Era a treia zi de naufragiu…

Căpitanul și-a rotit umerii într-un unghi de douăzeci de grade spre vest. Știa că astfel soarele îi cădea perpendicular pe decorații, aprinzând bucățile de metal sub panglicile uzate. La ora aceea a zilei, crucea lui Abylhen căpăta strălucirea ocru și caldă de sfârșit de toamnă și de vânătoare cu câini, care scotea în evidență roșul panglicii, decorație pe care o primise când cucerise Sumar-Shuva… Dacă se rotea și mai mult, i se stingeau sclipirile decorației din mijloc, dar atunci se aprindeau pe suprafața lăcuită albastru oglindirile de apă tulbure ale firelor de aur ale panglicii.

Era a treia zi de naufragiu…

Căpitanul a închis ochii. Urmărea în minte drumul pe piele al picăturii de sudoare, care tocmai i se prelinsese de sub chipiu; ca întotdeauna, ea ar fi căutat să cadă în capcana unui rid, pentru a se risipi apoi în cutele în formă de labă de gâscă din colțul ochiului stâng. Soarele deșertului încingea acele cu care se prindeau decorațiile, iar cele paisprezece arsuri ce-i încercuiau sânul drept deveneau din ce în ce mai dureroase.

Grinzile podului care îi mai legau încă de uscat au început să pârâie. Căpitanul a întors capul. Noaptea, podul de oțel construit în două zile, datorită rampelor și elementelor din osatura vasului de pe extremități, crea impresia că un schelet uriaș de libelulă se strecurase de pe întinderea câmpiei ca să se așeze pe pântecele vasului: și căpitanului îi fusese întotdeauna groază de insecte.

În mod curios, grinzile vibrau diferit în funcție de vârsta și sexul celor care treceau pe pod.

Era și nota muzicală specială pentru copii sau pentru grupurile de copii, nota pentru adulți… Noaptea, doar ascultând, căpitanul știa cine trecea.

Sunetul vibra amplificându-se și, la baza construcției, la nivelul nămolului, stârnea unde mari, domoale… Cum arsura medaliilor devenise de nesuportat, căpitanul a scos din buzunarul tunicii micuța culegere de discursuri funebre pe care o păstra acolo și, după ce a rupt ultimele pagini din cântul al treilea, le-a strecurat pe piept, între piele și țesătură. Acum nu mai simțea nimic.

Galopul unui cal pe tabla postului de observație l-a făcut să se întoarcă. Agățat de coama unei gloabe deșirate, un puști cu pieptul gol își ștergea lacrimile stângaci cu dosul mâinii crispate pe mânerul unei portavoce…

– Căpitane, a strigat el, cei de la al treilea pod nu vor să creadă că ne scufundăm…

Căpitanul și-a aranjat paginile cu discursuri funebre care alunecau, cu ochii țintă la treptele de piatră pe care soarele le scotea în evidență prin umbre paralele fine, și a dat ușor din cap… Să se scufunde? Într-adevăr, era de necrezut…

 

La prima vedere, te gândeai la un circ antic, una din acele construcții realizate dintr-o suprapunere de trepte de piatră concentrice înălțându-se în jurul unei arene cu nisip, teatru de sfâșieri sângeroase și absurde, de eviscerări tauromahice savant puse în scenă pentru a satisface nevoile unei mulțimi care urlă, adunată în jurul băncilor de piatră.

Pe jumătate înfundat în nisip, între două dune, edificiul de bazalt întunecat părea în afara timpului. De îndată ce pătrundea înăuntru și fără să știe prea bine de ce, vizitatorul avea de îndată impresia că descoperise ceva important. Edificiul părea rezultatul unei arhitecturi care respingea asprimea unghiurilor, suprimând orice muchie. Până și cele mai mici contururi aveau în comun cu lava rugozitatea care nu putea renunța la suplețea onctuoasă. Ar fi fost totuși inutil să cauți să orice urmă de eroziune, fiindcă aici nimic nu fusese tocit. Nici cea mai mică distrugere, nici cea mai măruntă cojire a peretelui. Era ca și cum straturi succesive de lac foarte groase ar fi acoperit treptat piatra, conferindu-i un aspect sticlos. Pe alocuri, bulele de aer rămase trasaseră o rețea fină de vinișoare pe fond negru.

Dacă puneai obrazul pe crusta sticloasă și mijeai ochii, puteai să zărești o caravană de basoreliefuri șerpuind de pe un perete pe altul. Totodată, degeaba încercai să poți spune ceva despre subiectul sculpturilor, pentru că vitrificarea pereților îi dădea privitorului senzația că-și afundă vederea în apa tulbure a unui lac. Arcadele, culoarele, sălile stârneau ecouri și pașii răsunau peste tot ca-ntr-o catedrală. Și totuși, în infinitatea aceasta de spații, nu se găsea urma niciunei locuiri anterioare, nici cea mai mică fărâmă, nici cel mai mic obiect abandonat, nimic din ceea ce se poate descoperi în numeroasele cotloane ale unei epave. Circul era complet pustiu, ca nou. În ciuda aspectului său învechit, chiar antic, edificiul era și nou, și vechi în același timp. Ca și cum, clădit în timpuri trecute, ar fi rămas mereu nefolosit, disponibil…

În general, vizitatorii petreceau ore-n șir hoinărind printre gradene, lăsându-și privirile să alunece din treaptă în treaptă către arena cu nisip. Prin duritatea sa, blocul acela compact, fără urmă de fisură, fără fragilitate arhitecturală, părea adus din alt loc, străin în lumea lipsită de consistență a nisipului.

Dobândeai foarte rapid certitudinea că acea construcție nu fusese clădită pe o fundație; circul părea tăiat dintr-o singură bucată, ca și cum o muncă titanică de sculptor l-ar fi făcut să țâșnească din blocul enorm al unui meteorit. Singur, pierdut în mijlocul labirintului de ziduri, vizitatorii se simțeau atunci străbătuți pentru totdeauna de o senzație de pace și de moarte, straniu eliberată de orice angoasă. Aveau impresia de odihnă, una din toropelile acelea binecuvântate dinaintea somnului. Una din amorțelile extatice similare scăldării într-un sirop albăstrui, gros, euforizant și anesteziant. Să rătăcească prin anfiladele boltite ale arcadelor era ca și cum și-ar fi lăsat pașii domoli și obosiți să se cufunde în negurile uitării. În ciuda celor zece ani ai săi, Irwin resimțea cu o acuitate remarcabilă toate senzațiile acestea… În rest, cunoștea bine istoria circului pe care unii îl denumiseră multă vreme „marele teatru “, datorită ceremoniilor fastuoase care se desfășuraseră aici de-a lungul a aproape trei secole. Virginitatea ambiguă a construcției trezea în spiritul lui încă fraged imagini vagi, geografii incerte în care clădirea devenea locul unor treceri misterioase, al unor drumuri ultime și definitive, al unor plecări fără de-ntoarcere.

Circul nu era însă un edificiu cu o arhitectură de neschimbat, una din construcțiile acelea înrădăcinate în mijlocul unui oraș și destinate să rămână acolo, fixate în același peisaj până ce timpul le năruia pietrele și bolțile. Nu, în jurul său se întindea tubul uriaș al unui inel de oțel sclipitor, asemănător celui al unei stații spațiale. Încastrat ca o piatră în montura sa, circul reprezenta centrul unui gigantic complex zburător, țesut din pasarele, radare, nacele de salvare, la care se adăugau umflăturile oxidate ale conductelor și planurile mobile ale derivelor stabilizatoare largi asemenea pieței mari a unui oraș de importanță medie. Da, în mijlocul acestei supraabundențe de nedescris, a vegetației metalice de țevi, conducte și aparate de detecție, gradenele și cercul șters al arenei se ofereau în goliciunea lor, fără niciun fel de protecție, vidului cosmosului.

Da, Irwin știa că circul purtase multă vreme alt nume, și uneori căpitanul, cu ochii pe jumătate închiși, se lăsa pradă evocării epocii acelea îndepărtate, cea a „cimitirului stelelor “… Atunci, copiii se strângeau în cerc în jurul bătrânului, în noaptea rece a deșertului…

 

 

Totul începuse cu inevitabilul ambuteiaj cosmic al unei escadrile de prospectare colonială, care rătăcea în întunericul vidului cosmic, în căutarea unui posibil Pământ neexplorat. Căpitanul, pe atunci simplu gropar, își amintea cu o exactitate halucinantă momentul în care sondele de detecție începuseră să pâlpâie, în apropiere de planetoidul Sumar-Shuva. Totuși, entuziasmul echipajelor fusese de scurtă durată, pentru că o rapidă analiză energetică confirmase într-adevăr că locul prezenta un interes productiv mediocru. Fără măcar să-și modifice traiectoria, marea escadrilă își continuase drumul prin întunericul stelar către alte descoperiri. Existase totuşi o excepție și computerele încă se mai întrebau ce motive îndemnaseră douăzeci de nave să rupă formația, ca să-și încetinească reactoarele pe pista de asolizare improvizată a ceea ce unii botezaseră pompos „baza militară pe nisip de la Taar “… Nava căpitanului se număra printre ele. În felul acesta, zece dintre secțiunile cel mai prost antrenate și cel mai puțin echipate se treziseră șterse din baza de date a statelor majore. Zona reperată ca fiind 44, pe care ele își asumaseră misiunea s-o colonizeze, prezenta, printre alte particularități, absența unui pol magnetic. Acele busolelor se roteau pe cadran în ritm haotic. Ca urmare, pentru a se orienta, au trebuit să aibă încredere în indigeni, de altfel foarte puțini, și în acel bine cunoscut al șaselea simț al sumarienilor, supranumit „ochiul din ceafă “…

Într-adevăr, cei câțiva nomazi prăfuiți de nisip alb pe care i-au întâlnit, au afirmat că, pe măsură ce se îndepărtau de așezarea lor principală, se amplifica o neliniște, asemănătoarea celei pe care o resimți când te știi pândit, până devenea de nesuportat, astfel încât ei nu rezistau la niciun drum lung. Căpitanul Altaon, care răspundea de coloană, a decis ca nomazii să fie folosiți drept călăuze-busolă, după ce descoperise că durerea respectivă se deplasa de la ceafă la tâmple, când sumarienii se deplasau pe laturile locului în care era așezat satul, ceea ce permitea evaluarea empirică a longitudinii și latitudinii.

Coloana a părăsit tabăra în toamnă. Erau patruzeci și cinci de grade la umbră și jumătate din oameni erau desculți.

Niciunul dintre ei nu știuse în clipa aceea că nu se va întoarce mai devreme de șase ani.

Călăuzele au murit de meningită după o lună, iar în peisajul acela de oase de sepie cu vegetație lipsită de clorofilă și neplăcut de albă, coloana 84 s-a lăsat în voia hazardului. Avea să meargă mult…

Pe parcursul lunilor care au urmat, un observator atent ar fi putut remarca pe flancul cohortei prezența unui vehicul impunător și cu un aspect aproape deloc militar. Mă refer la dricul regulamentar al corpului de gropari. O semiremorcă mare, de culoare cenușie, echipată cu o morgă portabilă și cu un bloc de incinerare alimentat prin energie solară. Se cuvine să insistăm asupra acestui punct pentru că în cursul invadării unui teritoriu care avea să se dovedească pustiu, îngrozitorul camion pe șenile al unei mâini de gropari răpuși de soare avea să capete tot mai multă importanță față de echipamentul militar care se împotmolea regulat în crustele de nisip putred. Foarte repede coloana n-a mai fost decât o armată dezamăgită de lupte care nu mai aveau loc și redusă la tropăitul la întâmplare pe dune și prin rarele sate indiferente. În curând trupa a fost afectată de primele boli și nisipul s-a dovedit o sursă de infecții; câțiva grăunți de nisip strecurați sub unghie erau îndeajuns să-i doboare. Au început să apară primii soldați care șchiopătau. Altaon i-a numit auxiliari ai secțiunii funerare, pentru a nu fi nevoit să înființeze vehicule-ambulanțe, al căror efect ar fi fost dezastruos asupra stării de spirit a oamenilor.

Asta a durat șase ani…

În al șaselea an, o schimbare de direcție mai îndrăzneață decât celelalte i-a readus la tabără. Străbătuseră toată zona 44, ca să revină în cele din urmă de unde plecaseră. Cangrena lăsase goluri vizibile în rândurile lor. Proviziile erau epuizate. Infecția le umfla carnea și membrele.

Tabăra a căpătat rapid aspectul unei gropi comune uriașe.

Căpitanului avea să-i rămână întipărită în minte pentru totdeauna imaginea trupurilor pe jumătate îngropate în nisipul dătător de cangrenă, umflate de umorile putreziciunii, păpuși puhave de puroi, printre care nimeni nu putea discerne cu siguranță morții de vii.

Camionul pentru incinerare nu mai funcționa și nimeni nu voia să atingă nisipul, nici chiar pentru a săpa un mormânt. Bivuacul semăna cu un cimitir descoperit și căpitanul începuse să se gândească serios la sinucidere când și-a făcut apariția nava, aisbergul de oțel care se deplasa la nivelul mării de nisip. Era prima dată când tânărul ofițer vedea cimitirul zburător, deși auzise adesea vorbindu-se despre el. Pentru o clipă a avut senzația că plutea spre ei, în tânguirea silențioasă a duzelor sale, un oraș din bazalt întunecat, încercuit de o fortificație înaltă de metal.

În aceeași seară, după încheierea ceremoniei din mijlocul arenei albe, s-a îmbarcat împreună cu tovarășii săi la bordul navei…

Deveniseră groparii spațiului.

 

 

Căpitanul povestea și Irwin, îngenuncheat pe tablele ruginite ale podului, uita de rănile pe care i le făceau în carne buloanele.

 

„… I se spunea «ultimul loc de odihnă», uneori chiar «puțul somnului fără sfârșit». Era ca o ceapă de metal, o îmbinare de carapace succesive, cu cele mai recente acoperindu-le pe cele mai vechi. Așa că, pe prima navă care servea drept bază pentru circ, se construise o a doua, mai robustă, cu motoare mai puternice, iar când rugina și radiațiile cosmice sfârșiseră prin a o roade pe aceasta din urmă, ei sudaseră altă cocă pe precedenta, și tot așa până când nava căpătase aspectul rotund și umflat al unei păpuși rusești.

Vârsta cimitirului zburător ar fi putut fi citită în scoarțele succesive care se îmbinau una într-alta, în îngrămădirea aceasta interioară și labirintică, a cărei grosime reprezenta chiar trecerea timpului.

Ca să-ți faci o idee exactă despre structura navei, e îndeajuns să-ți imaginezi aspectul unui războinic antic, a cărui armură ar fi fost constituită din suprapunerea tuturor costumelor de război de la începutul începuturilor până azi, amestecând în dezordine scutul și pistolul-mitralieră, masca de gaz și coiful de cavaler. Îți crea o impresie stranie și morbidă, o fascinație de neînlăturat ca mirosurile pe care le emană fructele putrezite, despre care nu poți preciza dacă îți desfată sau oripilează nările.

Asupra acestei lumi ciudate domneau groparii.

Nimeni nu știa ce origine aveau și povestea organizației lor se pierdea în negura vremurilor. Despre ei nu se cunoștea decât un lucru: în mod clar neutri, ei se târau de secole în urma armatelor, de orice parte ar fi fost ele, făcându-și munca neostoită de curățători ai cosmosului, în serile după marile bătălii.

Unii pretindeau că era o sectă foarte secretă; alții că liga groparilor nu era, de fapt, alcătuită decât dintr-o mână de actori ratați care se reconvertiseră și a căror sete de teatru găsea acum o supapă în alaiurile și ceremoniile funerare. Afirmația mi s-a părut întotdeauna blasfematorie și totuși, în mod curios, n-am reușit niciodată să mi-o scot complet din minte. Nu-i mai puțin adevărat că această perpetuă punere în scenă a morții evocată de ritul funerar nu putea să nu trezească în minte imaginea unei reprezentații teatrale, pe care o concretiza neplăcut însăși forma circului cu gradenele sale.

În general, noi nu apăream decât seara, după ce ultimul ecou de împușcătură se stinsese, zburând razant, în zvâcnetul surd al duzelor, alunecând ca un nor de oțel la nivelul câmpiei distruse de loviturile repetate și tatuate pentru totdeauna de uriașele flori negre ale exploziilor. Soseam în tăcere, în picioare pe crenelurile fortificației noastre de fier, în costume îndoliate, cu fața ascunsă sub masca lividă marcată de trăsături amare a confreriei, survolând deasupra câmpului cu oameni zdrobiți, de neidentificat.

Nava asoliza ușor și cohortele de bocitoare ieșeau prin trapele laterale, cu vălurile lor întunecate țesând o omidă lungă și neagră pe câmp, iar tremurul extraordinar de grav al tamburinelor lor, suspinele lor, pe rând cavernoase și ascuțite îi alungau pe corbi în vreme ce noi mergeam să adunăm de ici, de colo fărâmele unei cavalerii distruse…

În virtutea ritului însuși, groparii coborau în arenă, lăsând gradenele pentru tovarășii victimelor și uneori vedeai astfel două armate făcându-și loc în tăcerea cea mai desăvârșită. Respectând de comun acord codul morților în vigoare în incinta cimitirului stelelor.

Ritualul varia desigur la infinit, conform obiceiurilor, tradițiilor, planetelor, dar uriașa bibliotecă a cimitirului cuprindea suma tuturor riturilor cunoscute, de la cele mai barbare până la cele mai rafinate. Iar conducătorii ceremoniilor petreceau zile întregi aplecați peste volumele acestea îngălbenite, ca să studieze și să-și întipărească în meandrele creierelor detaliile cele mai infime, a căror absență în cadrul unei celebrări ar fi putut declanșa holocausturi teribile, producând distrugerea navei și a ocupanților ei.

Așadar, fiecare regiune din cosmos avea specialiștii săi, erudiți a căror castă, austeră și izolată, prezida toate ceremoniile.

Aristocrația aceasta mortuară domina populația cimitirului, alcătuită aproape în totalitate din muncitori manuali: gropari, îmbălsămători, incineratori, țesători de lințolii, fabricanți de coșciuge. O lume întreagă pentru care moartea, cu fastul său, cu ornamentele sale, constituia singura preocupare.

În felul acesta, de-a lungul generațiilor, luase naștere o știință fantastică și insolită care odihnea de-a lungul etajerelor bibliotecilor, sub formă de fascicule de manuscrise, adevărate tratate de punere în scenă, în care fiecare punct era consemnat și detaliat cu ajutorul schemelor și crochiurilor. Ai fi zis că era atelierul unui teatru uriaș, cu cartoanele lui pline de schițe de costume și de accesorii misterioase. Nimic nu lipsea ca să justifice comparația, nici pânzele pictate, nici libretele cu incantații care pot fi luate drept tirade versificate din tragediile clasice.

La câte astfel de ritualuri ciudate am asistat? Cum să evoci acum complexitatea și bogăția unor asemenea puneri în scenă? Și tulburarea care ne sugruma atunci când călcam în picioare pământul albicios, ca de cenușă, al arenei? Pentru că acolo începea totul! În cercul acela de praf argintat, asemănător unei luni plate, reduse la două dimensiuni. Arena! Era o scenă pe fundul unei pâlnii alcătuite din spectatori muți, livizi, a căror privire se agăța grea de membrele noastre, încetinindu-ne la extrem fiecare gest. Și ceremonia devenea balet, tragedie, pantomimă. Trupurile noastre erau hieroglife vii și fiecare postură, fiecare înclinare – îndelung pregătită – avea o semnificație sacră. Arena era un altar pe care se deplasau cincizeci de persoane care-și cunoșteau rolul la perfecție; cincizeci de actori împodobiți, fardați, ale căror fiecare pas, fiecare mimică întruchipau un sens și o necesitate simbolică. Și cu toate astea, fiecare ceremonie era diferită de precedenta… Pe Aldébaran, tradiția cerea să fie îngropați ochii, creierul și aparatul genital al morților; restul trupului, considerat impur, trebuia devorat pe loc de o haită de câini albinoși, mereu în număr par. Pe Alfa Centauri, cu ajutorul unor injecții speciale se subția carnea mâinilor, care erau apoi umflate cu silicon, înzestrând astfel cadavrul cu degete ca niște membrane hipertrofiate, monstruoase.

În alte regiuni ale cosmosului, morții erau vopsiți în roșu prin injectarea de tuș sau erau deshidratați ca să fie restituiți familiei sub formă de săculețe umplute cu pulbere roz.

Pe unul dintre sateliții lui Jupiter, ritul cerea ca fiecare trup să fie îngropat în picioare, cu o vulpe cusută în interiorul pântecului.

Exista și ceremonialul de sfârtecare, așa cum trebuia pus în practică pe Saturn, în cadrul căruia fiecare cadavru era tăiat în bucăți cu scalpelul sub ochii familiei strânse ca să închidă apoi în trei urne distincte mușchii, oasele și viscerele. Fracționarea aceasta, separarea părților trupului, avea ca unic scop distrugerea integrității fizice a mortului, ceea ce-l împiedica să se întoarcă pentru a-i bântui pe cei vii. Cât despre accelerarea putrezirii, aceasta era un obicei tipic marțian. Ceremonia era extrem de scurtă, o simplă injecție făcută la nivelul buricului care grăbea procesul de descompunere, astfel că doar câteva secunde erau de ajuns ca să transforme carnea într-o băltoacă de grăsime. Știința maeștrilor nu era niciodată prinsă pe picior greșit și cererile cele mai nebunești erau îndeplinite nesperat de bine.

Astfel, pe Mercur, conform obligațiilor religioase, pielea defunctului era jupuită, tăbăcită și folosită la coaserea unei tunici pe care văduva lui trebuia s-o poarte pe toată perioada doliului. Într-o seară, după o bătălie cumplită pe planetoidul Cytonnia, groparii, pentru a răspunde cererii războinicilor, au fost nevoiți să construiască un zid comemorativ din coșciugele de oțel ale victimelor, puse unul peste altul precum cărămizile, apoi sudate cu lampa oxiacetilenică.

Marea specialitatea a navei, de unde provenea și renumele ei, rămânea însă mumificarea reductoare. Moștenire a cunoștințelor îmbălsămătorului Jivaro, tehnica aceasta a permis într-adevăr introducerea unei jumătăți de escadron de cavalerie, căzut glorios la datorie pe câmpul de luptă, într-o cutie de mărimea uneia de pantofi.

Trupurile, micșorate la dimensiunea unor bibelouri, deveneau de o duritate ieșită din comun. Ai fi zis că sunt statuete hiperrealiste, tăiate într-un fildeș vechi cu un instrument extraordinar de precis, în genul miniaturilor chinezești pe care și le dispută colecționarii și care abundă în detalii și incrustații. Era astfel posibil să reduci fiecare defunct la un bibelou pe care puteai să-l păstrezi acasă, pe o etajeră sau sub un glob de cristal. Micșorările extreme permiteau chiar includerea trupului mortului într-un medalion sau camee, pe care văduvul ori văduva le purtau apoi la gât, ca pe orice altă bijuterie. Ferit pe vecie de putrefacție și de necrofagi, cadavrul rămânea astfel veșnic nemișcat, neschimbat, în afara timpului, scăpând de distrugerea groaznică și vicleană pe care ne-o ascund lespezile și sicriele, triumfând în sfârșit asupra cumplitului aforism: „… și în țărână te vei întoarce “. O dimensiune viscerală a morții era astfel repusă în discuție. Viziunea asupra distrugerii trupului se schimba brusc. Efectul morții era nemurirea cărnii. A fost o descoperire extraordinară și practicarea mumificării reductoare s-a răspândit foarte rapid în tot cosmosul…

 

Când ajungea în punctul acela al povestirii, căpitanul se întrerupea adeseori cu gâtlejul ars. Sau poate că somnul îi făcea vocea de neauzit și cuvintele piereau într-un murmur nedeslușit. Atunci copiii se retrăgeau în tăcere, iar Irwin, pe care contratimpii aceia îl aruncau într-o disperare amestecată cu furie, trebuia încă o dată să-și amâne căutarea trecutului. Memoria ocupanților navei se golise într-atât de conținut, încât nu progresa decât cu o teribilă lentoare în reconstituirea puzzle-lui său istoric. Doar căpitanul părea să mai fie în stare să trezească energia care dormita în bulgărele cenușiu și gelatinos înfundat sub caschetă și Irwin era decis să smulgă cât de multe informații de la el.

 

 

Foarte puțini cunoșteau cum luase naștere într-adevăr cimitirul stelelor, iar odată cu trecerea anilor apăruseră atâtea povești și legende despre navă, încât era imposibil să mai descoperi adevărul sub un munte de scorneli, care erau în majoritate născocite chiar de gropari. În schimb, un lucru era sigur, și anume că la originea cimitirului fusese un spațiu destinat spectacolelor sau, cel puțin, așa au crezut actorii angajați în trupa de teatru a armatei de un trubadur trist, cunoscut sub pseudonimul grotesc HannafosseGuthbrand, când au descoperit circul după o dună, în zorii unei bătălii în care cele două armate se exterminaseră și din care scăpaseră doar ei. Edificiul, în prezent lipsit de ocupanți, presărați pe câmpul de luptă, scotea la iveală pivnițe pline de tigri, de lei înfometați, cu ecourile răgetelor lor pierzându-se de-a lungul galeriilor. Platoșele și armele ce atârnau în rasteluri păreau să demonstreze că-n praful arenei nu se scursese doar sângele unui gladiator. Guthbrand și tovarășii săi rămăseseră singuri, fără camionul-teatru care fusese distrus în luptă.

Așa că au hotărât să-și însușească „epava “și, după ce au eliberat toate fiarele ținute prizoniere în buncăr, au decolat la comanda a ceea ce botezaseră deja „Marele teatru “.

Din planetă în planetă, ei au purces la cel mai mare turneu cosmic realizat vreodată.

În general, când nava asoliza lângă un sat, locuitorii se grăbeau de îndată într-acolo, convinși că se va zdrobi. Și în felul acela actorii nu trebuiau să cutreiere ținutul ca să strângă spectatori. Pentru că începuturile n-au fost strălucite… Și nici spectacolele. Dar cum să însuflețești un astfel de edificiu, cum să-l faci să fie viu cu o mână de actori specializați în farsa burlescă destinată militarilor?

Jucau ca să mănânce, călătoreau…

Ar putea fi de mirare că o actriță ca SheenyShall a avut într-o bună dimineață ideea să-și ofere serviciile lui HannafosseGuthbrand, cunoscut până atunci doar de minerii care extrăgeau turbă sau de asanatorii mlaștinilor insalubre, dar asta ar însemna să ignori necazurile teribile cu care se confruntase actrița în ultimii ani ai carierei sale. Cel mai important dintre acelea fusese descoperirea făcută de un medic din regiunea Mării Sartaan, imediat după un turneu triumfal, a afecțiunii cardiace a actriței, care o obligase la neplăcuta, dar inevitabila implantare a unui stimulator electronic la baza sânului stâng. Cea mai mare teamă a lui Sheeny fusese, era adevărat, să nu-i rămână o deformare vizibilă a sânului. Se înșelase. Dar chiar dacă ovalul sânilor ei rămăsese neatins, necazurile aveau să apară în alt fel. Stimulatorul microscopic era activat de un computer-emițător prea voluminos ca să fie implantat și care trebuia s-o însoțească pe tânără în deplasările ei, pentru că avea o rază de acțiune limitată.

Într-o zi, când mașina care o ținea în viață pe actriță era transferată pe insula ei privată, un val uriaș răsturnase hidroglisorul deasupra unei fose marine care era considerată inaccesibilă și care cuprindea mii de galerii. Inima ei continuase totuși să bată, regulat stimulată; deși dispăruse, computerul rezistase la presiunea din adâncul oceanului. De atunci Sheeny fusese înlănțuită acolo, condamnată să nu mai părăsească insula. Îndepărtarea, plecarea în turneu ar fi însemnat riscul ieșirii din raza de acțiune a emițătorului. Așa cum e de bănuit, cariera ei suferise o cădere radicală, actrița fusese ștearsă de pe listele directorilor de turnee și în scurt timp nu mai avusese decât câteva replici în repertoriu. Contul bancar i se golise din cauza costurilor operației, ceea ce o împiedicase să-și cumpere alt computer. Ea cădea în uitare când marele teatru al lui HannafosseGuthbrand a asolizat în apropierea insulei pentru o reprezentație care i-ar fi permis să achiziționeze suficient carburant ca să poată decola din nou.

Sheeny era disperată că nu mai juca și de aceea l-a aplaudat cam prea entuziast pe marele Hannafosse…

După piesă, actrița a rătăcit pe sub arcade, simțea că edificiul îi trezea dorința de viață. A uitat de spectacolul slab pe care tocmai îl văzuse. Pentru prima dată după multă vreme respira o gură de aer proaspăt și nu voia să realizeze că aerul era putred. Și-a forțat norocul ca să-i apară în cale maestrului după spectacolul de a doua zi. Au vorbit îndelung, s-au revăzut…

Când Hannafosse i-a propus un rol în trupă, ea a crezut că i se va arde stimulatorul cardiac.

Au rămas pe insulă aproape un an.

Asocierea lor a dat roade și de la o zi la alta gradenele se umpleau tot mai mult. Veneau de peste tot ca s-o vadă pe cea care putea să moară brusc, după o replică. Oricât de morbidă ar fi fost speranța aceea, ea a produs bani și Sheeny, făcând economii disperate, punea banii deoparte, visând la ziua în care ar fi putut închiria materialul de scufundare necesar ca să recupereze computerul naufragiat înainte ca un curent maritim puternic să-l ducă la o distanță fatală de insulă.

Reprezentațiile au fost nenumărate. Din timp în timp, Sheeny, urmând sfaturile înțelepte ale asociatului ei, se oprea brusc în mijlocul unei replici, ca și cum inima i-ar fi încetat să bată. În clipa aceea, spectatorii se ridicau în picioare, își țineau respirația – venise momentul? Apoi ea relua ca și cum nimic nu se întâmplase, dar suspansul era pregătit și curba câștigului nu cobora. A fost epoca de prosperitate a „marelui teatru “. În curând din trupă făceau parte numai actori talentați și Guthbrand s-a gândit că ar fi mai prudent să se ocupe doar de partea administrativă și financiară a afacerii.

Sheeny n-a reușit niciodată să-și recupereze computerul pierdut, dar în curând a avut destui bani ca să-și achiziționeze unul nou, pe care s-a îngrijit să-l potrivească pe aceeași frecvență. L-au încărcat în calele navei-teatru și au decolat, în căutarea aventurii… Motoarele erau noi, consolidaseră coca, erau bogați. Totul mergea de minune…

Atunci s-a abătut spectrul roșu al bolii asupra navei. În numai câteva săptămâni, ciuma turbei a decimat trupa, iar actorii încă în putere au trebuit să facă pe groparii, întețind rugurile din centrul arenei, pe care ardeau trupurile tovarășilor lor, umflate de umori.

Deși atât de aproape de moarte, SheenyShall a trecut prin flagel fără să fie afectată. Totuși, sufletul i-a rămas pentru totdeauna marcat de orele lungi petrecute în fumul și mirosul cadavrelor carbonizate.

Când boala s-a îndepărtat, ea nu s-a mai simțit în stare să-și reia activitatea din trecut. Inutilitatea vieții ei o îngrozea. Stoicismul i s-a pogorât peste spirit și actrița a decis să se obișnuiască de acum să mediteze constant la moarte.

„Marele teatru “dispărea și cimitirul stelelor îi lua locul…

 

– Și atunci? Zicea Irwin, strecurându-și mâna în palma uscată și aspră a căpitanului.

Bătrânul părea pentru o clipă să reia contactul cu realitatea, apoi ochii i se împăienjeneau din nou și ceața uitării se întindea peste creierul său.

– Și atunci? Repeta furios Irwin, foarte hotărât să-l scuture pe bătrân din toropeala sa.

Atâtea întrebări rămâneau fără răspuns și harta trecutului pe care se străduia cu disperare s-o traseze se rezuma din ce în ce mai mult la niște înșiruiri de pete albe, așa cum erau reprezentate tărâmurile neexplorate în hărțile antice.

– Povestește-mi despre SheenyShall! Trepida copilul. Și maeștrii de ceremonie? Și necropola, și…

Dar eforturile lui de a structura povestea căpitanului se dovedeau inutile și trebuia adesea să se mulțumească doar cu fărâme trunchiate de relatare care picau din gura ridată a bătrânului în cea mai mare dezordine.

„… SheenyShall, spunea într-un sfârșit căpitanul, le comanda tuturor. Unii spuneau că ar fi nemuritoare, alții, dimpotrivă, afirmau că murise deja și că numai o voință divină îi îngăduise să se întoarcă din mormânt ca să ia cârma cimitirului stelelor. Era temută și respectată. De câte ori, când ni se întâmpla să ne încrucișăm pe vreun culoar al navei, n-a trebuit să mă înfrânez ca să nu-i pun mâna pe sânul stâng, gol sub pânza groasă a lințoliului cu care eram toți înveșmântați, căutând să ghicesc cu degetele pulsațiile sau teribila tăcere a inimii ei? Dar numai un nebun ar fi îndrăznit un astfel de gest. SheenyShall organiza fiecare ceremonie, fiecare punere în scenă. Cunoștea secretele machiajului, ale decorului și ale costumelor. Dirija cântările și dansurile cu o cunoaștere care nu putea decât să surprindă în cazul unei femei atât de austere. Dar poate că nu era cu adevărat o femeie? “

Copilul detesta în special orice tip de delir mistic pe care-l presupunea ca fiind lipsit de sens, dar, pe de altă parte, destăinuindu-se interlocutorului său, l-ar fi putut determina să se închidă în tăcere, lipsindu-l pentru totdeauna de singura lui sursă de informații.

De asemenea, el se-ndemna la răbdare, ducându-și cercetarea mai departe cu o lentoare exasperantă.

-… Povestește! Se mulțumea el să repete. Povestește-mi despre viața cimitirului din ultimii ani!

Dar, rupt de realitate, căpitanul își continua monologul până pica în somn…

„… Uneori, se stârnea câte o ceartă. Unii maeștri de ceremonie ar fi vrut să facă din navă o necropolă zburătoare. Un fel de receptacul uriaș și de neatins care să cuprindă în el trupurile reduse din toată galaxia. Din punct de vedere tehnic, procesul nu era dificil – ar fi fost de ajuns să fie construit un centru de arhivare, un spațiu care să conțină numai sertare numerotate, în care ar fi fost depuse cadavrele mumificate și reduse, strânse din tot universul. SheenyShall însăși a pus capăt acestei tentative, după ce a descoperit că un îmbălsămător lipsit de scrupule vânduse unui lanț de anticari ilegali mumii de militari în uniformă, pe care traficanții îi machiau și-i ofereau pe prețuri uriașe colecționarilor ca fiind «miniaturi de epocă»! “

– Sfârșitul! Țipa ascuțit Irwin la capătul răbdării. Vreau sfârșitul!

Căpitanul însă, cu privirea pierdută-n zare, își continua visarea fără chip și fără țintă.

 

 

Adeseori, Irwin se trezea în toiul nopții, încâlcit în lințoliul mototolit care-i servea de cearșaf. Frământat de gânduri, se repezea atunci pe coridorul navei, pândind pașii căpitanului, pe care plimbările de somnambul îl condamnau să bântuie nava șubredă. De îndată ce-l repera pe bătrân, copilul începea imediat să alerge în direcția lui…

– Povestește! Urla el atunci, agățându-se de poalele uniformei uzate până la fir. Povestește cum a murit cimitirul!

Și căpitanul povestea, divagând ca să sporească efectul, amânând sfârșitul unui episod, întorcându-se, întrerupând voit dinamica povestirii…

Povestea cum bocitoarele erau împărțite în grupuri bine definite, în funcție de tonalitatea lamentărilor lor. Erau „joase “și „ascuțite “. Marile bocitoare de „efect “cu urlete isterice pentru marile dureri, bocitoarele „demne “pentru ceremoniile oficiale. SheenyShall își punea la încercare corzile vocale ca să compună opere, plânsete, armonii de suspine, partituri de lacrimi. Iar Irwin, pe care astfel de detalii sfârșeau mereu prin a-l plictisi, se apuca să tragă și mai tare de haina găurită a povestitorului. Atunci, căpitanul, considerând că-și pregătise îndeajuns auditoriul, intra în miezul subiectului…

– Catastrofa care trebuia să decidă soarta cimitirului stelelor s-a produs într-o seară de incinerare, în grădinile prezidențiale de nisip de la Saint-Hool. Prima soție a președintelui tocmai își dăduse sufletul, căzând victimă unei epidemii de febră galopantă și, conform tradiției, se hotărâse ca în noaptea aceea să aibă loc ceremonia de incinerare colectivă, în care defuncta avea să fie aruncată în flăcări alături de servitoarele ei, de copiii ei și de toate bunurile sale.

Ceremonialul acesta extrem de rar necesita o punere în scenă dintre cele mai complicate și, deși reactoarele își croiseră în nisip un loc de asolizare în urmă cu trei zile, pregătirile abia se încheiaseră.

Pierdut în plin deșert, palatul președintelui țâșnea ca un mănunchi de vegetație inedită pe fondul tern al dunelor, miracol de verdeață posibil ca urmare a unei rețele de canalizare subterană care, prin rocile încinse, ajungea la un lac artificial amenajat la o depărtare de șase sute de kilometri, în chiar inima masivului stâncos.

SheenyShall muncise zi și noapte, dar rezultatul era la înălțimea așteptărilor, iar steagurile funerare din pânză de giulgiu fluturau în vânt, anunțând apropierea ceremoniei. Stând singură în umbra apăsătoare a rugurilor, ea și-a început prima rugăciune cântând din toți rărunchii, din toți plămânii, cu toată suflarea, gustând beția tainică de a-și auzi propria voce urcând, amplificându-se din graden în graden, ca și cum ar fi avut o portavoce uriașă. În momentul acela, ca la un semnal secret, o sută de maeștri de ceremonie au înaintat în arenă, urmați de două sute de înlocuitori și auxiliari. Festivitatea începea…

Chiar la începutul incinerării, un meteorit de dimensiunile unei stații meteo a lovit un oarecare punct 67, în plin deșert, la două sute de kilometri de locul funeraliilor. Șocul n-a fost simțit puternic în incinta circului, dar lucrurile s-au petrecut altfel sub scoarța terestră, întrucât unda de șoc s-a propagat într-o zonă nevralgică, deschizând brusc o falie între straturile grădinii palatului. Cimitirul stelelor a fost înghițit. Căderea de douăzeci de metri în adânc abia dacă i-a clătinat însă pe spectatori. Fundul faliei era plat și nava avusese norocul să rămână orizontală. Un nor de praf a lovit gradenele; au fost țipete, dar puține victime, deoarece grădinile fuseseră golite de oameni în vederea spectacolului. Nimeni n-a înțeles cu adevărat amploarea a ceea ce avea să urmeze și ca urmare nu s-a produs isterie. Dimpotrivă, mulți chiar au părăsit incinta reprezentației, ca să exploreze fundul faliei. Ceremonia a continuat. Președintele nu se mișcase din fotoliul lui din loja de onoare, iar SheenyShall, sub masca ei ritualică, tocmai începea partea a doua a ceremonialului. Nimeni nu și-a dat seama imediat că falia continua să înainteze spre nord, croindu-și drum prin crusta de nisip ca un vârf uriaș de săgeată din oțel. Înainta rapid, deplasându-se aproape cu ușurință, către lacul artificial care alimenta grădinile palatului. Ca să dea exemplu personal, oficialii și groparii nu părăsiseră arena, dar cei din rangurile superioare începeau să plece. Partea de sus a circului ajungea pe marginile crevasei așa că scările de evacuare au fost ușor de montat.

Când falia a ajuns la lacul artificial, la șase sute de kilometri depărtare, un curent de aer s-a revărsat proaspăt asupra circului. În mijlocul arenei, SheenyShall, care tocmai aprindea primul rug, a fost străbătută de un fior. Căpitanul a văzut venind valul uriaș în momentul în care izbucneau primele lamentații ale grupurilor de bocitoare. Aducând cu el praf, stânci și pietriș, valul avea o nuanță galbenă ciudată. A lovit nava în plin, făcând să trosnească scândurile și coca, însă căpitanul, cu un reflex disperat, avusese timp să pornească motoarele și cimitirul zburător a țâșnit din ape ca o sfârlează, iscând o jerbă uriașă în apă. Pasarelele fuseseră smulse de val, punțile fuseseră măturate de mașiniști și de cei de pe ele, cât despre circ, era umplut cu apă ca o simplă chiuvetă. Cu nava îngreunată de povara neașteptată, căpitanul i-a distrus motoarele, zdrobindu-se pe un sol pustiu de la poalele unei faleze.

Cimitirul stelelor nu mai avea să decoleze. Apa care umplea circul până la ultimul graden nu s-a mai evaporat niciodată. Cât despre trupurile groparilor, ele nu și-au mai revenit vreodată.

 

Irwin nu și-a cunoscut niciodată părinții; l-au găsit a doua zi după catastrofă, gol și plângând pe un culoar în care pătrunsese apa doar pe jumătate. Părea să aibă șase luni, poate mai mult, și nimeni n-a reușit să-l identifice. De fapt nimănui nu-i păsa cu adevărat. Orfanii salvați din catastrofă au fost crescuți la comun în vechea sală de jocuri de pe puntea superioară. Fuseseră multe pierderi și s-a observat imediat că supraviețuiseră doar cei care nu se aflaseră în mijlocul arenei. Toți maeștrii de ceremonie, inclusiv SheenyShall, pieriseră înecați. Dimpotrivă, membrii corporațiilor mici, mereu absenți de la celebrări, nu aveau să-și plângă decât puține victime.

Și-au dat seama abia mai târziu că șocul asolizării deschisese trapele compartimentelor cu materiale de care nu se mai foloseau de multă vreme și unde erau depozitate mașinile de teren. În compartimentele acelea era multă apă, multe reziduuri de toate felurile, dar și un plantator de mine de pe vremea vreunei colonizări pe care-l lăsaseră în navă mai mult ca sigur pentru că era surplus.

Dar poate nu știți ce reprezintă un plantator de mine? Un profan este, bineînţeles, ispitit să confunde cu o secerătoare acest prețios ajutor al soldaților în campanii. În realitate, principiul lui de funcționare este unul dintre cele mai simple: odată declanșat, vehiculul începe să parcurgă cercuri concentrice foarte apropiate unul de altul, îngropând mine plate și galbene, care pot fi comparate cu niște pastile uriașe, dar care sunt de neperceput cu ochiul liber…

Plantatorul de mine despre care vorbim s-a declanșat chiar în clipa în care nava a atins solul. Fără nicio ezitare, șenilele l-au purtat afară, unde lopețile sale mecanice plasate în față și-au început munca. Vehiculul s-a învârtit mai bine de două zile în jurul cimitirului înainte de a sări în aer din pricina uneia din propriile sale mine plantate. Deflagrația i-a făcut pe ultimii ocupanți ai navei să conștientizeze situația tristă în care se aflau. Bineînțeles, unii au încercat să iasă, dar un plantator de mine nu lasă în general șanse de supraviețuire, iar până în prezent rezultatele s-au înclinat în favoarea sa.

Erau astfel blocați iremediabil, departe de orice urmă de viață, într-un deșert pe care până și păsările răpitoare îl ocoleau. Împotriva tuturor așteptărilor, viața și-a reluat cursul. Trebuie menționat că în ultimii ani nava crescuse considerabil în volum. Cumpărate de la casare și sudate în câteva săptămâni, mici nave anexe proliferaseră în jurul nucleului originar al circului, transformând treptat cimitirul într-un stup uriaș cu nenumărate alveole de metal, dintre care majoritatea nu fuseseră niciodată ocupate. Orașul acesta zburător, născut din năzuințele megalomane ale lui SheenyShall, a devenit întregul univers al celor câțiva supraviețuitori. Au eliberat puntea, ale cărei table încinse erau de neatins în timpul zilei, și fiecare și-a delimitat teritoriul după cum îi permitea arhitectura alveolară a carcasei acum inerte. Unii și-au ocupat din nou vechile cabine, alții au preferat să se retragă în habitaclurile micilor nave exterioare. Între adulți nu prea existau contacte. În afară poate de momentul serii, când trebuiau să se aprovizioneze cu apă din circ și schimbau câteva banalități despre situația prezentă. Fiecare se retrăgea în dezordinea încâlcită de pasarele și țevi de canalizare din care îi era alcătuit teritoriul… Serele solare funcţionau perfect și continuau să furnizeze energia necesară pentru menținerea grădinilor de zarzavaturi artificiale, pe care SheenyShall le instalase odinioară.

Cât timp s-a scurs așa? Opt, nouă ani? Nivelul apei scăzuse puțin, dar o raționalizau și ar fi putut s-o ducă așa încă douăzeci-treizeci de ani, fără să se preocupe de starea motoarelor.

E greu de spus dacă Irwin a suferit sau nu în situația dată. În realitate, el nu-și cunoștea originile, numele pe care-l purta îi fusese ales în trei secunde și-i fusese pus cu ocazia numirii tuturor orfanilor. El continua totuşi să creadă că aparținea uneia dintre familiile de maeștri de ceremonie dispărute în catastrofă. Nu i se spusese că un cuplu de tineri din anturajul apropiat al lui SheenyShall își botezase copilul în timpul ultimului turneu?

Încă de la început s-a arătat preocupat mai degrabă de ce poziție aveau părinții săi decât de pierderea lor. Maeștri de ceremonie sau simpli gropari? Aceasta era dilema lui.

A crescut călcând pe vopseaua crăpată a punții și privind la băltoaca ternă, neagră ca pereții ce-l încercuiau, care fusese cândva circul lui SheenyShall. Foarte iute, cei câțiva puști scăpați de la înec, au scăpat și de sub autoritatea căpitanului, care împărțea cu ei fostul bar aflat între punți.

Trebuie să mărturisim că, pentru copiii aceia de zece ani, nava era o sursă inepuizabilă de minunății.

 

 

Afacerea cu păsările n-a fost una neînsemnată.

La începutul toamnei, au început să zboare în valuri dezordonate pe culoare, lovindu-se de barele din metal ale pasarelelor și țâșnind pe punte prin hublouri, la întâmplare. Acolo, bete de lumină, se rostogoleau moi pe tabla încinsă și nu se mai ridicau.

Sosirea lor i-a surprins pe adulți, dar copiii știau că păsările veneau din vechea rezervă de accesorii de care nu se mai apropiau după fisurarea unuia dintre generatoarele de radiații termice.

De fapt, asta nu ar fi avut importanță, dacă păsările n-ar fi fost bolnave. Radiațiile provenite de la motorul defect le provocaseră o înmuiere a țesuturilor, care ajungea la o consistență gelatinoasă la cele mai afectate dintre ele. După ce și-a pus în funcțiune vechiul detector de radiații, căpitanul i-a asigurat că pentru ocupanții navei nu exista niciun pericol, dar mulți s-au gândit că lucrurile nu rămâneau mai puțin respingătoare.

Păsările continuau să fie insensibile la alice, gloanțele se înfigeau în textura fibroasă a cărnii lor, fără să le facă rău, ba chiar păreau să le producă un surplus de vitalitate…

S-a observat, de altfel, că păsările căutau să fie nimerite de gloanțe, ajungând până la a smulge bucățele din ele pentru a le înghiți. Căpitanul le-a explicat copiilor că instinctul le îndemna să ia cel mai bun antidot și tot el a avut ideea sperietorilor.

A fost ușor să fie confecționate, au recuperat fără probleme cantități enorme de plumb din toate colțurile navei și, în câteva zile, pe punte și culoare au apărut santinele bizare din metal negru; în realitate, sperietorile semănau mai degrabă cu niște popice, din cauza capetelor mari și sferice. Copiii adorau să scrijelească cu unghiile în metalul înmuiat de căldură, așa că manechinele ciudate au fost în curând împodobite cu cele mai nebunești sau mai necuviincioase incrustații. Păsările se năpusteau asupra sperietorilor, lacome, ciuruind plumbul cu mii de lovituri de cioc. Unele dintre ele, cele mai puțin afectate, au reușit să-și recapete sănătatea și atunci căpitanul le dobora cu pușca și se ajungea la un paradox absurd: să vindeci păsările ca să le ucizi…

Bineînțeles că prima mișcare a copiilor a fost să coboare în fostul magazin de pompe funebre. Cândva acolo se găseau obiectele cele mai disparate și cele mai uimitoare. Cele mai multe erau acum îngropate sub tablele năruite, dar ei au descoperit într-o grămadă de schele pietre cu ecou. Mineralele insolite aveau calitatea de a relua ultimul sunet al fiecărui cuvânt din vechile cântări ale bocitoarelor, amplificând la infinit volumul lamentațiilor și de aceea reprezentau o sursă inepuizabilă de joacă pentru copii.

Călare pe balustrada scării culoarului, își petreceau după-amiezile compunând cântecele fantastice pe care le interpretau apoi cu ajutorul pietrelor cu ecou. Unul dintre ele spunea, asemenea unei formule magice: „Te-aprinde candelabru-tort! “și copiii primeau mereu același răspuns de la pietre: „Se-ntinde arborele mort! “Atunci ei fugeau să se agațe de ramurile unui arbore din plastic care scârțâia sub trepiedul său ruginit… Păsările au venit multă vreme să ciugulească sperietorile, deveniseră atât de blânde încât mâncau din palmă. Irwin și-a luat obiceiul să desfacă plumbul din cartușele căpitanului, știind că păsările pofteau metalul. Într-o zi, unul dintre cartușe a explodat, rănindu-l ușor pe băiat la mână și căpitanul a decis să le îndepărteze pe zburătoarele agasante, îngrămădind sperietorile în unul dintre compartimentele motorului din stânga. Copiilor nu le-a luat mult să ajungă până acolo. Locul părea o morgă cu manechinele culcate în penumbră și lui Irwin i-a venit imediat ideea să le taie capetele, ca să facă din ele bile superbe de bowling, care se rostogoleau pe punte cu zgomote ca de tunet, creând un efect dintre cele mai spectaculoase.

Ce-i plăcea însă cel mai mult lui Irwin era să coboare de-a lungul gradenelor pustii și să simtă sub tălpi piatra mâncată, ciuruită de mii de găurele; culoarea ei neagră împiedica razele soarelui să pătrundă și era astfel singurul loc unde puteai merge fără să închizi ochii. Două-trei rânduri mai jos, era apă, ușor călduță, fără striuri și fără sclipiri, ca o oglindă moartă al cărei strat de argint fusese jupuit.

Irwin petrecea ore întregi întins pe ultimul rând de gradene, până unde ajungea apa, și ochii nu i se puteau dezlipi de lacul de cerneală, a cărui opacitate avea ceva extraordinar. Lacul, așa cum îl numiseră copiii, era locul de vrăjitorii. Care dintre ei nu-și imaginase că se scufunda în pâlnia de lichid, cu greutate de bazalt, către cercul tragic al arenei?

Toți știau că circul nu restituise niciodată trupurile morților și, ca urmare, coborârea imaginară căpăta adeseori proporțiile unei coborâri în infern. Cu imaginația lor înfierbântată, adolescenții se amuzau să populeze gradenele pierdute în adâncul apei cu siluete palide ca de morți, înțepenite în jurul unei notabilități ale cărei mâini rămăseseră crispate, într-un ultim zvâcnet, pe brațele jilțului de ceremonie. Pentru mulți, președintele era acolo, în mijlocul întunericului lichid, continuând să șadă pe jilțul lui din pricina greutății armurii sale de paradă. Odată, Irwin desenase scena cu cretă pe una dintre bănci, spre marea bucurie a tovarășilor săi. Imaginea a fost mult timp păstrată și aveau grijă să întărească liniile atunci când le mai ștergea vântul. Fundul circului… chiar dacă visau la el, nimeni nu încercase vreodată să-l atingă. De altfel, printre copii se răspândise rapid credința că apa absorbea orice corp care ar fi plonjat în undele ei, fără speranța de a-l mai înapoia.

