Citind povestirile publicate de George Lazăr în antologiile apărute la editura Millennium Books în ultimii doi ani, rămâi cu impresia că autorul lor este un patriot în sensul cel mai bun al cuvântului. Mă refer în special la De la ţigani (Steampunk. A doua revoluţie, 2011) şi Ziditorii de biserici (Dincolo de noapte, 2012). În aceste două povestiri deosebit de interesante, plasate într-un spaţiu dominat de comunism, gravitează personaje tipic româneşti, supuse vremurilor şi implicate în evenimente caracteristice societăţii oprimate de stat, de proprietatea colectivă, de mişcarea antireligioasă dusă la extrem, de dictatura al cărei scop final e anihilarea individualului. Dintre calităţile celor două scrieri, trebuie menţionate spontaneitatea personajelor, care sunt foarte pline de viaţă, şi fluenţa întâmplărilor povestite cu destul har ca să-ţi pară rău când ajungi la sfârşitul lor.

Cu romanul America One lucrurile stau puţin altfel. Primele pagini ne familiarizează cu harta unei lumi afectate de Prefacere – o seamă de schimbări climaterice distrugătoare. Suntem în anul 2051, când Autarhia Europeană – un amalgam de ţări ale fostei Uniuni Europene concentrate în jurul Germaniei – mocneşte de ură împotriva Americii care i-ar fi ruinat economia. Avem un Mare Deşert Spaniol, o Franţă inundată de Atlantic, Austria şi Ungaria sunt „foste” state, iar Confederaţia Helvetă e singura cu care Autarhia mai face schimburi comerciale. Estul Sălbatic e stăpânit de triburi care atacă satele paşnice. În oraşele Autarhiei se mănâncă la cantine comune, iar familiile nu au voie să facă mai mult de doi copii. Se trăieşte în unităţi de locuit cu pereţi şi toaletă-duş comune, iar vehiculul de transport personal e un triciclu cu două locuri şi portbagaj, acoperit de o carcasă transparentă. Preşedintele Autarhiei e Paul Frankhaim, membru în Partidul Verzilor, un satelit al Partidului Autarhic aflat mereu la conducere după Prefacere. Frankhaim, un soi de Cuza-Vodă, străbate Autarhia sub o altă înfăţişare şi alt nume, acela de Orator, propovăduind ura faţă de blestemaţii de americani care poluează şi acum lumea. Umblă prin ţară cu fecioara vopsită, pe nume Theodora Vassilis, reprezentanta Partidului Noii Lumi – opoziţia.

De partea cealaltă, America pare a huzuri, urmărind să se izoleze de restul lumii. A rămas singura putere industrială de pe glob, nepoluantă, chipurile. Coridorul Uraganelor transformă energia uraganelor în energie electrică. Prin Reţea, urmaşa internetului, ţopăie programe guvernamentale de propagandă care susţin dialoguri pro şi contra Izolare. Se oferă şcoli gratuite şi chiar s-au legalizat câteva droguri. Cu toate astea, tinerii se simt nefolositori, rata naşterilor scade întruna, iar populaţia, ameninţată cu îmbătrânirea, „se distrează”, face „concursuri imbecile, filme stupide şi muzică de neînţeles. Atât a mai rămas din americani: saltimbancii şi lăutarii.” Iată America de azi, reală, spre care ne îndreptăm şi noi, mioriticii, organizând concursuri gen „România răcneşte”, la care se bulucesc milioane de români pricepuţi la scălâmbăieli, iar alte milioane de români se proţăpesc în faţa televizorului şi plâng odată cu eroii loviţi de soartă, dar şi de oarece talent inutil, în compensaţie.

N-aş spune că în America One, spre deosebire de povestirile amintite la început, personajele nu s-ar mişca natural. Ele sunt credibile, dar numai în măsura în care le permite reţeta după care e construit romanul. Căci e clar vorba de reţetă, tipare şi clişee în America One.

Cel mai bine îi reuşeşte autorului conflictul principal: o unitate a sistemului de apărare al Autarhiei, scăpată de sub control, lansează o rachetă care doboară întâmplător – aşa ni se dă de înţeles la început – o staţie spaţială turistică americană. E ingenios apelul la factorul întâmplare: distrugerea staţiei turistice e motivul perfect pentru ca Autarhia şi America să pornească război una împotriva celeilalte.

