Picuri de cristal căzând, lovind cu sunete delicate, tremurătoare, podeaua de bronz: clavecinul se istovea zadarnic, pierdut în atotputernicia orchestrei. Primii stropi de ploaie ai „Toamnei“ lui Vivaldi, ultimele lacrimi ale celor care nu mai aveau ce pierde…

Am deschis ochii asupra enormei fresce încătuşând sala Ateneului într-un inel de istorie. Legiuni romane, pâlcuri de călăreţi în zale, ctitori de cetăţi şi mănăstiri; biruinţe şi înfrângeri, săbii, tunuri, tranşee. Două milenii de sânge şi zbucium, de măreţie şi disperare. Naşterea trudnică a unei ţări.

Acolo, pe zidul pictat ar fi trebuit să fie şi chipurile celor pe care-i văzusem răbdând, murind, cei ce crezuseră în marile umbre care le vegheau lupta – Mihai, Mircea, Ştefan, Vlad… Dar ei, fraţii sufletului meu fuseseră prea tineri, prea necopţi ca să-nţeleagă că trăiau în alt veac, în altă lume. Şi doar pe câţiva îi răpuseseră vrăjmaşii – cei mai mulţi au plătit prostia unui oarecare politruc cu epoleţi de general ori delirul gângavului din Scorniceşti. Escadrile decimate, trupuri arzând printre sfărâmăturile fuselajelor, spulberate pe boltă într-o ploaie de cenuşă, chipuri pe care nu le puteam uita, albe ca paraşutele-linţolii. Oamenii mei.

Şi, îngrămădindu-se într-un carusel dement, cerul în flăcări, urlete de motoare în picaj, plesnetul sec al şrapnelelor pe tabla de aluminiu… M-am dezmeticit cu un ţipăt curmat în şoapta-rugă:

— De-ajuns…

Am privit iute în jur, dar nimeni nu mă auzise. Eram singur în lojă şi, în sala rotundă, stup plin de roiurile de sunete, oamenii păreau rătăciţi, stingheri. Atât de puţini… Cu ani în urmă nu era un loc gol, iar când muzica se sfârşea, femei, bărbaţi mai rămâneau câteva clipe cu ochii închişi, de parcă ar fi aşteptat ceva. Un miracol, o furtună care să-i smulgă din mlaştina vieţii luminate sinistru de steaua roşie şi să-i poarte undeva, departe. Pe un tărâm unde Frica, Umilinţa nu se iviseră vreodată. Pe tărâmul în care, acum, se sfâşiau ca nişte câini pentru o bucată de pîine, şi de care nimeni nu se mai putea ascunde, nu mai putea fugi. Căci nu mai avea unde.

Un semn al baghetei şi zecile de vrăjitori din magia cărora izvorau sunetele s-au pornit deodată, ca un vifor. Clavecinul tăcuse însă, iar femeia cu ochelari şi-a lăsat mâinile în poală, prea ostenită ca să mai ţeasă broderia-i de cristal.

Atunci a izbucnit, neaşteptat de puternic, de limpede, glasul viorii. Acord după acord se înlănţuiau, creşteau, talaz urmat de puhoaiele vrăjitorilor dar niciodată ajuns, urcând, gonind în imensitatea de ape, liber, neînfrînt, aşa cum ne visasem cu toţii, demult, viaţa. Şi am văzut-o: cu trupul zvelt, vibrând aidoma strunelor viorii, învăluită în două revărsări gemene de cârlionţi ce tresăltau ca nişte aripi lucitoare, gata să se întindă, să poarte carnea, sângele şi lemnul, făptura vie şi vioara spre bolta păzită de sirene şi delfini aurii.

La tempesta di mare. Sfârşitul „Celor Patru Anotimpuri“, atât de straniu, de neaşteptat pentru veşnic surâzătorul Vivaldi. Şi fata aceea, aproape o copilă, stârnind uraganul fără teamă, privind în faţă stihiile iscate în văzduhul tulbure, monştrii ce se năpusteau asupră-i, s-o şfichiuie cu gheare de grindină şi foc. Cum de n-o zărisem? Poate fusese veşmîntul, cenuşiu, tern, urâţind-o, împuţinând-o. Sau poate cuminţenia cu care se pierduse printre ceilalţi, asemeni femeii de la clavecin.

Ce i se năzărise tocmai acum? De ce ţâşnea deasupră-le, biruind marea care voia s-o zdrobească de stâncile unui ţărm unde nu-i era îngăduit să ajungă? Pentru ce îmi amintea de viaţa ticăloasă, laşă, care-ncercase mereu să mă supună, să-mi ucidă vise şi simţiri? De ce trezea în mine răzvrătiri aproape uitate, dorinţa nebună de a ridica sabia spre cer, urlându-mi mânia împotriva unui Dumnezeu de-a pururea nesimţitor?

Încă un acord, unindu-se pentru întâia şi ultima oară cu ale celorlalte viori, izbucnirea tobelor, stingându-se fulgerător. Şi aplauzele, tot mai slabe cu fiecare pas ce mă purta pe coridoarele de marmură, în inima bătrânei clădiri.

Răsuflam anevoie. S-o rog, să-i poruncesc să mă lase cu îndoielile, cu lehamitea aduse de ani? Să-i dăruiesc… ce?! pentru gândurile, sângele care mi se-nvolburau din nou, după atâta vreme?

Înaintea uşii sculptate m-am oprit, şovăind. Când am întins mâna s-a deschis brusc, iar fata a ieşit într-un vîrtej de plete şi grabă înfrigurată. N-am apucat să mă feresc – mi-a căzut în braţe, scăpând vioara, foile partiturii. A îngăimat ceva, cu obrajii purpurii, apoi a dus mâna la piept, uitându-se cum degetele mi se încleştau, reflex, pe lemnul lăcuit, încă atârnând în văzduh.

Totul fusese într-o clipire şi, dându-i vioara, i-am auzit inima bubuind, odată cu a mea. Ochii aceia, de un albastru-violet, atât de intens că părea fosforescent… – m-am scuturat cu greu de ameţeala care mă trăgea înăuntrul lor şi am început să culeg hârtiile ce împestriţau marmura.

— Ce-ai încremenit acolo?! Mişcă!!

Dogit, aspru, glasul venea din spate. M-am ridicat, cu foile în mână. Obraz ca dăltuit într-o cremene rugoasă, ţeastă rotundă, cu părul tuns perie, cărunt. Privire de câine care-şi teme osul.

I-am întins partitura fetei, degetele ni s-au atins şi zăvodul a lătrat pe dată:

— Vezi-ţi de treaba ta! Şterge-o, pînă nu…

Cuvintele i-au murit în gîtlej. Mă răsucisem şi, dintr-o singură mişcare, prelinsă, am fost lângă el, uitîndu-mă fix în ochii de antracit. I-a plecat după un timp, mestecând o înjurătură. M-a ocolit, dar s-a gheboşat brusc, auzindu-mă.

— Aţi fost gândul şi sufletul lui Vivaldi însuşi, domnişoară. Şi nu numai al lui.

Ceva a licărit în ochii ei, pe când bărbatul o smulgea brutal, trăgând-o spre capătul coridorului. Fără voie, am dat drumul răsuflării şuierate; apoi, privindu-i cum se depărtează, am simţit o durere în palme. Încleştasem pumnii pînă la albire, într-atât că unghiile mi se încrustaseră în carne.

Pe jos, o lucire albastră. O lacrimă de lapis lazuli, prinsă de un lanţ subţire, din argint. Am cules-o, amintindu-mi că o văzusem la gîtul fetei… O pierduse, o lăsase înadins? N-aveam să aflu niciodată.

Strada pustie, noaptea netulburată de paşii câtorva întîrziaţi, de urletele haitelor sălbăticite. Hotelul Hilton, un cortegiu de maşini luxoase, un cerşetor – adormit? mort? – căzut de-a curmezişul trotuarului, copii jegoşi, costelivi. Micul Paris, în splendoarea mizeriei şi falsei opulenţe, regăsite după jumătate de veac.

Acasă, m-am vârât în pat cu o furie abia stăpânită. De ce să înceapă, iarăşi? Abia izbutisem să mă deprind a nu lua în seamă lumea aceea grotescă în care-mi fusese dat să mă nasc, să trăiesc… Şi acum?!

… Apa scuipată de măciulia duşului înfipt în zid ca braţul unei spânzurători. Plăci de faianţă murdare, ciobite, dând la iveală betonul hâd de dedesupt. Un bazin pătrat, mânjit cu pete galben-roşiatice. Şi fata de la Ateneu. Ghemuită într-un colţ, săpunindu-se cu mişcări febrile, aruncând la răstimpuri câte o privire peste umăr. Nu era spaimă în ochii cu azuriul întunecat de pupilele lărgite; nici măcar greaţă. Doar o covârşitoare lehamite, pe care o pricepeam prea bine. Şi-un dor de nefiinţă ce mi-a încrâncenat carnea, silindu-mă să întind mâna, să…

M-am trezit strângînd ceva în pumn. Când l-am deschis, dinăuntru s-a rostogolit lacrima albastră. Am privit-o lung, apoi am ridicat din umeri. Altceva, ce aş fi putut face?!

*

Văzduhul fierbea. Înainte-mi, un bătrân clătinându-se, căutând, ca şi mine, umbra arbuştilor prea rari. Câţiva metri mai încolo, oameni, maşini, câini grăbeau besmetic pe străzile încinse, muiate, printre blocurile ce se coceau în imensul cuptor de beton şi asfalt al Bucureştiului cufundat în vară. Şi nici nu venise amiaza…

Cei care puteau, fugiseră. Pe plajele spălate de valuri, de brize ori în răcoarea brădetului. Eu preferam să mă ascund în muzee. Era un rai doar al meu, unde nu intra nimeni. Nici chiar dogoarea.

Întâi am dat ocol marelui palat, alb, intact, amintindu-mi găurile din ziduri, arcadele goale ale ferestrelor, urmele de flăcări. Isprava genialelor călăuze ale Revoluţiei şi a stat-majoriştilor şcoliţi la Moscova. Care aduseseră sute de tancuri în mijlocul propriei Capitale, ca să gonească nişte fantomatici lunetişti ce dansau kazancioc pe acoperişuri. O armată caricaturală ascultându-i pe generalii de tinichea, pe actorii ce se credeau generali şi pe activistul provincial care nu visase, în toată jalnica-i existenţă, decât cum să ia locul Marelui Activist. Aşa că trăseseră. Cu tunurile. Într-un muzeu de artă! Vorba lui Caragiale: „Curat Frontul Salvării Naţionale“…

Am urcat treptele de calcar deschizând poarta grea, o dantelărie din fier şi sticlă. Atunci, o spulberase un obuz. Dar fier, sticlă, piatră se mai găsesc. Zidurile se pot ridica din nou. Pe când tablourile, stampele, statuile arse… Unii şopteau că auziseră urlete, implorări dinăuntru, acoperind trosnetele focului, clănţănitul mitralierelor. Dacă era adevărat, atunci fuseseră cei din tablouri, fiinţe sau tărâmuri cărora li se fura eternitatea. Şi de către cine?… „Măcar s-o fi făcut un om!“, cum îi strigase amiralul de Coligny netrebnicului ce-l hăcuia, în Noaptea Sfîntului Bartolomeu.

Cu banii în mână, m-am aplecat spre gaura tăiată în geamul gros, dincolo de care mă privea o puştoaică molfăind Popcorn. Avea cercel în nas, părul portocaliu şi nu croşeta, asemeni anostei bunicuţe înţepenite în acelaşi scaun incomod, cu zece ani în urmă. Nu, creatura se bâţâia, hipnotizată de răgetele sacadate ale unui negru supărat pe lumea de care ne despărţeau mii de kilometri şi cam tot atâţia ani.

— Globalizarea, nu-i aşa? am întrebat-o, iar ea a încuviinţat fără să fi auzit vreun cuvânt. Am luat biletul şi am început să râd, păşind spre cea dintâi sală.

Ca întotdeauna, gigantul lui Paciurea mi-a aruncat o privire scurtă printre pleoapele-i de piatră, apoi, recunoscându-mă, a adormit din nou, asemeni celorlalţi, zeci, sute, cu trupuri de bronz, de stejar, de marmură. Nimfe dăruindu-se sfielnic ori cu neruşinare, zimbri împăcaţi cu călăreţii pe care se prefăceau că-i atacă, arlechini, satiri, copii pândind clipa prielnică să iasă din încremenire: statuile ştiau, simţeau că le sunt prieten.

Nu eram decât noi – nici un paznic, nici măcar o umbră în sălile pustii. Şi de ce nu? Cine să intre în muzeele agonizând sub crepusculul noii lumi? Poate, dacă ar fi fost un fast-food… Atunci, băieţi cu fruntea îngustă şi umeri laţi ar fi vegheat ca nişte ulii fiece scaun, fiece tavă de plastic. Adevăratele valori în ţara dusă acum la groapă de nişte bătrânei săraci cu duhul dar bogaţi în ifose şi de un profesoraş obscur, care se credea Mesia. Erau naţionali, ţărănişti, creştini şi …democraţi! Erau doar o mână de nimeni porniţi împotriva celor ce dau nemurirea unui popor, mai mult chiar decât prăsila stelei roşii, securiştii şi activiştii deveniţi şi ei, cum altfel, sociali şi democraţi.

Aidoma fariseilor aţintind-o cu ură şi vinovată dorinţă pe tânăra femeie, încolţită fără scăpare. Chipuri schimonosite, de culoarea lutului în care aveau să se întoarcă atât de curînd, mâini ca nişte rădăcini noduroase, întinse să pângărească, să sfârtece trupul fraged, neîntinat: „Suzana şi cei trei bătrâni“. Am oftat. De-ar fi pândit doar atâţia acest pămînt, aşa de frumos, atât de fără noroc…

Treceam dintr-un secol în altul, de la un tablou la altul. Italieni, flamanzi, francezi, spanioli – bine că trăiseră într-o vreme când asta mai însemna ceva. Acum, toţi erau… europeni.

Şi viziunea de-o clipă, fiorul: Michelangelo la Bruxelles, în biroul cu stucaturi al unui funcţionar insipid, căutînd de lucru… Apoi, costumul Armani şi manechinul viu dinăuntru au dispărut şi pe dinainte mi-a trecut cu paşi mari, zăngănindu-şi armura, Alessandro Farnese, acel papă ce se simţea mai bine în mirosul prafului de puşcă decât al tămâiei şi căruia nu i-a trebuit tiara pentru a lăsa în urmă un nume. Omul ce a vrut, a visat alături de florentinul chinuit de geniu, Purgatoriul, Iadul şi Raiul Capelei Sixtine.

Omul pe care îl uitaseră europenii-costume, trăindu-şi trei sferturi din viaţă înaintea ecranelor de sticlă ce arareori spuneau vreun adevăr şi năpustindu-se afară din oraşe la sfârşit de săptămână, ca o hoardă metalică ieşită din minţi, spre crângurile numite pompos păduri şi lacurile din care le râdeau în nas peşti cu trei ochi şi cu gust de fosfor deversat de decenii…

— Fiii celei mai bune dintre lumi, am rostit, privind un feeric peisaj toscan din Quattrocento.

Apoi, sala ruşilor. Cei din timpul Romanovilor, mahuţi ai colosului cu picioare de lut, ce avea să crape răspândind duhoarea şi molima bolşevică. Rusia veche, măreaţă, a lui Tolstoi şi Rimski-Korsakov, dar şi cea dementă, a lui Dostoievski, cea umilă, a lui Cehov.

În mijloc, o pânză care tăia răsuflarea. Un om agăţat de vârful catargului cel mare al unei corăbii înghiţită de ape. O siluetă măruntă, pierzându-se în tabloul de unde stăteau să se reverse, din clipă în clipă, talazurile cenuşiu-verzui ale Mării Nordului. Valuri peste valuri, încălecându-se, strivindu-se unul pe altul, ca să înghită martirul şi crucea de lemn cu care cobora Golgota-i lichidă. „Naufragiatul“ lui Aivazovski.

M-am lăsat, încet, pe o bancă. Întotdeauna mă fascinase omul acela. Nu pentru că păşea pragul de Dincolo. Toţi murim, şi cine poate spune care moarte este mai grea?… Ci pentru că era singur, în necuprinsul mării. Singur. Şi totuşi înfrunta soarta, căutând să-i mai smulgă câteva clipe de viaţă. Să fi fost doar teama de Necunoscut? N-o crezusem niciodată. Omul ştia că o să piară, însă voia s-o facă luptând.

Am tresărit: cineva se apropiase neauzit, iar acum se aşeza lângă mine. Şi,  întorcând capul, am văzut-o. După cinci luni, la fel de tăcută, sfâşietor de liniştită. Tot cu vioara în braţe; dar veşmintele-i erau mai ponosite, ochii mai adânci, mai mari.

S-a uitat la tablou o vreme, apoi a şoptit, nimănui anume:

— De ce nu porneşte într-Acolo odată? Ce mai aşteaptă?!

— Poate a înţeles că nu asta-i Calea…

M-a privit neîncrezătoare, s-a sculat. Am urmat-o şi multe ore s-au scurs aidoma clipelor, mergând, oprindu-ne uneori înaintea unei catedrale pe care dănţuiau gorgone, unei caravele de argint, unui „Haman implorînd iertarea Estherei“… Nu scosesem o vorbă, însă ieşind în vipia nedomolită de asfinţit i-am luat cutia neagră, lucioasă. Firesc, fără nici o şovăire. Şi din nou licărirea aceea în ochii de lapis lazuli topit, din nou purpura întinzându-i-se pe obraji, pe tâmple. Dar acum şi-a scuturat talazul de cîrlionţi şi, înainte să mă dezmeticesc, şi-a împletit degetele cu ale mele.

*

… O movilă de pământ pe care iarba crescuse în voie, o cruce cu lemnul înnegrit de ploi. Un nume, prea şters ca să-l pot desluşi, nişte ani, 1960-1991, şi fotografia, mică, pălită. În ramă, un chip tulburător de aidoma cu al fetei care, îngenuncheată, potrivea nişte crini, ferindu-se de ţepii ruginiţi ai grilajului de-alături. Când s-a ridicat, pornind spre soarele ce aprindea zarea, lumea întreagă s-a umplut de morminte, mii, acoperind-o de cruci, candele şi muşuroaie oribile, ca-ntr-o pânză de Goerg. Şi, printre ele, rătăcit, îngerul cu aripi lucitoare, căutând o Bună-Vestire pe care n-avea s-o găsească vreodată…

Am deschis ochii, încă amorţit de tristeţea aceea, întinzându-se pretutindeni, înecând o viaţă ce abia începuse. Punând piatra albastră pe noptieră m-am întrebat, ca de fiecare dată, de ce nu i-o dădusem. Poate pentru că ne unea gîndurile, simţirea, până şi-n somn; sau, poate, voiam să am mereu ceva de la ea. Ceva care să… Să ce?

Sakia Muni râdea, privind lacrima prinsă în lanţ. Chipul de jasp roşu, grăsun, părea rupt în două de hohotul gigantic, fără sfârşit, fără de noimă. Dar nu, Cel-Care-Râde văzuse bine. După atâta singurătate, o puştoaică îmi bântuia fiece clipă, fiece vis. Am râs la rându-mi, silit, fals. De-ar fi fost aşa de simplu…

Pe stradă, praf şi o cacofonie de sunete, spartă de ţârâitul isteric al telefoanelor mobile. Pretutindeni, jeepuri Cherokee, bătrâni cu sacoşe mizere, băieţi în costume plătite cu salariul pe-un an, zorind cu aer important spre nicăieri, fete îmbrăcate strident, hlizindu-se de toate şi de nimic. Şi-n ochii fiecăruia lucea spaima: de foame, de ce-avea să le-aducă mâine, de vreun şef arogant şi stupid, de noile taxe, de Atotputernicul plictisit, prost dispus.

Doar în parc am izbutit să mai răsuflu. Un secol se scursese peste micul Cişmigiu, grădina uitată în inima oraşului căruia atâţia demenţi încercaseră să-i şteargă amintirile. Prea puţini îi mai treceau porţile: câţiva copii, nonagenari surzi şi nostalgici, câini cu tupeu de stăpâni, şahişti cu capul vârât între umeri, cu priviri de posedaţi. Şi aici, în lumea vetustă, măruntă, aveam să ne întâlnim. Dacă va veni.

Am urcat scările, apoi cărarea ce ducea spre vârful movilei de stânci ascunzând grota falsă, temniţă a unei nimfe de bronz. Sus, patru bănci scobite în bolovanii colţuroşi, jnepeni, mesteceni, brazi. Şi fata, aruncând firimituri unui vrăbioi obraznic.

M-am lăsat lângă ea şi în aceeaşi clipă a început să vorbească, de parcă voia să lepede o povară, să curme un blestem.

Nu-şi cunoscuse tatăl, iar femeia firavă, ce trudea din zori până-n noapte într-un spital de cartier, nu îl pomenise nici măcar o dată. Mâncau puţin, purtau rochiile pînă nu le mai puteau coase; dar nu-i lipsise dragostea celei pentru care fetiţa mereu cuminte, mereu înţelegătoare era un dar al soartei. Şi nu-i lipsiseră cărţile, muzica, micile călătorii de duminică în oaza vreunui muzeu, a vreunui parc, doar ele două, singure şi fericite că au un secret, numai al lor.

Pînă când, într-o zi, se ivise omul posomorât, ce se silea să zâmbească, să-şi ascundă patima mistuitoare pentru femeia mai tânără ca el, să se prefacă a lua în seamă un copil pe care nu-l dorea. Şi-atunci, pentru întâia oară, fetiţa plânsese, implorînd-o să-l alunge, să nu… Şi tot pentru întâia oară, cealaltă, mamă, soră şi prietenă, n-a ascultat-o.

Un an au trăit aşa, în mâhnire şi aşteptare temătoare. Apoi, în mai puţin de-o săptămână femeia se stinsese, cerându-i, cu ultima suflare, omului străin să fie tatăl copilului ei.

— Un tată!! Simţea că o să moară şi nu voia să ajung la mila păzitorilor de orfani… Nu pot, oricât aş vrea, s-o iert pentru iadul pe care mi l-a hărăzit fără s-o ştie! Dar îmi lipseşte – atât de mult…

Sfârşise şi eu tăceam. Nu era nimic de spus. Apoi, într-un târziu, m-am pomenit povestindu-i despre Toulouse-Lautrec, piticul diform, de a cărui hidoşenie şi inimă de aur îşi bătuseră cu toţii joc, pentru că nu-l puteau privi fără să vadă înăuntrul lor, fără să-şi simtă sufletele găunoase. Omul care îi pricepea pe oropsiţii sorţii, care alesese să fie altceva decât un costum la modă ori un nume sonor şi gol.

— … îşi dădea pînzele pe o farfurie de supă şi astăzi ei vând castele ca să le aibă! Dar pentru asta, a trebuit să moară mai întâi.

S-a întors brusc, mânată de o frică nouă:

— Tu n-o să mori, nu-i aşa? N-o să mă laşi iarăşi singură…

O mână nevăzută mă gâtuia şi am privit în altă parte, ca să nu-mi zărească ochii. Când am crezut că pot, am rostit, cu glasul schimbat de răguşeală:

— Niciodată.

Însă nu fusese decât o şoaptă şi n-a auzit-o.

*

O revărsare de apă din ceruri, apoi obişnuita perdea căzând monoton, obsedant. Ploua de două zile, când mai încet, când musonic, dar fără întrerupere şi rigolele, streşinile erau pline.

Am grăbit pasul, trecând pe lângă statuia lui Mihai, ce înfrunta puhoaiele cu securea înălţată, strunindu-şi calul, aşa cum înfruntase viaţa, două imperii şi-un popor ce obosea prea lesne de libertate, de glorie.

Mi-am plecat fruntea înainte-i, ca de-obicei. Măcar atât, să ştie că, patru secole mai târziu, un om nu-l uitase… Am traversat apoi în goană, orbecăind printre maşini, printre torente.

Căci undeva, sub zidurile vechii Universităţi, trebuia să fie Liana.

— Liana, am spus, şi cineva a întors capul, curios.

Dar ce-mi păsa mie?

— Liana! am repetat, mai tare.

Aşa îi rostisem numele de la început, Liliana mi se părea prea lung, prea pământesc şi ea zâmbise, prima dată în atâtea luni.

Iar acum era aici. În mijlocul trotuarului, singură sub şuvoaie, chircindu-se asupra viorii ca s-o ferească, s-o apere. Eram sigur că aşa o s-o găsesc. Nu s-ar fi vârât niciodată în mulţime, în ciorchinii de trupuri înghesuite într-o promiscuitate complice… Pe negândite, visul-caznă al ultimei nopţi mi-a explodat sub frunte, în flăcări şi durere: Liana alunecând încet, cumplit de încet, spre podeaua de ciment, şuierul curelei, ochii bolnavi de ură ai bărbatului, mâinile ei, întinse să oprească – osânda? căderea? – , aripile muiate în sudoare…

Am luat-o în braţe, mângîindu-i pletele-pâraie, iar ea s-a lipit de mine şi am plecat împreună prin cascada răpăitoare.

Stăteam aproape – întotdeauna îmi repugnaseră cartierele, cloace de beton ridicate pe locul fostelor mahalale, alte cloace, din paiantă şi nimicnicie. Când am intrat, avea mâinile sloi, dinţii îi clănţăneau: era cu picioarele goale în nişte sandale de sfoară, iar bluza şi fusta îi musteau, leoarcă. I-am luat vioara, i-am pus în braţe un halat smuls la întîmplare din dulap şi am gonit-o în baie. Abia auzind şuvoiul duşului mi-am amintit de cel dintâi vis – dar aici, Liana n-avea de ce privi peste umăr.

Am îmbrăcat veşminte uscate, am şters cutia viorii de bruma jilavă – noroc că se închidea bine, înăuntru nu pătrunsese nici măcar o picătură. În bucătărie am pus la fiert un Malaga gros ca sângele; păstrasem trei sticle de-un deceniu, nici eu nu ştiam pentru ce. Poate că toată vremea o aşteptaseră pe Liana. La fel ca şi mine…

Am scos din vitrină o carafă şi două cupe-potire, din cristal greu, vişiniu. Le cărasem tocmai de la Veneţia şi o clipă am şovăit – n-aş fi vrut să creadă că mă-mpăunam cu ele. Dar n-aveam altceva. Şi-apoi, Liana nu putea gândi asemeni lor.

Mă aştepta în camera mare, cu halatul ajungându-i pînă la glezne, cu pletele-aripi încă ude. A luat o cupă, a sorbit licoarea cu gust de strugure şi scorţişoară, a privit în jur. Pereţii, îmbrăcaţi pînă sus în rafturi, păreau tapetaţi cu cărţi legate, cu statuete. Pe-alocuri, gravuri cu lumi înfricoşătoare ori neomenesc de frumoase, săbii de samurai, bancale poloneze, arbalete, dage şi krissuri sclipind rece, neîndurător.

Şi, în acvarii golite de aer, sute de machete din balsa, metal ori sticlă: nave, avioane, forturi, războinici din treizeci de secole şi cinci continente, amestecate cu medalii, insigne, cu fotografiile în care, aidoma oamenilor mei, aveam nepăsarea tinereţii ce se crede eternă.

Liana făcuse ochii mari – copil nimerit într-o lume de basm. I-am arătat fotoliile ca nişte cuiburi negre, dar a scuturat din cap, trecând în spatele biroului, de parcă ar fi vrut să se ascundă după monstrul din abanos.

A ciocănit o clapetă a maşinii de scris, a dezmierdat o panteră ce căsca alene, a luat o fotografie.

— Câţi ani aveai?

M-am uitat la rându-mi: un chip care-mi părea necunoscut, surâzând de sub carlinga lăsată.

— Mai mulţi decât ai tu, acum…

Ochii i s-au umbrit, glasul i-a tremurat mustrător:

— De ce-mi spui mereu asta?

— Pentru că-i adevărat, fată dragă…

— Nu-mi pasă!

Aproape că strigase, pupilele îi erau aidoma abisurilor mării.

I-am luat mâna, i-am sărutat-o.

— Iartă-mă. Aş fi vrut… Te rog, cântă ceva.

A zâmbit, apoi a scos vioara, a dus-o la umăr. Un acord, două; dar halatul era prea gros, o stânjenea. Cu liniştea-i dintotdeauna l-a lepădat, şi-a lăsat obrazul pe lemnul lucitor, a ridicat arcuşul.

M-am prăvălit într-un fotoliu, cu senzaţia insuportabilă a vidului din piept. Aşa fusese cu douăzeci de ani în urmă, când şrapnelele mi se-nfipseseră sub rotule, năucindu-mă cu şocul brutal, fulgerător. Atunci, avionul trepida, mitraliorii urlau în turele, obuzele explodau umplând bolta de maci fumurii şi deşertul gonea trei sute de metri mai jos ca o viitură galbenă, presărată cu insulele bateriilor ce scuipau oţel şi moarte… Acum, înaintea mea, o fată goală cânta la vioară Sonata Kreutzer.

Dar fata asta era… Venera lui Botticelli! Născut din scoica magică a Nereidelor, trupul avea forme alungindu-se lin, pielea de albul pur al primei zăpezi, sâni mici, cu vârfuri abia conturate. Chipul de zână nordică, cu ochii migdalaţi, cu buze de un roz palid, nu era senzual; ca întreaga-i frumuseţe, avea desăvârşirea fragilă, suavă, a îngerilor.

Un înger aici, la doi paşi de mine, umplând văzduhul cu armoniile lui Beethoven… Şi deodată am priceput: înăuntrul Lianei se ascundea altcineva, care trăise secole, milenii, întruchipând acelaşi dor, aceeaşi Bună-Vestire. Poate că de-asta râdea statuia lui Sakia Muni – poate că totul nu era decât un vis.

Am îngenuncheat, mi-am lipit buzele de şuviţele ce-i coborau până sub şale. Miroseau a ploaie, a piersică, erau moi ca mătasea şi… O dungă roşie pornea de pe coapsă, în sus, brăzdând şoldul. Alta, gălbui-verzuie se pierdea între omoplaţi. Încă una şi încă!

Am auzit un sunet ciudat, persistent, mai puternic decât glasul viorii. Aspru. Ameninţător.

Erau scrâşnetele maxilarelor încleştate, căznindu-se să-mi zăgăzuiască urletul.

*

— Mai repede! Mai repede!! îl zoream pe omul de la volan, însă taxiul se strecura anevoie prin fluviul de maşini care năpădise străzile în zori.

Am blestemat lumea, soarta, am lovit cu pumnul în portieră, o dată, de zece ori, până ce în ochii şoferului a sticlit neliniştea. Dar nu mă uitam la el, ci prin trupu-i de abur, prin siluetele neclare ale trecătorilor grăbiţi, ale maşinilor ce claxonau, bară la bară. Pe dinainte îmi curgea acelaşi film, mereu şi mereu, parcă rulat de un proiector defect.

… Cămăruţa ca o colivie luminată de lună, un pat, un scaun, mocheta scămoşată. Sub pătură, Liana asculta cu ochii închişi, muşcându-şi buzele, ritmul sacadat, crescând, al izbiturilor unei mobile în perete. Un ţipăt, ca un grohăit; o înjurătură. Apoi, linişte.

Brusc, râsete, clincănit de pahare. Şi bufnitura unui trup greu, hărmălaia sticlelor rostogolite, ciocnindu-se. Din nou linişte.

Aşa s-a scurs o oră, poate mai mult: în tăcerea spartă de urletul vreunui câine, de vuietele răbufnind dinspre celălalt oraş, al bogaţilor, al ticăloşilor, nicicând adormit.

Apoi, Liana a coborât, păşind în vârful picioarelor prin cameră, pe hol. Dincolo de o uşă cu geamul gălbui de lumină răsuna sforăitul, întrerupt uneori, pornind deîndată.

Mâna Lianei pe clanţă, apăsând-o. Uşa s-a deschis încet, fără zgomot şi bărbatul în izmene, prăvălit în grămada de sticle a părut mai mătăhălos, mai inert în penumbra de sub masă. Dulapuri răvăşite, sertare zăcând pe podea – şi un icnet de spaimă. Aplecată peste o geantă mare, din care ieşeau mâneca unei haine de piele, colţul platoului argintat şi câteva boarfe, o femeie se holba clipind des, aidoma unei sălbăticiuni oprite din ospăţ.

N-avea pe ea decât nişte brăţări şi-un colier, grosolane, din plastic. S-a îndreptat de spate, cărnurile i-au tremurat, gura ca o rană s-a strâmbat într-un rânjet.

— Ia te uită! Ce-i cu tine aici, păpuşo?

Încremenită, Liana a bâiguit:

— De ce… iei…

Femeia şi-a scuturat ultima rămăşiţă de teamă. Îndesând totul în geantă, a tras fermoarul şi s-a apropiat alene.

Degete boante au apucat, încleştând, smucind, buzele-melci au mânjit pielea înfiorată, oprindu-se pe un sân, mozolindu-l prin ţesătura rărită a maieului.

Ochii Lianei fixau, fără viaţă, o pată din tavan. Rânjetul celeilalte s-a întins, chipul îi lucea de o poftă feroce.

— Aşa, păpuşă, aşa, frumoasa mea. O să vezi, tanti Anda ştie cum s-o facă…

I-a cuprins şoldurile, purtând-o pînă la canapeaua plină de haine, de hîrtii, de firimituri, şi toate s-au învălmăşit: Liana aruncată de-a curmezişul saltelei, femeia ce se prăbuşea deasupră-i, afundând-o în grămada de vechituri, picioarele albe izbind cu îndârjire văzduhul, gâfâituri, ţipete înecându-se repede, pletele-aripi sfâşiate…

— Hei, domnu’! Am ajuns!

O secundă nesfârşită m-am uitat la şoferul care a pălit brusc, apoi, azvârlindu-i câteva bancnote, am ţâşnit afară, îmbrâncindu-i pe cei ce nu se trăgeau destul de iute dinainte-mi. Un bloc, al doilea – blestematele astea de cuburi, toate la fel… – , pereţii coşcoviţi, holul, liftul care nu mergea, treptele sărite câteva deodată. La etajul trei am intrat într-o femeie roşcată, grăsană, stâlcind-o de zid, zburându-i geanta cît colo. Dar nu m-am oprit, n-aveam vreme de ea.

Încă un etaj, ultimul. Uşa jupuită în care m-am năpustit cu pumnii, cu picioarele. S-a deschis, într-un târziu, şi am trecut ca vijelia de bărbatul mahmur, năruindu-l.

În camera-cuşcă, pe marginea patului, Liana privea în gol. Maieul năclăit, ochii afundaţi în orbite… Am zgâlţîit-o fără milă.

— Ia-ţi lucrurile! Plecăm!

— Mă, cine dracu’ te crezi să…

N-a apucat să isprăvească. O izbitură ca de topor, cu muchia palmei şi omul în izmene a căzut, secerat.

Abia atunci Liana a părut să se dezmeticească. Şi-a tras o fustă la întâmplare, a înşfăcat vioara. După o clipă alerga desculţă în urma mea, printre vecinii care umpleau holul, lipindu-se de pereţi când treceam, de parcă văzuseră însăşi Moartea.

Jos, am urlat după un taxi atât de tare că zece maşini s-au oprit şi oamenii s-au îmbulzit unul într-altul, ca nişte oi înspăimîntate.

Am ţinut-o de mână, strîns, tot drumul. Apoi, în casa ce devenise şi-a ei, i-am şters murdăria de pe trup, aruncând la gunoi zdrenţele mizere. Am culcat-o, am învelit-o cu două pături moi, pufoase şi-am luat-o în braţe, legănând-o pînă ce a adormit.

Treptat, nebunia ce-mi clocotea în sânge s-a stins. Am mângâiat obrazul tras şi Liana a gemut. Pleoapele i se zbăteau, lacrimile au început să curgă şi, veghindu-i chinul, mi-a venit în minte ceva citit odinioară. Barbu Delavrancea şi Harriet Beecher Stowe, fiecare în altă lume, văzuseră la fel, scriseseră aceleaşi cuvinte:

„Există o anume frumuseţe, care face rău celui ce o contemplă. Este frumuseţea delicată a îngerilor, care nu zăbovesc niciodată prea mult printre noi…“

*

Liana râdea cu lacrimi. E-adevărat, şeriful din Rottingham fusese o perlă în „Men in Tights“ – Anglia secolului al XII-lea, Robin Hood şi vesela-i ceată, reînviate de-un evreu din Brooklyn. Tuşe memorabile, uneori prea îngroşate, dar aducând întotdeauna râsul. Pe care ea îl descoperise la cinematograf, odată cu Charlie Chaplin, Mel Brooks, Pierre Richard şi ceilalţi vânzători de iluzii.

Era fericită şi eram fericit. Chiar în lumina rece a lămpilor fluorescente, chiar sub cerul trist al nopţii de toamnă, ochii îi străluceau; părea o floare rară, deschisă pe neştiute, într-o feerie de culori. Şi vorbea, însufleţit, firesc. Şi nu mai tresărea de spaimă când vreun necunoscut o privea îndelung, ca vrăjit.

Am intrat într-o cofetărie – cea mai scumpă, cea mai luxoasă. O răsfăţam înadins, încercând să-i dau ce n-avusese atâţia ani. Însă Liana se uita doar, fără să ceară, fără măcar să tânjească. Privea cu resemnarea copilului care ştie că nu va primi nimic, niciodată. Nu izbuteam să-i smulg vreo dorinţă şi adesea plecam cu mâinile goale, cu ochii umezi. Dar acum a arătat, sfioasă, spre mascotele negre şi i-am luat un carton întreg, îmbătat de victorie.

Acasă, m-am oprit în bucătărie, să pregătesc carnea pentru fript, salata. Reflexul soldatului care se îngrijea singur de toate. Liana a venit şi ea, imediat. De-atunci nu se mai dezlipea de mine, aidoma pisicilor ce şi-au găsit într-un om sufletul-pereche şi se tem să nu-l piardă.

A început să spele frunzele creţe, mi le dădea, mâinile ni se încurcau încercând să se apuce, râdeam amîndoi, însă eu nu puteam să închid ochii, să nu văd…

Ăsta era purgatoriul pe care nu l-aş fi schimbat cu nici un rai. Pentru ea, nu eram bărbat, ci arhanghelul Gabriel şi Zâna cea Bună, care o scăpaseră din ghearele Fiarei. Dormeam în cealaltă cameră, dar nici prin gând nu-i trecuse să-şi ascundă trupul de mine şi, uneori, mi-era nespus de greu.

Ca acum. Nu se dezbrăcase de tot şi nu luase altceva pe ea. Aşa că-mi stătea alături doar în bluza de mătase care-o dezgolea pe jumătate şi cascada cârlionţilor prinşi în grabă îmi potopea, din când în când, obrazul.

Pe neaşteptate, apa a ţâşnit cu putere în chiuvetă, împroşcând-o din cap până-n picioare. M-am aplecat s-o şterg dar, trecând prosopul peste pulpele lungi, ca de fildeş, am început să tremur şi m-am dat înapoi brusc. Liana m-a privit uimită, fără să priceapă, şi ceva, o ceaţă sau o căldură stranie m-a învăluit.

Am sărutat-o pe pleoape, pe tâmple, i-am sorbit şoapta şi ţipătul. Limba-i era ca o petală fierbinte, ochii i se preschimbaseră în vârtejuri viorii… Într-un tîrziu, dezmeticit, am vrut să mă desprind, să-i cer iertare; însă nu m-a lăsat.

Încolăcindu-mi braţele după grumaz a continuat sărutul, mai întâi nesigură, stângace, apoi, ascultând glasul sângelui, tot mai îndrăzneaţă cu fiece pas făcut pe tărâmul cel nou. M-a ajutat să-i scot bluza, să mătur farfurii şi pahare de pe tăblia de marmură. Doar când am săltat-o, când a simţit piatra rece sub şale, şi-a coborît pleoapele. Însă zîmbea şi coapsele-i încordate m-au prins ca într-un cleşte.

Era rândul meu să şovăi, tâmplele mi se umeziseră. Când am pătruns-o, trupul întreg i s-a arcuit, pletele i-au scăpat din strânsoare, revărsându-se pe masă, pe podea. Sânii i-au zvîcnit, s-a împins în mine şi furtuna ne-a luat pe talazurile-i cenuşii-verzui; după care n-am mai fost decât două inimi şi-o singură dorinţă…

Nu ştiu cum am ajuns în pat, cu sângele fierbând încă, luptând să stăpânesc îngerul nedomolit care-şi învolbura aripile deasupră-mi. Şi nici ce a urmat. Ştiu doar că, încetul cu încetul, fără voie, am lunecat amîndoi într-un somn adânc, iertător.

