Bețișoarele îmi alunecă din degetele tremurânde.

Mă prăvălesc peste farfuriile și bolurile ce împânzesc masa joasă și împrăștii conținutul lor gelatinos pe covorașul de papură, apoi mă târăsc în patru labe spre ușile glisante.

Gândacii îmi scormonesc stomacul. Fac prăpăd.

Totul se întunecă.

În dreptul ușilor glisante mă ridic în genunchi. Apoi, cu un geamăt, mă chinui să dau la o parte paravanul de lemn și hârtie și mă rostogolesc pe coridor. Din gâtlej iese o duhoare de nedescris.

Nu te opri.

Mă târăsc pe coridor. Trec pe lângă o ușă glisantă și îi dau un cot. Preț de o clipă, trag nădejde că-mi va sări cineva în ajutor. Aud voci. Poate e televizorul. Ușa rămâne închisă.

Un nou junghi de durere îmi străbate stomacul.

Nu te da bătut. Ține minte insula. Stânca de observație. Șerpii vorbitori.

Merg mai departe.

Treptele sunt înalte și înguste. Îmi vâr capul între mâini și mă dau de-a berbeleacul. Durerea nici nu se compară cu junghiurile ce-mi răscolesc măruntaiele.

Larma pe care o fac trece fără îndoială prin pereții subțiri ai pensiunii, însă nimeni nu iese pe coridor. M-au lăsat de izbeliște.

Trebuie să ies de-aici.

Traversez podeaua de lemn și antreul ce găzduiește pantofii oaspeților și ajung la ușa glisantă cu clopoțel în vârf.

Cu greu, trag de ușă și mă târăsc în stradă. Asfaltul e cald încă. În văzduh plutește iz de floare.

Vreau să mă-ntind aici în noaptea asta, pe acest asfalt minunat și cald.

Țugui buzele și încerc să fluier ca să atrag atenția cuiva, dar spasmele din stomac îmi zădărnicesc eforturile.

Zăresc o fată. În lumina neonului, părul ei capătă nuanțe de fucsia. Pe jacheta ei de piele neagră lucioasă se întrezăresc sclipiri rozalii. Poartă ciorapi de plasă și cizme înalte cu talpă de cauciuc.

Nu mă lăsa aici. Atinge-mă.

Fata îmi întinde o mână.

Da, atinge-mă. Viața se scurge din mine, dar încă n-am murit.

– Hești bine, dhomnu?

2.

Stau la o gheretă și îmi fac de lucru cu eticheta de pe sticla de bere. Pentru moment, sunt mulțumit. Pe etichetă apare un dragon. În Asia, șarpele nu e un ispititor, ci un dragon mic. Înțelepciune zodiacală.

Mă uit la mânuțele ei ce se joacă cu sticla, la degetele ei mici cu unghii roase și îmi dau seama cât de diferite sunt față de mâinile bătrânului. De-o bună bucată de vreme, bătrânul e carapacea mea. Cu timpul, trupul său a devenit un sălaș comod, asemenea unei perechi de papuci jerpeliți ce au luat forma piciorului.

I-am uitat numele – asemenea altor detalii nesemnificative pe care le-am azvârlit într-un cotlon al minții – și de ani buni îi folosesc pseudonimul. Domnul Ștreang, domnul Tufăriș sau domnul Strâmb. Dar chiar dacă nu-i rețin numele, chiar dacă în momentul de față e hrană pentru viermi, bătrânul bețivan n-o să-mi dea niciodată pace, asemenea celorlalți.

O las pe Midori să mai comande o bere. Ajută să cunoști limba. Individul din spatele tejghelei are ochelari cu ramă groasă și o șapcă de baseball. În timp ce deschide sticla și o așază pe masă, ne întreabă ceva. De la Midori aflu că e despre mâncare.

Deși nu-mi stă gândul deloc la mâncare, o las să comande ceva. Tânărul pregătește bucatele și îi întinde un bol. Îi fac loc să-și miște coatele în voie. Midori înhață două bețe dintr-un borcan și le crăcănează, apoi se repede cu nesaț asupra mâncării.

Scoate tăiței groși din supă și îi vâră între dinți. Își îndeasă gura cu tăiței până nu mai poate, apoi înghite zgomotos.

Mă strădui să alung teama că mâncarea va fi infectată din nou. Încerc să alung amintirile durerii ce mi-a răscolit măruntaiele, ce a debutat cu o furnicături pe diafragmă.

Midori are un stil păsăresc de a mânca: iute și smucit.

Păsările sunt mai greu de ademenit decât șobolanii sau câinii, dar pe fata asta am s-o învăț să-mi ciugulească din palmă.

Nu zăbovesc la ghereta asta doar ca s-o îmblânzesc pe Midori. Îmi pierd vremea aici pentru că mi-e teamă. Mi-e teamă că totul se va încheia. Adversarul meu e un viezure șiret. Dacă nu mă păzesc, va fi ultima noastră confruntare.

Dar eu – noi, firește că „noi” fetițo – noi ne vom întoarce la culcușul meu în noaptea asta. Întocmai. Ne vom întoarce la pensiunea unde ai dat peste acel gaijin pasămite beat și orb. Scuipând sânge și trăgând să moară. Ros de gândaci. Vei regreta într-o bună zi că nu ți-ai văzut mai departe de drum, că ai făcut pe bunul samaritean.

Așa că înfulecă tăițeii și liniștește-te, ca să putem pleca.

Liniile ferate sunt suspendate deasupra străzii, pe piloni înalți de beton. Sub terasament se înșiră prăvălii, restaurante, discoteci și magazine erotice. Străzile, de-o parte și de alta a liniilor ferate, sunt fâșii întunecate, luminate sporadic de pâlpâitul neoanelor. Midori a observat fără îndoială semnele, dar nu-mi bat capul să filtrez informația din mintea ei.

L-am plătit pe proprietarul gheretei cu eticheta sticlei de bere, pentru că ai numai câteva mii de yeni în buzunare. Proprietarul a primit recunoscător ofranda, apoi a vârât-o în cutia de bani. I-am lăsat bacșiș, și drept răsplată a făcut o plecăciune și a devenit mai serviabil. Haios, nu? Poate că n-ai înțeles întrutotul ce se petrece, dar ai fost amuzată.

Am pornit înapoi, pe același drum. Am petrecut ore colindând cartierul. Explorând. Adulmecând. Stând la pândă pe străzi lăturalnice, așteptând momentul oportun. Îi tratez pe toți trecătorii cu băgare de seamă.

Numărul trecătorilor a scăzut simțitor în ultimele ceasuri ale nopții. Un afacerist beat se apropie ostentativ de noi. Îl evităm cu dezinvoltură și ne luăm tălpășița. E, totuși, doar un bețiv. Nu necesită măsuri mai dure.

În cele din urmă ajungem pe străduța cu pricina. E un focar de cluburi de noapte și localuri depravate. Și aici, lumina neoanelor a luat locul iluminatului stradal. O împletitură de cabluri electrice spintecă zorii cenușii în fâșii de cer.

Va urma.

Titlul original : „The Chapter Midori”

Traducere de Alex Maniu.

Textul a fost tradus și publicat în Revista Fantastica prin permisiunea autorului. Îi mulțumim.

Marcel Orie

Marcel Orie

(n.1976) este un scriitor olandez și unul dintre editorii revistei olandeze dedicată imaginarului, Wonderwaan. Romanul său de debut „Een masker met een tong” (O mască având limbă) a fost publicată de editura Verschijnsel în 2009.
Marcel Orie

Latest posts by Marcel Orie (see all)