Science fiction-ul era o chestie care se referea la concepte grandioase și idei mărețe – de exemplu, „2001: O Odisee Spațială” de Arthur C. Clarke – iar acum așa-zis hard SF-ul se referă la (pseudo)cultivarea de cartofi pe Marte ! ca în ficțiunea lui Andy Weir, „The Martian.”
Ce dracu’ se întâmplă? Această „narațiune” este de fapt un kitsch ieftin, pseudoSF, o pastișă rezultând dintr-o copulare de clișee, de la Robinson Crusoe, personajul lui Daniel Defoe, „Robinson Crusoe on Mars”, „Red Planet”, „Mission to Mars”, „Apollo 13” și până la „Gravity”. Și sare în ochi mai ales că programatorul Weir este incapabil să rezolve disonanța protagonistului, Mark Watney, destul de inteligent pentru a fi atât botanist-legumicultor cât și inginer mecanic și astronaut, dar imbecil autist în așa-zisele însemnări din jurnal. Un thriller survivalist deghizat în SF.
Robinson Crusoe pe Marte, solanofag sau coprofag ? Ce iese când programatorii se apucă de literatură ? Și mai trist e când dau buzna în science fiction !
De ce ? Iată de ce !
„Eu sunt un programator, tipul de tocilar specializat așa că documentarea mea pentru „The Martian” a constat în cea mai mare parte în căutare pe Google. Nu sunt vreun expert în știință dar sunt un entuziast. Așa am aflat de exemplu că Marte are doi sateliți, Phobos și Deimos și amândoi se rotesc în jurul planetei în acceași direcție. Ce chestie mișto ! mi-am zis. Habar n-aveam. Și au urmat o groază de alte căutări pe Google. Nu știam nimic despre industria aerospațială înainte de a scrie „The Martian”. Acum știu. A fost cool !” – programatorul Andy Weir, autor de bestsellere
Mark Watney, personajul programatorului autopublicat, este un băncos cvasi-militarizat inginer de la NASA. Povestea sa este istorisită îndeosebi prin însemnările sale zilnice din jurnal, ceea ce plasează cititorii la o distanță considerabilă de „acțiunea și emoția” evenimentelor și contribuie la impresia de ansamblu de platitudine și insignifianță. Un pic mai multă vivacitate apare atunci când povestea este întreruptă de scene desfășurându-se la centrul NASA pe Terra, deși nici asta prea mult, deoarece și acele persoane sunt de fapt identice cu Mark Watney.
De ce ?
Pentru că Andy Weir este incapabil să creeze și să individualizeze personaje. Și este incapabil să imagineze un decor social, politic și economic în ceea ce privește acțiunea de pe Terra, adică fundalul în care evoluează acțiunea de la centrul NASA. O narațiune atît de NASA-centrică, atât de americano-centrică, destinată consumului de către „patrioți” americani, este incapabilă să ia în calcul că mai mult de 95% din populația globului nu este de origine anglo-saxonă și că atât Uniunea Europeană cât și China, India, Japonia, Rusia, etc., sunt și vor fi în viitor redutabili concurenți pentru NASA.
Bizar, dar cea mai urgentă motivație a personajului Mark Watney este presanta necesitate de a comunica cu alte ființe, și evident că în cele din urmă „marțianul” cartofar o va finaliza. Nevoia sa de comunicare este de fapt singura sa urgență motivațională. Dar noi cititorii nu știm și nici nu ne dăm seama de ce are această nevoie de a comunica. Pentru că Mark Watney nu este o persoană reflexivă, este complet inexpresiv emoțional, nu are amintiri puternice ale unor relații după care tânjește, și oricum nu pare să aibă nimic de spus, cu excepția descrierilor echipamentului, a relatării eventualelor defecțiuni și ale șurubărelilor. Nu există nici o explicație privind nevoia sa de a comunica, deoarece personajul nu are nici interioritate, nici psihologie, nici subiectivitate. Mark Watney este coaja goală a unei ființe umane.
Povestea este în întregime orientată spre exterior și fetișizează obiectele. Nu este o poveste umană. Nu există nici o dezvoltare a personajului, iar intriga este o concluzie dinainte expusă. Ce rămâne ? Un soi de manual tehnic: Cum să cultivi cartofi pe Marte și cum să-ți repari singur Mars Rover-ul. Pentru cei care au asemenea bucurii și se excită în urma lecturii manualelor tehnice și cărticelelor de instrucțiuni, acest „roman” poate fi recomandat ca fiind palpitant.
Toată chestia privind cultivarea de cartofi (tuberculii originari la îndemâna protagonistului sunt de consum alimentar și nu cartofi de sămânță) pe Marte este o pură aberație ținând de un semidoctism veleitar și ignorant care habar n-are de exobotanică ! Nici măcar de legumicultură elementară ! „Solul” marțian (regolit acoperit cu nisip și praf – în mare parte oxizi feroși și magnetită – de aici și culoarea specifică a suprafeței planetei Marte – și pietriș de bazalt bogat în sulf și clor) nu are nicio componentă organică, nu conține bacterii, este total infertil, are un pH mai mare decât intervalul de 5-6, intervalul necesar plantei Solanum tuberosum, cartoful (solul marțian este bazic și are un pH între 7,7 – 9) de a se dezvolta. Iar azotul în forma sa reactivă – NO3, NH4 – este esențial în dezvoltarea acestei plante. Numai că…sursa principală de azot reactiv, mineralizarea materiilor organice (așa cum se întâmplă pe Terra), lipsește total pe planeta Marte.