Dintre cei doi preşedinţi, mai bine creionat e cel american, John Conrad, şi de la el se ramifică restul clişeelor, şi anume consilierul personal, vicepreşedintele incomod, jurnalistul cu conştiinţă, senatorul onest, fata de bani gata devenită, din victimă a drogurilor, eroină naţională. Conrad e rău, steril şi impotent. Dewine, vicepreşedintele cu care Conrad se pretinde prieten de ochii lumii, e în plină ascensiune politică, dar cu o sumedenie de amanţi şi amante şi dependent de droguri. Aşa că preşedintele îl elimină în stil clasic. Extrem de bine e surprinsă ipocrizia menită să mascheze un act criminal cu exprimări avocăţeşti: „Cred că veţi avea nevoie de un alt vicepreşedinte, domnule”, conchide la un moment dat consilierul Salazar, personaj insuficient exploatat în roman. Ar fi trebuit să fie un Iago mai activ, să încâlcească iţele, să comploteze mai mult. Cum scapi, aşadar, de un duşman? Îi spui că nu te-ai fi descurcat fără el atâţia ani, că îi vei fi întotdeauna recunoscător pentru eforturile depuse pentru tine şi iată, recunoştinţa ta se concretizează în faptul că-i oferi o vacanţă plătită, cu familia („Ce-ţi mai fac copiii? Trebuie să fie superbi, la fel şi nevastă-ta.”), într-un loc pe care nu şi-l permite şi nici nu doreşte neapărat să-l vadă. El nu îndrăzneşte să te refuze, deşi ştie că după vacanţa respectivă nu va mai avea loc de muncă. De fapt, e concediat. Şocat, nu ştie ce să spună, până se dumireşte e deja cu mâna pe clanţă şi iese din biroul tău, urmărit de zâmbetul de plastic al secretarei tâmpe şi slugarnice, dar cu aspect impecabil. Păcat că autorul îl elimină repede pe Dewine, ar fi fost interesant să dezvolte, în subsidiar, o luptă între neica preşedintele şi vicele lui vicios şi viclean. Dewine e personajul absent din acţiune, dar simpatic oricum, măcar pentru că „manifestă o simpatie suspectă pentru cultura europeană”, cât o mai fi rămas din ea.

Senatorul Luke Marshall e politicianul bun, care devine şi mai bun când fata lui, Alice (ba avocat, ba studentă la medicină, ba şomeră) scapă din tentativa de sinucidere prin supradoză şi soarta o aruncă departe, departe, lângă satul Oblitza, exact unde nimereşte şi Ivan Hill, protagonistul Autarhiei. Sare în ochi că cei doi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi la final. Final care se precipită de parcă s-ar fi dat drumul unui accelerator de evenimente – aspect tipic romanelor numai bune de transformat în scenarii de film: eroii trebuie să treacă de mai multe ori pe lângă moarte străbătând un tunel luuung, preşedinţii Autarhiei şi Americii păţesc, fiecare, exact ce merită să păţească, în locul lor vin alţii mai buni şi iubiţi de popor, plâng, pe rând, eroina şi noul preşedinte aclamat şi în America, dar şi la el acasă, în Autarhie. Nu lipsesc patetismele: „«Dacă Alice a putut să renunţe la droguri, o să fim şi noi în stare să o facem», spuse un tânăr pistruiat, abia ieşit din adolescenţă”; „America, bine te-am găsit! […] Nu ştiam că eşti aşa frumoasă”; „Mulţumesc, America. Mulţumesc de primire”.

Nici Autarhia nu e scutită de personaje-şablon: Ivan Hill, care de la bun început mi-a amintit de un colhoznic, e muncitorul cinstit, harnic şi naiv şi pentru nimic în lume n-ar chiuli de la serviciul militar obligatoriu; Ibrahim O’Neal e deşteptul cel secretos, Theodora Vassilis e activista cea dibace şi ambiţioasă, familia Bradony e ospitalitatea întruchipată.

Cele de mai sus reprezintă ingrediente absolut obligatorii în reţeta pe baza căreia spuneam că s-a scris romanul. Fără ele, probabil că nu ar fi avut suficientă priză la public. În opinia mea, autorul s-a descurcat foarte bine. Cartea lui stă în picioare şi în Europa, şi în America, deşi e tributară clişeelor. Sunt atât de multe, încât ai impresia că citeşti o carte scrisă nu de un român care trăieşte în România, ci de un american foarte familiarizat cu economia, politica şi societatea din Europa de Est, care-şi permite să facă previziuni, fie şi la nivel fictiv. Acest american mai face şi greşeli, de exemplu,  scrie „la optsprezece minute după ora douăzeci şi trei de sute” sau „ora cinci sute” copiind un stil militar, dar nu românesc. Prea se lungeşte cu explicaţiile ştiinţifice, mai ales când descrie dirijabilele din dotarea Autarhiei. Tot lui îi scapă greşeli de altă natură, atât de multe (uneori şi două-trei pe pagină), încât se tulbură lectura. E mare păcat că nu s-a aplecat mai mult asupra bucătăriei textului, pentru că ar fi eliminat şi exprimările amuzante, de tipul: „Soldaţi, asiguraţi-vă, rosti un difuzor din simulator.” Iar pe jurnalistul Mordecai nu l-ar fi chemat când Ariel, când Aron, când Isaac.

Să punem, totuşi, neajunsurile pe seama faptului că America One e un roman de debut. Mai sunt de spus multe lucruri bune despre cartea aceasta a cărei miză probabil că nu va putea fi considerată desuetă decât după ce lumea va fi trecut printr-o Prefacere. Atributele ei universale se regăsesc, parţial, în cea de-a doua carte a lui George Lazăr, mai concentrată în acţiune, mai captivantă prin idee. Dar, despre Îngerul păzitor, altă dată.

Antuza Genescu
Antuza Genescu

Latest posts by Antuza Genescu (see all)