Irwin participa activ la cultul acela, dar șocul care avea să pună totul în mișcare n-a venit decât mai târziu. Într-o bună zi, Andrew a decis să încerce o experiență care ar fi dus mai departe „cunoașterea științifică “a adâncului. Materialul consista dintr-un cablu electric și un cârlig descoperite din întâmplare într-un compartiment al navei. Au încărcat undița improvizată cu buloane de la ampenaj și… A fost cu adevărat o experiență nemaipomenită: când cârligul s-a înfipt cu zgomot neliniștitor, douăzeci de perechi de ochi s-au înfipt odată cu el, mental. Cablul se desfășura atât de încet, încât scrâșneai din dinți, apoi a devenit moale – ajunsese la fund… A fost cu adevărat un moment măreț. Toate mințile înfierbântate își imaginau cum cârligul se încurcase în părul unei tinere moarte, îmbălsămată datorită straniilor proprietăți ale apei. O veritabilă statuie de carne, ea ar fi devenit, odată scoasă la suprafață, obiectul unor experiențe pe care niciunul dintre băieți nu îndrăznea să le mărturisească, dar pe care toți le doreau… Irwin avea gâtul atât de uscat, încât nu putea articula niciun cuvânt. Apoi au tras undița, dar la capătul ei cârligul era exasperant de gol…

De câte ori nu au refăcut aceeași experiență? De o mie de ori, am putea spune, fără să greșim. În cele din urmă, devenise un soi de rutină, lipsită de interes, aruncau undița „în cazul în care… “, însă nu mai credeau în așa ceva. Atunci a observat Larry masca. Ca să fim sinceri, la prima vedere, ai fi crezut mai degrabă că era un pește mort, de culoare sură, dar Irwin a știut de îndată că era o mască mortuară. Apa o deformase teribil, totuşi încă mai puteai ghici trăsăturile unei fețe cu pomeți proeminenți, așa că lui Irwin nu i-a fost greu să-i facă pe ceilalți să i-o cedeze… oricum speraseră la mai mult.

Descoperirea a pus capăt interesului pe care-l manifestau copiii față de circ. Dezamăgiți, s-au apucat să caute altă sursă de vise. Numai Irwin nu s-a putut opri să vină regulat să bântuie gradenele. A pus masca la uscat și, cu mii de precauții, a turnat ipsos moale. A obținut astfel mulajul unei fețe ciudate, cu orbite nemăsurat de adâncite și cu frunte teșită. Era un chip anonim și în același timp teribil de expresiv, care l-a tulburat profund pe băiat. În ziua în care a reușit să găsească în labirintul culoarelor compartimentul cu ferparele ilustrate, el le-a studiat îndelung, căutând modelul viu al măștii de ipsos printre pozele îngălbenite care scăpaseră de mucegai. Portretele făcute cu cerneală vâscoasă, în majoritate decolorate de la apă, n-au reușit să-i răspundă însă la întrebare.

Doar coborând mai adânc decât o făcuse vreodată oricare dintre copii, Irwin avea să facă marea lui descoperire. De multă vreme, nimeni nu mai risca să înainteze sub a treia punte. Culoarele pustii, uneori pe jumătate năruite, umiditatea constantă și semiobscuritatea cauzată de sistemul de iluminare defectuos făceau din această parte a navei un loc adesea impresionant. Ca să ajungă așa jos, trebuia găsită o pasarelă-scară interminabilă, care să coboare din etaj în etaj ca un melc uriaș pe peretele din piatră al circului care nu mai era acoperit de tablă și era greu să nu te gândești în clipa aceea la masa imensă de apă care-ți apăsa umerii.

Lui Irwin îi plăcea să-și asume riscul să se scufunde astfel, ascultându-și bătăile anapoda ale inimii, când, dintr-un culoar oarecare, a dat peste o sală imensă, un soi de răscruce pustie în care luminile divergente făceau grinzile să pară gigantice. A rămas împietrit lângă zid, auzind cum urca spre el zgomotul unui șchiopătat surd… Oricât de absurd ar părea, cineva venea. Vreme de câteva secunde, a crezut că-i stă inima, apoi a văzut profilându-se pe tabla ruginită silueta deșirată a unui cal de dric, un supraviețuitor inexplicabil al magaziei cu accesorii. Animalul s-a plimbat nu fără plăcere printre ruinele acestor catacombe ale teatrului. Așa a ajuns el la drumul de rond…

Acela era numele unui culoar de dimensiunile unui drum, care înconjura complet nava și în care se stoca pe vremuri materialul rulant. Era foarte cald acolo, pentru că drumul se afla la nivelul solului și pereții ardeau pielea. Irwin a făcut de mai multe ori turul, copitele calului loveau betonul ritmic, iar sunetul, amplificându-se de-a lungul pereților, se transforma în galopul unei cavalerii în derută. Pe acolo se ajungea la baza circului prizonier în cușca de metal a navei și piatra era în locul acela ciudat de rece. Irwin știa că dincolo de zid se afla arena, fundul pâlniei… Și gândul acesta îl făcea de fiecare dată să amețească, de parcă o prăpastie imensă se deschidea la picioarele lui, în vreme ce un edificiu uriaș i se prăbușea deasupra. Și uneori își dorea să țipe, să se refugieze între picioarele calului ca să regăsească o lume pe măsura lui, ca să nu mai fie sfâșiat sau strivit între cele două infinituri. Era teribil de amețit, îi venea să vomite sau să plângă. Și în astfel de momente vedea arena, vedea scena cu groparii, siluete enorme, cu guri imense care strigau cuvinte pe care le-ai fi dorit ecouri ca să nu piară niciodată. Pătrundea în inima unei explozii. Era ca și cum, coborând în adâncul navei, ar fi coborât în adâncul lui însuși, în mijlocul unei văpăi care-i descifra viața printr-un vertij urieșesc. Atunci buzele lui rosteau vechi fraze uitate, citite în culegeri antice de orații funebre, îngrămădite pe etajerele morgii:

„Abylhen al ploilor moarte… “

„Abylhen unde port doliul golului, Abylhen al celor care trec, al celor care pleacă ducând vocea plângerilor noastre. Abylhen al ecourilor, unde mă cutremur, unde timpul se lăfăie în băltoace care fierb. “

„Abylhen, acolo unde mor falezele noastre, unde urmele celor care fug mi-au smuls gura ca să plâng la nesfârșit. Și picioarele noastre, fixate în poziții de pornire nebunești care ne strâng burțile, și teama de după… “

„Praful pe care-l ridici rostogolindu-te în zborul păsărilor oarbe care caută, aripă lângă aripă, ușile cu clanțe încinse, cu broaște încleștate. Teama de iazurile în care nu se mai scufundă decât pietrele unei lumi care apune… Și genele mele arse pe care le ia vântul, și pletele mele. “

„Sunt neîncetat mai gol, cu mâinile pe burtă, în așteptarea unei lovituri care… “

Și în momentul în care el se ruga, parcă totul dispărea.

Peste câtva timp, plimbându-se pe drumul de rond, Irwin a descoperit fisura. S-ar fi zis că era un rid pe suprafața de beton. Ștergând molozul însă, a dat la iveală o crăpătură, care se întindea, micșorându-se spre zidul negru al circului, unde dădea naștere unei rețele fine de vinișoare. De aproape, părea un pământ prea uscat care crăpase, de departe, nu era vizibilă. Descoperirea l-a uimit. A petrecut mai bine de o oră îngenuncheat lângă crevasă, mângâind cu degetele crăpăturile subțiri din bazalt, în vreme ce-l lua din nou amețeala. Probabil că era o crevasă produsă în urma șocurilor din timpul marii catastrofe. Cât despre fisurile edificiului, chiar nemăsurat exagerate de imaginația copilului, ele rămâneau insignifiante prin comparație cu dimensiunea circului. Și totuși, primul pas fusese făcut, Irwin vedea deja deschizându-se în fața lui întreaga scenă. Și-a ales să locuiască pe drumul de rond, unde și-a adus cele câteva obiecte personale, printre care mulajul de ipsos și masca pe jumătate deteriorată, smulsă din „adâncuri “. Din clipa aceea, n-a mai avut decât o obsesie: crăpătura. Îi rodea mintea, îi alunga somnul, pofta de mâncare. Cu creierul încins, străbătea drumul de rond, când culcându-se în crevasă, zgâriindu-și coapsele și umerii, dar împingându-se ca să o lărgească, ca și cum piatra avea să se caște sub presiunea mușchilor săi, când aducând calul lângă peretele de bazalt și forțându-l să se năpustească asupra zidului și să-l lovească cu copitele. Totuși, animalul renunța repede și rețeaua fină de crăpături nu se mărea niciun milimetru.

Lucrurile au continuat astfel mult timp, pentru că Irwin era profund adâncit în visul său. Fundul circului a căpătat pentru el aspectul teatrului. Era locul spectacolului dramatic, locul în care realitatea searbădă a navei ceda pasul emoției înflăcărate. Era locul în care totul se petrecea cu intensitate. Și, deși Irwin nu era conștient de asta decât în chip foarte confuz, locul acesta devenise simbolul cultului familiei. Astfel că dragostea filială și fascinația ceremonialului se contopeau într-o senzație unică. Căutarea fundului circului era căutarea unei familii. Profund fetișist, Irwin asimila fără să știe arena cu celula familială care îi lipsise mereu, chiar și fără să-și dea seama. Iar versurile, frânturile de tirade smulse din orațiile funebre erau tot atâtea incantații prin care prindeau viață figurile imaginare ale groparilor înțepeniți în rolul etern de tată și mamă. Pentru Irwin, însemna să intre în comuniune cu tot ce dispăruse, părinți, morți, ritual, prin intermediul a ceea ce le cuprindea pe toate: arena…

Am putea să vorbim la nesfârșit despre cazul lui Irwin, dar cum am mai spus-o, scopul nostru nu este de a povesti istoria celor care au trăit în cimitirul stelelor. Irwin trebuia să se resemneze odată cu trecerea timpului, după ce, printre alte inițiative, atrăsese păsările iradiate pe drumul de rond, sperând în secret că ele ar putea contamina zidul circului. E inutil să mai spunem că acțiunea n-a avut niciun rezultat. Tânărul a coborât tot mai puțin frecvent ca, în cele din urmă, să nu se mai întoarcă.

