În numele Tatălui, și-a Fiului și Sântului Duh, Amin. Izmiridii aflați în apropiere,  șaptezeci de zile de la perilevium, năvăleau într-o sută douăzeci de ore. Rozmaryn aproape că egalizase vectorul de viteză cu cel al lor, și Catedrala era vizibilă. O aveam pe tavan, într-o imagine în timp real. Îmi închid și deschid ochii și se repede asupra mea ca o pasăre de pradă, cu un gât costeliv, cu aripile turnurilor sale întinse, gheare osoase și un trup scheletic.

Jacek Dukaj_Catedrala_polonaAm luat o doză dublă de stupak, iar capul îmi plesnește din cauza imponderabilității. Am încercat să-l citesc pe Feret, dar tot pierdeam șirul după vreo câteva propoziții. Conversații simbolice cu Mirton. Acesta-i un zbor charter și nu suntem decât eu și doctorul Wasojfemgus, care, practic, nu iese niciodată din hiper-somn, așa că sunt numai eu. Discut cu Razmaryn în vreme ce stau apatic înlăuntrul ei, zi artificială și noapte artificială. Are o interfață foarte prietenoasă. Uneori, în timpul exercițiilor mele din camera de fitness, când secrețiile mele endocrine sunt la maximum, aproape că uit că nu-i decât un program. Are prioritățile ei. Se asigură că nu mă simt singur și mă atrage în conversații pe subiecte despre care crede că m-ar putea interesa.

– Așadar, Părinte, crezi că n-a fost un sfânt și n-au existat niciun fel de miracole? întreabă ea dintr-o dată.

– N-am încă un răspuns pentru asta, am zis.

– Oh, în mod sigur ai unul, Părinte, râde Rozmaryn.

– Iar tu ce crezi? îi întorc eu mingea.

Cu o clipă de tăcere, Rozmaryn mă lasă să văd că se gândește.

– Cred, începe ea, că a fost o nebunie în acel moment, că a fost o ieșire din grația divină. Și dacă Dumnezeu Își permite o intervenție directă, atunci Izmirul n-a fost cel mai nefericit pretext.

– Crezi?

– În Dumnezeu? Dacă cred? Mai degrabă… presupun, spune Rozmaryn.

Cine știe, poate că Turing n-a avut dreptate nici cu asta.

Verific datele curente despre rendez-vous-ul planetoidului cu Madeleine. Nimic sigur încă. La Centrul Astronomic, pajiștile computaționale din Lizonne, crystaletul ecuațiilor a crescut aproape un hectar, dar încă nu există o concluzie sută la sută. În cel mai rău caz, am o lună. Chiar ar putea Biserica să-și permită să mute un planetoid atât de mare? Și, în primul rând,  această fantasmagorică Mașinărie Huan chiar ar permite acest gen de mutare?

* * *

Sunt aici. Prima zi în Izmir. Am văzut mormântul și am discutat cu Părintele Mirton. Între timp, furtuna s-a consumat pe cealaltă parte a planetoidului. Știau unde să aterizeze cu Sagittarius. (Nu, nu are nimic de-a face cu asta; totul depinde de momentul zilei, mișcarea de rotație a stâncii. Numai dacă Vectorul Huan…).

Catedrala se află în afara biosferei orașului: este prea înaltă și ar străpunge domul. Naveta Rozmarynei ne lasă pe partea cealaltă. Orașul însuși (oraș! – asta înseamnă prea mult: este mai mult o emisferă de aer acoperind un mănunchi de locuințe temporare) se află într-un crater puțin adânc, așa că taluzul negru al marginilor sale înclinate ne împiedica priveliștea asupra sa. Acest Izmirid se numește Cornul: este cel de-al doilea din întregul grup în ceea ce privește mărimea, însă chiar și aici, gravitația, practic, nu există. Am sărit direct în cabină. Vasofemgoose m-a ajutat cu costumul meu spațial. Aceste costume presurizate, perfect autonome, sunt niște monstruozități – trebuie să te gândești vreo jumătate de minut înainte de putea mișca un picior.

Garnitura de-a lungul drumului de la terenul de aterizare și până la dom se deplasează de-a lungul unei căi de tracțiune iluminate, având atașate două colectoare de arc mult prea flexibile. Arată aproape ca un funicular.

În timp ce mergeam, doctorul arătă în fața noastră:

– Asta-i epava, zise.

Mi-am imaginat că vorbea despre nava-remorcher a Izmirului. M-am uitat în direcția aceea, însă n-am putut distinge nimic.

– E chiar dincolo de linia orizontului, spuse el. Există o linie și acolo. În pelerinaj, Părinte?

– