Selectează o Pagină

Rătăcesc în acest sfârșit de săptămână pe străzile Barcelonei… Un fel de respiro autoimpus. Sau poate doar un hiat între feluritele acte la care particip mai mult sau mai puțin voluntar. O bucurie. Și pentru ca orice bucurie să fie consistentă, trebuie (nu-i așa) să ne anturăm mereu cu câte-o carte. Să fie, pur și simplu, acolo: lângă o cafea, lângă un val, lângă un gând, pentru conversația cu sinele. O necesitate.

De data asta am plecat la drum cu un Karel Čapek, „Fabrica de absolut” pe care mi-o împrumutase o prietenă, conștientă probabil de singurătatea care te poate invada la drum lung. Și oricum Čapek nu era tocmai un străin, ci mai degrabă un fârtat. Despre el vreau să vorbim preț de-o țigară și-o cafea…

Karel Čapek e teribil, pătrunzător, are umor și clarviziune. Moare în ’38, dar în Cehoslovacia e interzis atât de naziști, cât și de comuniști. Bon, „Fabrica de absolut” nu e poate cea mai iscusită carte a acestui ceh obișnuit cu filosofia, iremediabil îndrăgostit – se pare – de Chesterton. Unii vor fi preferând „Meteorul”, alții „Krakatit”, alții „Hordubal” sau „O viață obișnuită” (după ultimul titlu îmi vine să fac cu ochiul, dar mă abțin… e multă lume pe Rambla). În fine, ce-mi place la cehul nostru este această permanentă tensiune a textului, înăuntru și în afara acestuia, o joacă electrizantă cu mintea și sufletul cititorului. Čapek nu se sfiește să-ți înmoaie armura de postmodern îmbufnat cu presărături de colocvial și tehnic, de alegorii și tot felul de parataxe. Și o face, săracul (cel puțin în cazul „Fabricii de absolut”), cu vreo 90 de ani înainte să fi pus tu mâna pe text…

După ce te obișnuiești puțin cu el, simți nevoia să-i spui Karel fără Čapek și să-l iei amical pe după umăr întrebându-l ce-a vrut să zică. Pare ușor, dar este greu. Iar când pare greu, este de fapt foarte ușor. Temele lui predilecte au ceva de împărțit cu civilizația modernă și expansiunea tehnicii iar mâna forte cu care stăpânește aceste subiecte îi dau un aer de regizor cu anvergură. N-o să-i spun asta bunului meu catalan care mi-a adus cafeaua, dar pentru Karel, de data aceasta pentru jurnalistul Karel din Čapek, un chelner nu e pur și simplu un chelner, ci o persoană care și-a omorât iubita. După cum nimeni nu vorbește despre o casă că stă în picioare, ci că arde… ori că s-a prăbușit… acesta este stilul lui Karel Čapek, „regizorul” ceh pasionat și de science fiction, dar și de adevăruri dureroase despre viitor. Tot ce există pare a fi dramatic sau, cumva, alarmant. Și trebuie să fie cu necesitate așa pentru doctorul în pragmatism (Čapek obține acest titlu la Praga, în timpul Primului Război Mondial). Spiritul său satiric nu iartă pe nimeni în Fabrică (deși acțiunea ficțională a cărții începe prin 1943, la cinci ani după dispariția autorului). El știe însă cum va fi fost înainte de a fi trăit pentru că știe de fapt, la milimetru, cum e lumea. Dar acest aspect nu cade niciodată în păcatul trivializării, ci îi accentuează mai abitir lui Čapek punctul de vedere moral asupra subiectului. Nu vreau să povestesc Fabrica de absolut, pentru că nu-mi plac spoilerele.

Spun doar un pic despre Čapek, cât mai zăbovesc pe această terasă oarecare barceloneză, pentru cei care nu l-au descoperit încă. Iar pentru cei care au făcut-o deja… ca să nu-l uite. Karel Čapek caută mereu porturile maritime tăcute, liniștite, în mijlocul confuziei și pericolelor din noi. Asta nu înseamnă că le găsește întotdeauna, sau că liniștea asta portuară nu e de fapt nimic altceva decât o cădere în abis, în vid. Este fix tensiunea din noi, din acești moderni pe care el nu i-a apucat până la capăt, tensiunea anxietăților noastre atunci când suntem privați de certitudini. Iar când vrea dinadins continuitate, Čapek se refugiază în tradiție, rămânând totuși un vizionar îndrăzneț. Dar poate că de aici și calitatea cu pricina: ne știe mult prea bine (pe toți!).

În fine, absolutul pare pentru Karel Čapek un principiu creativ absurd care contaminează bine de tot întreaga noastră existență. Toate stelele pe care le vedem au ba, toate entropiile, nu sunt odată cu acest autor decât lucruri de suprafață care rod și leagă, concomitent, această așa-numită materie. Lumea. Omenirea… o umflătură care și-a făcut cuib sub streașina unui arsenal cosmic (cum zicea el frumos prin Krakatit…).

Dar am cerut nota și o să închei. Un român, un ceh și un catalan își iau la revedere unul de la celălalt pentru că „nimic nu-i e mai străin omului decât propria imagine”. Čapek? Absolut!

© Marius Stan

Textul a fost republicat cu acordul autorului și al editorului revistei Lapunkt, Eugen Stancu. Le mulțumim.

http://www.lapunkt.ro/2013/04/20/capek-absolut/

Marius Stan este doctor în științe politice, în prezent fellow New Europe College și redactor-șef al revistei „History of Communism in Europe”. Ultima carte publicată: Adam Burakowski, Marius Stan, „Kraj smutny pelen humoru. Dzieje Rumunii po 1989 roku”/„Țară tristă plină de umor. Istoria României după 1989”, Varșovia: Editura TRIO, 2012. Interesat de istoria comunismului, avangarda artistică, studii de tranzitologie, jurnalism și fotografie.

Author