 

 

Era a treia zi de naufragiu…

Căpitanul s-a apropiat de un fragment de oglindă agățat de lambriurile mucegăite ale cabinei. Degetele lui amorțite de vârstă și de frigul glacial al nopții în deșert căutau să deschidă acele care-i prindeau decorațiile pe piept. Nu mai făcuse asta de ani și sudoarea sfârșise prin a rugini agățătorile metalice. Mâinile îi tremurau atât de tare, încât și-a rupt pânza cămășii trăgând de crucea de Abylhen. Întâmplarea, oricât de neînsemnată ar părea, l-a tulburat și i-a trebuit un minut ca să-și recapete calmul. Și-a îndesat medaliile într-o cutie de metal care conținuse cândva cafea, apoi a înfășurat-o într-o pătură maronie, pe care se vedea încă inscripția matrițată a unei matricole militare. Se simțea bătrân, obosit.

Era a treia zi de naufragiu…

I se părea că i se găurise creierul, scurgându-i-se substanța. Amintiri demult ascunse în străfunduri țâșneau la suprafață ca șobolanii care fug de pe o corabie care naufragiază și sar în valuri. Ca și cum ar fi încercat deodată să alcătuiască un bilanț definitiv din toți anii petrecuți în navă. S-a așezat și gândurile i-au zburat cu câteva zile în urmă, trecând încă o dată în revistă aceleași fapte vagi, nesigure. Până atunci totul mersese bine și apoi, brusc, cimitirului stelelor i se schimbase soarta. Da, acum căpitanul era sigur, întâmplarea nu jucase niciun rol, doar lucrurile fuseseră puse în ordine, atâta tot. Durase ani ca puzzle-ul să fie completat și apoi, dintr-odată, ultima piesă…

 

 

Era o nebunie, dar poate copiii nu-și dăduseră teama? Povara lucrurile interzise, e adevărat, se mai ușurase odată cu trecerea timpului, ca resturile epavelor pe care, pe vremuri, într-un șantier naval șase oameni le-ar fi ridicat cu dificultate, și pe care, două sute de ani mai târziu, un singur scufundător solitar le-ar fi putut readuce la suprafață, cu substanța și densitatea măcinate de mare.

Fapt este că, atunci când puștii au pătruns în sala lungă prăfoasă, unde mucegaiul crease straturi groase albicioase și granuloase, niciunul n-a avut senzația că intrase într-o necropolă. Coborâseră foarte adânc, luând-o pe căile subterane rezervate convoaielor funebre, navigaseră prin jungle multicolore de cabluri electrice care le gâdilau fața, merseseră pe terenuri întregi acoperite cu mochetă neagră, sfâșiate iremediabil de tocurile lor, la fiecare pas, ca să ajungă în cele din urmă în fața unei ușițe căptușite cu o țesătură argintată și pânze de păianjen. Odinioară, sculpturi în marmură neagră încadrau ușa batantă, din care astăzi nu mai rămăseseră decât bucăți sparte și tăiate, în care recunoșteai, ici și colo, morfologia fantastică a vechilor divinități din cosmos. În concluzie, ceva perfect banal – putea fi intrarea la toaletă dintr-o casă funerară, un dulap mascând o cabină telefonică, o debara, chiar și etajere curbate sub teancuri de dosare îngălbenite. De fapt, îndărătul ușiței aceleia se afla o sală enormă. Un deșert de ceramică albă.

Un culoar nesfârșit, tapetat cu o mulțime de pătrățele cu îmbinările jegoase. Sertarele ascundeau pereții, de sus până jos. Sertare din lemn cenușiu, cu scop funcțional, administrativ. Numărul lor impresionant, alinierea perfectă te făceau să te gândești de îndată la un zid chinezesc alcătuit din blocuri de lemn, de fapt la două ziduri care stăteau față în față, gata de o înfruntare misterioasă și tăcută.

Sertarele nu erau închise, ci doar numerotate după un sistem extraordinar de complex care le-a stârnit pe loc copiilor dorința de a-l descifra. Deși nu se vorbiseră între ei, și-au întins mâinile brusc către mânerele din argint înnegrit, grele și zgomotoase. Au urmat scrâșnete de lemn maltratat, o rafală de praf și sertarele și-au dat la iveală, în cele din urmă, interioarele și comorile…

Reduse la mărimea unor bibelouri, totodată fragile și solide, mumii în miniatură din toată galaxia se odihneau în straturi suprapuse. Fiecare sertar conținea o lume, cu bătrânii, copiii, demnitarii săi, cu animalele sale domestice.

Cu degete febrile, lipicioase de praf și putregai, fetițele scoteau din alveolele de mătase „figurinele “galben-ivorii, cu veșminte fine pe care timpul le făcuse sfărâmicioase. Unele pretindeau chiar că ar fi putut, cu ajutorul unei pensete introduse în buzunarele liliputane, să extragă batiste, scrisori de dragoste sau despărțire, bilețele de amor, șuvițe de păr legate cu o fundă gălbejită; romantismul acela îi făcea pe băieți să ridice din umeri.

Casete lăcuite și prețioase, adevărate morminte în miniatură, ascundeau cohorte de animale cunoscute, mobile, bibelouri, minunății de orfevrărie, create cu meșteșug și răbdare. Un proprietar de pământuri era redus și îngropat cu toate hergheliile sale: mii de cai pe care o valiză mare din piele neagră părea să-i cuprindă cu greu…

Și copiii goleau totul, totul. Oficiau inconștient un inventar straniu al celor de pe lumea cealaltă. Zei uriași cu mâinile murdare își treceau unul altuia mănunchiurile de ființe umane ca pe niște pumni de bile. Scoteau miniaturile din sertarele morții ca pe simple borcane cu dulceață.

Băieții au dat foarte rapid peste cimitirul militar.

Acolo se aflau cei uciși în miile de bătălii galactice, majoritatea lipsiți de orice urmă umană în armurile lor de luptă, unii călărind încă animale cu aripile solzoase desfășurate. Întrucât armele nu putuseră fi reduse, fuseseră înlocuite cu reproduceri minuscule de un realism impresionant, iar copiii nu rezistau să nu rostogolească în palme grenadele distrugătoare, mici cât o boabă de mazăre, obuzele de mortier și săbiile cu lamă de briceag. Ornamentele acelea ivite din talentul unui orfevru-gropar sfârșeau prin a crea în mintea lor confuzia dintre trupurile mumificate și soldățeii de plumb la care visau și a căror lipsă la bordul navei îi transforma într-un produs rar și râvnit. Aspectul vag uman al războinicilor (erau extratereștri, care nu prezentau adesea decât asemănări îndepărtate cu morfologia obișnuită a pământenilor) îi determina pe copii să asimileze mumiile cu jucării, cu statuete sau chiar cu piesele numeroase ale unui joc de șah uriaș…

Au plecat. Fără nicio grijă și neștiutori în privința blestemului, au pornit cu brațele încărcate de trupe de infanterie, de cavaleriști pe cai înaripați. Cu buzunarele pline de cai cu șase picioare, de pahiderme cu capete acoperite de armuri osoase. Au ajuns din nou pe pod, râzând și împingându-se, ca să alinieze în ordine, pe gradenele circului, armatele acestea de pe lumea cealaltă, pe care întâmplarea le scosese la iveală.

S-au jucat multă vreme, săpând în mina aceea cu resurse incredibile. Uneori puneau soldații într-un pachet de țigări, prevăzut cu o velă improvizată din hârtie și se dedau la lupte navale sângeroase pe apa neagră și de nepătruns a lacului artificial. Bucățile de cărămizi și pietrele aruncate cu îndemânare de copiii aflați pe cercurile gradenelor erau îndeajuns ca să răstoarne ambarcațiunile ce sfidau toate legile de construcție nautică. Popoare întregi se rostogoleau astfel în adânc, spre fundul apei, spre arenă, o adevărată ploaie de omuleți căzând cu încetinitorul, păpuși tragice în straturi ciudat de ordonate, amestecându-se între ei prieteni și dușmani, rase și culori opuse. Necropola se golea, înghițită de apa compactă a circului. Cantitatea imensă de sertare sporea prăpădul, copiii aveau impresia că le-ar fi putut goli vreme de zeci de ani fără să reușească să distrugă cu adevărat cele două ziduri de soldați care se înfruntau, așa că încărcau câteodată la bordul navei pe defuncții de pe două sau trei planete îndesați în valize întregi.

Irwin suporta cu greu jaful acela continuu. Pentru el era o lovitura directă dată patrimoniului cimitirului. Era ca și cum ai distruge un muzeu, ca și cum ai pune pe foc pânze ale maeștrilor ca să-ți prăjești cârnați. Suferea, iar sentimentul acela îl făcea să se îndrepte spre singurul interlocutor pe care-l avusese vreodată la bordul navei: căpitanul. Bătrânul a împietrit de groază. Anii de practici rituale înrădăcinaseră în el un respect de neclintit față de dogmă. Și numai gândul la o necropolă transformată în magazin uriaș de jucării, în felul celor din supermarketuri, îi strecura în suflet un fior de groază.

Bătrânețea îi încetinea bunul mers al minții, rotițele mecanismului scrâșneau sub rugina nehotărârii, așa că măsura cu pasul culoarele navei de la un capăt la altul, incapabil să aleagă o soluție și insomnia îl purta, cu privirea rătăcită, la malul lacului, clătinându-se pe gradenele pustii, cu ochii fixați pe suprafața sclipitoare a apei, pe care părea să plutească luna albă a nisipurilor. Ca-ntr-un vis, vedea sub suprafața densă de lichid amestecul teribil de mumii sculate din somnul cel de pe urmă, semințe fără rod rostogolite la întâmplare de curenți, încrucișându-se între ele în ritmul unui balet extraordinar de lent. Visa la o purificare globală și definitivă, în vreme ce Irwin, zbătându-se în somn, era bântuit de imagini nebunești în care morții deshidratați se umflau dintr-odată ca bureții, recăpătându-și talia reală! Și atunci circul se lărgea și plesnea, gemând sub greutatea trupurilor inerte, a mulțimilor ajunse brusc la dimensiunile inițiale. Ca un ou, cimitirul exploda într-o țâșnire de apă neagră și copilul se trezea plângând, țipând și chemându-l pe căpitan.

După ce tot rătăcise îndelung în labirintul de culoare, bătrânul a recurs la o soluție disperată, care ar fi avut cel puțin meritul de a nimici morții.