Și mai ales, un alt fapt fundamental ! Solul marțian conține metale grele și orice plantă terestră cultivată pe sol marțian ar fi toxică pentru oameni, concentrând aceste metale grele mai ales în tuberculi (cartofi). Și orice plantă cultivată pe Marte va conține perclorat de calciu, extrem de toxic pentru specia umană, iar excrementele și urina, pe care personajul lui Andy Weir le aplică la modul industrial – urinează și defechează non stop ? –bietelor plante, nu pot fi nici suficiente și nici bogate în substanțe hrănitoare.
În documentarea sa pe Google, programatorul Andy Weir n-a dat nici măcar peste banalele instrucțiuni de cultivare a umililor tuberculi : e nevoie de un tip de sol ușor cu un conținut mic de argilă, un tip de sol care nu opune o rezistență deosebita la pătrunderea rădăcinilor, adică un pământ fărâmițat căruia i se aplică gunoi de grajd, aproximativ 15-20 tone la 5000 mp și care se îngrașă suplimentar cu un amestec de mraniță și cenușă. Iar spre deosebire de marea majoritate a plantelor de cultură, cartoful degenerează, astfel că, treptat, se obțin producții din ce in ce mai mici. Și totuși personajul Mark Watney supraviețuiește timp de patru ani pe Marte furajându-se cu tuberculi de solanacee.
Și lipsesc mai ales niște cunoștințe pe care orice copil de 6-7 ani care trăiește la țară, le are : rădăcina cartofului este fibroasă, mult ramificată și cu slabă putere de pătrundere în sol. Rădăcinile cartofului pătrund cu dificultate în solurile grele sau tasate așa cum este solul marțian. Rădăcinile cartofului sunt sensibile la insuficiența oxigenului și la excesul dioxidului de carbon. Sufocarea rădăcinilor apare dacă stratul de sol de la suprafață este compact și nu permite accesul suficient al aerului, adică al oxigenului în proporție de 70%. Orice seră cu atmosferă controlată de tip terestru (adică 20,95% oxigen, 78,09% azot, 0,93% argon și 0,039% bioxid de carbon) aflată pe o planetă ca Marte, necesită un nivel tehnologic și de o asemenea complexitate, încât încercarea lui Andy Weir de a ne convinge că e posibil ca un cetățean de unul singur poate să cultive cartofi pe un corp ceresc și să mai și supraviețuiască, este ridicolă. Și să nu uităm de nivelul radiațiilor cosmice pe o planetă ca Marte cu o atmosferă atât de rarefiată și lipsită aproape complet de câmp magnetic.
Așa se întâmplă când programatorii cred că se pricep și la agricultură și la știință și la literatură. Pentru că s-au documentat pe Google. Și între timp s-au contaminat și cu talent literar. De pe Google.
În această narațiune nu există vreun indiciu că Andy programatorul ar fi auzit vreo dată în viața lui de efectele psihologice ale izolării, ale totalei singurătăți. Adică mai devreme sau mai târziu orice om ar fi înnebunit dar Andy vrea să ne facă să credem că NASA e capabilă să trimită în spațiu genii cu nervi de oțel și un psihic dur precum titanul, adică exact personajul de mucava, Mark Watney. Capabil să reziste timp de patru ani pe Marte fără să înnebunească. Când toate experiementele demonstrează că doar după o lună-două apar halucinațiile vizuale și auditive. Și apoi se instalează psihoza. Capabil să reziste timp de patru ani pe Marte cu echipament și provizii pentru 32 de zile. Capabil să înfrunte catastrofă după catastrofă doar înjurând și glumind.
Andy Weir umple povestea cu tot felul de defecțiuni, iar noi știm că le inventează doar că se creeze suspans și mai știm totul se sfârșește cu bine, pentru că… personajul de celuloză tipografică, Mark Watney este extraordinar de norocos și de fiecare dată găsește o soluție la probleme aparent de nerezolvat. Structura narativă de tip jurnal a romanului creează, de asemenea, un sentiment grețos de repetiție : apare o problemă / ce ne facem, fetelor ? / Mark Watney ne explică din nou și din nou și din nou cum se face că e atât de deștept și ne explică sfătos și băncos cum va rezolva el totul / Și WOW ! /Totul e bine din nou !
Este iritant pentru noi cititorii să fim luați de proști de un asemenea tip de semidoctism veleitar lipsit de talent, de cultură, și incapabil să creeze o minimă verosimilitate psihologică măcar pentru un singur personaj. Pentru dacă ne pierdem timpul cu o asemenea capodoperă vom fi înșelați și dezamăgiți.
Și de aceea este bine ca programatorii să-și vadă lungul nasului și să se țină aproape de chestiile pentru care sunt plătiți să le facă și în care nu intră în niciun caz literatura. Pentru că Andy Weir nu este și nu va deveni niciodată un Daniel Defoe. Muncind mult de-acum încolo și școlarizându-se pe la niște ateliere de scriere creativă va confirma cu siguranță că este un excelent autor de bestsellers adică un Dan Brown la mâna a treia.
Titlu original : „When Programmers Barge in Fiction : „The Martian” by Andy Weir”.
Traducere de Ioana Mărcuț.
Textul a fost tradus cu permisiunea domnului Philip Harris. Îi mulțumim.