… Câmpia-cimitir pe care o mai văzusem, acum năclăită de-o lumină murdară, îngheţând ca sămînţa unui mort. Omul cu chip de cremene mergea aplecat înainte, trăgând ceva printre muşuroaiele din care ţâşneau falange osoase. Să apuce, să rupă măcar o fărâmă de carne, măcar o şuviţă din pletele-aripi ce se târau, inerte, după trupul îngerului răpus…

M-am trezit scăldat în sudoare, cu urletul gata să-mi spargă coastele, pieptul. Liana dormea ghemuită alături, cu piatra albastră la gît.

Mi-am potolit cu greu spaima, răsuflarea. Visul ăsta era o minciună! Ea nu va mai fi vreodată în primejdie – oricine avea să încerce, oameni, zei, Soartă…

Să se ferească de mine.

*

Liana s-a avântat din nou şi întreaga orchestră s-a oprit, ascultătoare. Glasul viorii umplea sala într-un crescendo vibrant, plutea ca o apă în flăcări peste capetele noastre. Orchestra a înviat într-un cor de biruinţă, vioara s-a înălţat deasupră-i, tot mai sus, şi undeva, în necuprinsul de Dincolo, Beethoven a tresărit, auzind chemarea.

O fată îi striga că va trăi veşnic, şi după ce lumea asta se va risipi, şi după ce o mie de sori se vor stinge. O fată îi vorbea lui, celui surd, alinându-l. O fată… sau un înger.

Într-o rochie lungă, albă, tivită cu fir de aur, Liana părea mai înaltă, mai impunătoare. O statuie, cu braţele, spinarea şi pieptul dezvelite de un decolteu cum nu mai văzuse Ateneul. Şi de ce nu? Lui Botticelli i-ar fi plăcut rochia aceea. Lianei îi plăcuse. Lor?… Cine erau ei?!

Am pipăit, în buzunar, cutia. Înăuntru, un inel cu safir vioriu – în seara asta aveam să i-l dau, s-o întreb… Răspunsul mi-l dăruise din prima zi, cu lacrima pierdută. Cel de azi nu va fi decât un semn către Soartă: poate că venise vremea să facem pace…

Concertul în Re Major se terminase. Sala, ca niciodată plină, ovaţiona în delir. Liana s-a înclinat, cei din orchestră tocăneau cu arcuşele în pupitre. O clipă mi-am amintit de oamenii mei, lovindu-şi cadenţat patul armelor când ne întorceam cu toţii dintr-o luptă. Dar triumful fetei în alb era altfel. Avea să dureze.

Urma o uvertură de Verdi. M-am lăsat pe spate în scaunul pluşat, aşteptând-o pe Liana. Vom fi singuri în lojă şi toţi o vor privi pe ea, Veneră şi Înger, căci mă voi trage în umbră, fericit s-o ţin de mână pe ascuns, s-o ştiu alături. Fără ea, tot ce trăisem, ce făcusem ar fi fost în van, ca o lacrimă în ploaie. Ea era sabia pe care o ridicam iarăşi spre cer, sfidându-l, era izbânda mea cea mai de preţ…

Viorile atacau un Allegro. M-am uitat la ceas, nedumerit. De ce nu venea?… Am mai stat câteva minute, apoi am luat-o pe coridoarele dând unul într-altul, pe o scară coborând în spirală: cabina soliştilor era tocmai la subsol, într-un labirint de colonade joase, ca un desiş de porfir.

— Dacă o să te ascunzi aşa după fiecare concert… am început, dar cuvintele s-au împotmolit în văzduh, căzând peste cioburile oglinzii, peste pantofii aurii şi vioara frântă de pe mozaicul podelei.

Nici o furtună n-ar fi ajuns înaintea mea la poarta păzită de două uniforme cu fireturi. Violonista? Fata blondă? Ieşise mai devreme, cu un domn cărunt care o ţinea de umeri.

— Era cam palidă săraca, dar aşa sunt toate în ziua de azi, numai piele şi os… turuia uniforma mustăcioasă din stânga.

I-am făcut semn să deschidă, am coborât treptele spre parc şi am rămas uitându-mă la o stea ce clipea pe boltă.

Nu puteam să cred. Viermele ăla avusese tupeul să… După aproape un an! Era nebun, era un gunoi care trebuia spulberat!! M-am stăpânit, rânjind: despre morţi, numai de bine! Căci era mort, doar că mai respira încă… Dar unde să o fi dus? Acasă? În cocina lui de beton? Nu putea fi atât de nebun…

Răbdase tot concertul, cu privirea-i băloasă pe umerii goi, pe sânii întrezăriţi la fiece mişcare a arcuşului. Poate că fusese prea mult şi, sătul să se-nfrâneze, a căutat primul gang, prima fundătură întunecoasă… Deodată, m-am înfiorat. Visul! Singurul iscat fără piatra albastră. Şi ultimul.

Era târziu, iar taxiurile treceau în goană, pline. Am pornit pe jos spre marele cimitir unde dormea femeia tristă, firavă. Nu era de vină – greşise numai rugându-se, cerşind de la Soarta care se juca acum cu Liana ei, a mea. Dar nu pentru multă vreme…

Mergeam repede, neabătut, cu pas egal. Cimitirul era prea departe şi, dacă aş fi alergat, mă lăsau puterile la jumătatea drumului. Aşa, spre miezul nopţii îi urcam gardul dărăpănat. De pe creastă, gâfâind, am privit pădurea de cruci – de unde să încep?

Alei cu cavouri, capele, cruci de marmură. Poteci cu muşuroaie de pământ şi gărduleţe din şipci. Până şi-n moarte unii aveau mai mult, alţii mai puţin. Odinioară m-ar fi pufnit râsul: ce le păsa morţilor de asta?! Dedesubt, Dincolo să fi fost preşedinţi, milionari, avocaţi sau contabili? Erau viermii mai respectuoşi cu un parlamentar?

Am blestemat, pe îndelete, luna care intrase într-un nor. Mergeam de ore întregi, încordat, rumegându-mi turbarea. Nu voiam să mă gândesc la Liana, la cel care-o târâse aici. Nu, o să vină şi gândurile, dar după. Acum nu eram decât o fiară hăituindu-şi prada, o coasă căutând ce să lovească.

— … aşa… să plângi… cu sânge…

Frânturi aduse de vânt. Din dreapta, din spatele tufelor de trandafir – de-acolo se auzeau. M-am furişat, gata de salt. Însă de la crengile ţepoase începea coşmarul: garduri, movile, ierburi încâlcite, grămezi de gunoaie. Şi departe, în mijlocul labirintului, o siluetă încovoiată.

Luna scurgea pe pământ leşie otrăvită. La fiece pas îmi puteam frânge gâtul, cu fiece pas desluşeam mai bine vorbele întretăiate.

