoi Eunice, care și-a petrecut ultimele decenii ale unei vieţi incredibil de lungi ca pustnic pe o stație spațială izolată, moare. Scotocind  prin hârtiile ei, cei doi veri descoperă a lăsat o cutie de valori la o bancă pe Lună, și printr-o combinaţie de mită şi ameninţări îl conving pe Geoffrey să plece şi s-o găsească. Se pare că  în cutie se află o mănuşa de la un vechi costum spaţial, şi acest lucru se dovedeşte a fi primul indiciu în vânătoarea de comori care ocupă restul romanului. N-are sens să detaliez diversele etape ale acestei căutări, cu excepția faptului că  Sunday este nevoită să se îndrepte în primul rând spre Phobos și apoi pe Marte, unde datorită unui indiciu vital trebuie să viziteze teritoriile “maşinilor semi-sălbatice”, episod care mi se pare cel mai reuşit şi bine scris din tot romanul.

Diverse alte părţi interesate se implică în această căutare, fie pentru a ajuta (la un preţ, desigur), sau pentru a o împiedica. Pentru o lungă perioadă de timp se pare că Hector şi Lucas se vor dovedi a fi principalele personaje negative. Şi există şi un grup ecologic extremist, atât de puternic încât a creat propriul stat submarin (sic !), care fie îi ajută fie îi apoi atacă pe Geoffrey şi Sunday.

Dar acesta nu este un roman al băieţilor buni şi al băieţilor răi; perspectiva morală se schimbă şi se modifică, dar aşa cum se întâmplă cu hard-ul SF, conflictul primar este cu universul. Ecologiști, deja încep să se împartă în facțiuni, au detectat ceva ciudat pe o planetă extraterestră. Apoi aflăm că Eunice, care ajutase ecologiştii când au lansat telescopul spaţial, apoi se certase cu ei într-un mod foarte spectaculos şi foarte public, a făcut o descoperire majoră. Ne dăm seama că aceasta este pur și simplu o modalitate de a seta o situaţie în care aceste două descoperiri pot intra în joc.

Şi bineînţeles că în acest roman există o mulţime de lucruri bune. Pământul post-apocaliptic cu sistemul său militarist de control atotvăzător, sistem capabil de a împiedica orice război sau orice tip de infracțiune sau de violenţă, este sincer să fiu, mai degrabă formal.

Aflăm apoi că este vorba de un implant care permite comunicarea cu toţi oamenii, oriunde s-ar afla în sistemul solar, fie prin intermediul unor avataruri sau pur şi simplu mental, şi acest lucru este dezvoltat într-un mod interesant, ca parte din contextul social general al romanului.

Situațiile sociale pe care le întâlnim sunt, de asemenea, interesant variate: tărâmul subacvatic în care cei mai mulți oameni au început să se transforme în creaturi marine seamănă cu ceva (un personaj central a devenit de fapt o balenă, ceea ce n-o împiedică să iasă în spațiu la un moment dat); colonia lunară, care a respins sistemul de control al Pământului, dar cu o mare parte a confortului acestui viitor digital ; Marte, care este încă o societate a frontierei. Desigur, acordăm atenție acestor decoruri pentru că asta trebuie să vedem şi într-acolo ne conduce intriga. Reynolds este capabil să ne prezinte o descriere convingătoare a modului în care viața ar putea fi în cea de a doua parte a secolului următor, dar din păcate nu a născocit şi o poveste la fel de convingătoare despre acest viitor.

Într-un sens toate romanele lui Reynolds au aceeaşi problemă: un fundal viu conceput pentru o poveste care nu este niciodată pe deplin convingătoare. În cărţile anterioare s-a strecurat datorită talentului său de a descrie imensitatea spaţiului şi timpului, prin care poveştile sale sunt puse în scenă. Cu cât decorul este mai mic, cu atât mai evidente devin problemele legate de povestire. Aici, natura mecanică a intrigii este, probabil, este cel mai bine reprezentată de faptul că cel puțin trei personaje importante se dovedesc a fi în viață mult timp după ce au fost considerate moarte.

Reynolds are un fundal convingător și unele dintre cele mai bune caracterizări din oricare dintre romanele sale, dar o intrigă deosebit de neconvingătoare, pentru că nu intriga este ceea ce-l interesează.

Mult mai târziu în roman, Geoffrey şi Hector ajung după un zbor de mare viteză la un “bulgăre” de rocă şi gheaţă, din afara sistemului solar, şi dintr-o dată cartea devine vie. Şi ştii că volumele următoare ne vor conduce tot mai departe de Pământ şi încă mai departe în imensitatea spaţiului, care este habitatul natural al lui Reynolds. Şi această carte, bună aşa cum este în unele părţi, nu este altceva decât fundalul pentru aventuri mai îndepărtate şi mai expansive.

Copyright © Paul Kincaid

Traducere de Cristian Tamaş.

Traducerea şi publicarea în Revista SRSFF s-au realizat cu acordul autorului. Îi mulţumim.