Scotocind ici și acolo, el sfârșise prin a găsi un lot de grenade de adâncime, care datau probabil din epocile războinice ale navei. Containerele acoperite de rugină erau îngrămădite ca niște butoaie obișnuite într-un garaj abandonat. Oxidarea ștersese indicațiile și reperele vopsite pe lateral, așa că bătrânul a fost nevoit să-și încerce norocul. Știa că grenadele, odată reglate cu ajutorul unei chei speciale, explodau la adâncimea aleasă de artificier și că apoi căldura pe care o degajau topea orice materie organică se afla în apropierea lor. În mintea căpitanului, combustia căpăta alura unei incinerări și se simțea ușurat.

După ce încuiase definitiv ușa necropolei, s-a apucat să aducă o grenadă pe pod și cu această ocazie calul lui Irwin i-a fost de mare ajutor.

Deoarece era foarte devreme, copiii dormeau, așa că bătrânul s-a gândit că sarcina îi va fi mai ușoară. Se vedea cu greu reglând bomba cu o mână și împingându-i cu cealaltă pe puști. Lucrurile nu s-au petrecut însă cum sperase la început. A întâmpinat numeroase dificultăți în a declanșa sistemul de aprindere, apoi în a rostogoli butoiașul exploziv din graden în graden, către apa neagră a circului.

Și, în cele din urmă, grenada s-a scufundat cu lentoare exasperantă. Ai fi zis că se împotmolea în jeleu sau în melasă de carbon, iar consistența teribil de densă a apei îi frâna căderea în adânc. „O să-i ia un an ca să atingă fundul! “s-a surprins căpitanul gândind. Dar nu era decât o impresie; deflagrația a zguduit podul peste o jumătate de oră…

Așa cum prevăzuse, trupurile ce tapetau nisipul se transformaseră într-o pastă informă care, la contactul cu apa, a devenit un soi de clei uman cu o consistență dezgustătoare.

Explozia a ajuns până în crevasa descoperită de Irwin cu câteva luni mai devreme, la baza circului, iar pe drumul de rond masca de ipsos uitată a început să vibreze sub trepidații ca un chip întors la viață, în vreme ce păsările iradiate loveau pereții cu zgomote puternice de pământ strivit în picioare.

Și crăpătura s-a lărgit, deschizându-se ca un boboc sub soarele bombei, rețeaua de fisuri s-a întins și mai mult, iar peretele s-a spart…

O cascadă s-a revărsat în navă. Un vârtej vertiginos a săpat un „lac “în mijlocul gradenelor, în vreme ce trombe de apă zdrobeau pod după pod, măturând în cale pasarelele.

Preț de o clipă nesfârșită, nu a mai fost decât avalanșa lichidă care drena culoarele înainte de a se adânci în fisurile din cocă și de a se scurge prin nisipul deșertului. Era ca și cum lovituri uriașe de rât ar fi clătinat nava ca pe un butoi găurit.

Mulțimea a rămas mută, fascinată de spectacolul circului care se golea cu zgomot de tablă strivită. Atras de explozie, Irwin se aruncase către gradene, aspirat de vârtej, iar dacă nu l-ar fi ținut căpitanul, ar fi sărit într-un picior de pe un rând pe altul, cufundându-se în pâlnia de piatră pe măsură ce nivelul apei scădea.

Pentru el era o poveste de Crăciun care devenise dintr-odată realitate. A rămas îngenuncheat, la înălțimea gradenelor, în vreme ce sute de mii de litri de apă se zdrobeau în fiecare secundă pe nisip.

Apoi, după un răstimp, cercul galben al arenei a apărut asemenea feței lunare a unui înecat care urcă la suprafață, și Irwin a închis ochii, incapabil să privească mult timp. Fundul era acolo… arena… scena. Nu mai voia să se gândească, inima îi bătea să-i iasă din piept, a scăpat din mâinile căpitanului și a alergat să se întindă sub una dintre mesele de la bar, cu senzația aceea teribilă de amețeală care-l făcea să se culce într-un sac pentru a nu mai privi cerul. A rămas așa până seara. Acum podul era pustiu și toată lumea elibera culoarele, străduindu-se să astupe fisurile provocate de apă în cocă. Nu fuseseră victime.

Ceilalți copii au venit să-l caute pe Irwin când noaptea se lăsase deja. Erau destul de supărați. La lumina torțelor improvizate, coborâseră pe „fundul “circului, ținându-se de mâini, ca să nu alunece pe treptele lipicioase, se cufundaseră în pâlnie, dar jos nu era nimic. Sau mai curând un strat de moloz și pietriș înverzit acoperea totul și ultimele rânduri de gradene dispăreau sub grămezile de pietre. „Am scotocit bine, dar n-am găsit nimic… “

Irwin a simțit că îl lasă amețeala. Înarmat cu o lanternă veche cu dinam, șterpelită de la căpitan, a coborât, la rândul său, în pâlnie. Treptele de bazalt negru străluceau blând sub mângâierea șovăielnică a luminii galbene. Deasupra lui era un disc de stele. Cobora. A atins fundul mai repede decât s-ar fi așteptat. Parcă ar fi fost pe o plajă cu pietriș după reflux. Se răcorea. În mijloc, era o piatră mai mare decât celelalte, pe care băiatul s-a așezat. Lanterna s-a stins în mâna lui care nu mai mânuia levierul. Totul era întunecat ca atunci când acolo era apă. Și-a amintit cum visa scufundări submarine și, pentru o secundă, a avut impresia că se află pe fundul lacului.

Și atunci a auzit un clinchet foarte aproape de el și a aprins lanterna, mijind ochii ca să vadă mai bine. Pe nămol palpita un obiect minuscul, ovoid, care atrăgea razele de lumină. L-a luat, zdrelindu-și degetele pe rugina care mâncase metalul. Părea ca și cum un animăluț îi sărise în palmă. S-a așezat din nou… Era fericit. Nu a știut niciodată că tocmai găsise stimulatorul cardiac al lui SheenyShall.

Doar după trei zile, când nisipul îmbibat de apă devenise mișcător, cimitirul stelelor a început să se scufunde.

 

 

Podul era acum teribil de înclinat. Căpitanul a strâns pătura în care-și pusese obiectele personale și a coborât domol pasarela de la comandament. Nava era agitată de un freamăt continuu, ca și cum mii de bule de aer se ridicau din coca sa pe măsură ce se scufunda.

Căpitanul s-a apucat de balustrada podului și s-a avântat pe planul înclinat pe care-l formau tablele puse cap la cap.

La al treilea pas a rămas fără suflare, având impresia că era tras înapoi. Cimitirul se scufunda acum cu o viteză halucinantă și bulele care-i însoțeau căderea făceau bășici enorme în noroi.

Strângând din dinți, căpitanul a străbătut și ultimii metri, înaintând prin forța încheieturilor. În clipa în care a atins solul, i-a căzut cascheta și a alunecat pe tablele pasarelei improvizate, ajungând în două secunde la nava care dispărea lent. Printr-o ciudată asociere de gânduri, și-a dat seama că nu-l zărise pe Irwin traversând podul. De fapt, în ultimele trei zile, nu-l văzuse nici pe culoare. S-a întors către copiii așezați pe pământul uscat, dar știa deja că Irwin nu se afla printre ei…

Pe sol, oamenii rămâneau ciudat de înțepeniți, privindu-se pe furiș, cu chipul cercetător și suspicios al călătorilor închiși într-o sală de așteptare. Nu-și vorbeau. Un vânt răcoros râcâia crusta galbenă a deșertului, suflând un nor de culoarea sulfului peste grupurile tăcute. Puștii se așezaseră pe marginea hăului, cu picioarele atârnând, cu ochii ațintiți la pasarela de metal care se scufunda rapid, în urma cimitirului stelelor. Duse de vârtej, minele mari cu buloane galbene erau aduse la suprafața noroiului ca niște monede minuscule. Le-a trebuit ceva înainte de a începe să se scufunde una după alta, în urmărirea navei. Curgeau cu încetinitorul, frânate de consistența valurilor, într-o dâră de bule flasce… Păsările din magazia de accesorii îi urmaseră pe oameni în exodul lor și zburau în cercuri largi deasupra naufragiaților. Razele soarelui la apus se reflectau în trupurile lor opalescente, descompunându-le în spectre fabuloase. Din timp în timp se auzeau șuierând pietre care încercau să le lovească, stârnind un concert de țipete batjocoritoare.

Primele explozii ale minelor au creat o zdruncinătură surdă, care s-a propagat de-a lungul solului. Ea lua în stăpânire obiectele și trupurile, făcând dinții să clănțănească, iar mâinile să se agite cuprinse de un tremur senil absolut incontrolabil. Încărcătura explozivă se declanșa la intervale regulate, condusă parcă de un metronom invizibil. Asemenea grenadelor submarine, ele se abăteau asupra navei care dispărea sub ropotul exploziilor… O bucată de graden a țâșnit brusc din noroi la suprafață, ciudat șlefuită de deflagrații. A șovăit o clipă deasupra, dezvăluind sub carapacea neagră de bazalt o nuanță roz stranie, care amintea vag de cea a cărnii, apoi s-a scufundat dintr-odată, fără zgomot. Contrar a ceea ce s-ar fi putut crede, nu au existat rămășițe. Numai pietrele cu ecou au urcat ușor la suprafață și au început să plutească, repetând neobosit ultima notă din strigătele copiilor.

Soarele era pe cale să apună de tot și un frig cumplit se strecura în fiecare.

Păsările pluteau ca frunzele, atingând ușor capetele oamenilor nemișcați, dispărând în ultimele licăriri ale zilei, pentru a veni apoi să se așeze pe pata de noroi, ca niște rațe obișnuite pe un iaz.

Nimeni nu mai vorbea, nici măcar copiii.

Reactorul termic a explodat pe neașteptate, atins de ultima mină. Căldura deflagrației a extras într-o clipită toată umezeala pământului și noroiul și-a recăpătat aspectul inițial de crustă galbenă, prinzând pietrele și păsările într-un strat mai dur decât betonul…

Atunci puștii au părăsit întinderea plată și au pornit pe drumuri în pantă abruptă…

Când au ajuns la câmpie, au ucis păsările.

© Serge Brussolo

Traducere de Ana Antonescu.

Textul a fost publicat în revista „Fantastica” cu acordul doamnei Virginia Costeschi, editura Trei și reprezintă un fragment dintr-un volum în curs de apariție („Secțiune printr-un oraș bolnav” de Serge Brussolo, volum distins cu Grand Prix de l’Imaginaire 1981; traducător Ana Antonescu, redactor Florin-Leodor Danilă, editura Trei). Mulțumim traducătoarei, Ana Antonescu și doamnei Virginia Costeschi de la editura Trei.

Latest posts by Serge Brussolo (see all)