— … Nu era de mine? Poate. Dar am făcut-o a mea… Căci n-am nevoie de o sfântă, de-un înger…

Mereu mai aproape; însă nu destul. Bărbatul răsufla greu în tăcerea netulburată de vreo adiere, de vreun geamăt. Mai erau zece metri – şi gheme de mărăcini, cutii de conserve umplute cu mucuri, o scândură împănată de cuie… Apoi, i-am văzut.

Liana în genunchi, cu spinarea arcuită, cu obrazul afundat în iarbă, tremurând. În jur, pete de ceară întorceau lumina rece ca sămânţa unui mort. El, aplecat deasupră-i, n-o privea. Se uita la chipul din rama ovală, scuipându-şi încă ura.

— Tu m-ai chemat, tu mi-ai trezit nevoia! Tu m-ai osândit, cu ochii ăia arzând, îngheţând… Şi-apoi ai fugit! Ca şi ea, stricata asta cu ifose de fecioară!!

S-a ridicat, a smuls crucea din ţărână, şi-a luat avânt. Timpul a părut să-şi încetinească goana. Văzduhul se făcuse gros, anevoie de despicat; mă năpustisem, sărind peste o movilă, peste un gard, dar n-aveam cum să ajung, o ştiam, iar Liana zăcea, nedezmeticită, ca un miel la tăiere.

Şi-atunci, din gaura căscată în mormânt a ţâşnit o fulgerare. A prins, a tras de glezna celui care-şi abătea crucea-măciucă peste creştetul auriu, făcându-l să şovăie, să se-mpleticească.

Mai aveam un pas, unul singur, când a scăpat lemnul din mâini, căzând peste ţepii grilajului de-alături şi am auzit clar pârâitul cărnii sfârtecate, şuierul aerului ieşindu-i din gâtlej odată cu sângele. Liana ridicase fruntea, ochii îi ardeau. Înainte s-o pot atinge a fost lângă el, apoi piciorul alb a apăsat pieptul bărbatului şi trei vârfuri de fier s-au ivit prin cămaşa năclăită brusc. Un bolborosit, un oftat – totul se sfârşise.

Am luat crucea de jos, am înfipt-o la loc. Din fotografie, femeia mă privea, împăcată şi m-am aplecat, desprinzând fâşia de pânză încurcată în ierburi. Lunecase, îşi prinsese glezna în capcana de nimeni pregătită? M-am scuturat de bruma îndoielilor – mai bine să nu-mi amintesc… Dar văzusem falangele de ceaţă înşfăcând, smucind, scurgându-se apoi în adâncuri!

Liana m-a luat de mână şi am pornit, uitându-mă cum merge dreaptă, cu fruntea sus, ca o statuie în zdrenţe. Îngerul murise, un arhanghel se năştea. Era şi timpul: undeva, în cotlonu-i de negură, Soarta bea din fierea neizbânzii. Când va lovi din nou?

Am sărutat obrazul mânjit de lacrimi, de ţărână şi Liana mi-a zâmbit, şoptind:

— Cine ştie…

© Dan Apostol & Rodica Bretin

 

Dan Apostol (12 iulie 1957 – 4 martie 2013), scriitor și publicist român. Fost aviator militar, s-a specializat în domenii de frontieră din istorie, arheologie, vechi civilizații, artă, biologie, antropologie, paleontologie și criptozoologie. Studiile și lucrările sale publicate în România și străinătate l-au consacrat ca unul dintre cei mai reputați cercetători est-europeni ai unor aspecte mai puțin cunoscute din istoria militară a ultimului mileniu, ai protocivilizațiilor atlantice și mediteraneene, precum și problemelor de frontieră ale cunoașterii.

Debut publicistic in 1982. Debut editorial în 1984. Activitate publicistică: peste 1 000 de colaborări la 26 publicații și 7 posturi de televiziune si radio din România, Anglia, Franța și Italia.

A realizat seria de antologii Antares, vol. 1-4 (1991-1995), in colaborare cu scriitoarea Rodica Bretin; a regizat două filme documentare de televiziune. Editor (directorul Editurii Baricada, 1991-1994), producător de programe TV (directorul Companiei Nationale de Film, TV si Video „Canal b”, 1994-1996), ziarist (redactor-sef al revistelor Omul si natura in 1990, respectiv Terra XXI, in 1996), consilier pentru Europa de Est al Comisiei Europene de Studiu al Fenomenelor Neelucidate (din 1996), consultant pentru programe ONU și ale Academiei Romane (din 1998).

 

Volume personale

Deocamdată… Enigme, Editura Sport-Turism, 1984, 1986 – ed. II revizuită și adăugită

Zborul 19, Editura Albatros, 1985 (în colaborare)

Din tainele naturii, Editura Sport-Turism, 1987

Neștiuta natură, Editura Ion Creangă, 1988

Urme de pași în Cosmos, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989

Terra – planeta vieții, Editura Sport-Turism, 1990

Stăpânii adâncurilor, Editura Baricada, 1991

Dintr-o lume dispărută, Editura Baricada, 1993

OZN – Exploratorii infinitului, Editura RAI CORESI, 1997

Atlatida și Pacifida, Ed. RAI CORESI, 1998, 2003 – ed. II revizuită și adăugită

Lumea dragonilor, Editura Image, 2000

Cronici din lumi paralele, Editura CNI CORESI, 2001

Pacifida – continentul dispărut, Editura Cartea de Buzunar, 2003

Monștrii adâncurilor, Editura CDB, 2003

Supraviețuitorii Cuaternarului, Ed. CDB, 2003

Extratereștri în preistorie, Ed. CDB, 2003

Dispariții neelucidate în Marile Războaie, Ed.CDB, 2003, 2005 – ed. II revizuită și adăugită

Atlantida – imperiul pierdut, Ed. CDB, 2004

Misterul cetăților aurului. Ascensiunea și decăderea marilor civilizații egeene, Ed. CDB, 2004

Căderea Îngerului, beletristică, Ed. Nova, 2004

Războiul lumilor, Ed CDB, 2005

Fenomenul OZN – o istorie actualizată din dosarele secrete, Ed. CDB, 2004

Dinozaurii – o realitate în istoria ultimelor milenii, Ed. CDB, 2005

Femei-războinice în bătălii care au schimbat lumea, Ed. CDB, 2005

Orașele caracatițelor, Ed. CDB 2006

Antologii

Antares, vol I-IV, Editura Baricada, 1991-1995, serie realizată împreună cu scriitoarea Rodica Bretin și dedicată literaturii fantastice, vechilor civilizații, fenomenelor neelucidate și crytozoologiei

Premii internaționale

Premiul pentru proză scurtă la Festivalul Fantasia (Copenhaga, Danemarca, 1998) pentru povestirea Vânătorii Lumii de Dincolo

Premiul pentru cea mai bună proză străină al Fantasia Art Association (Cornwall, Marea Britanie, 2004) pentru nuvela Căderea Îngerului

Blog : http://danapostolscriitor.wordpress.com/

Latest posts by Dan Apostol (see all)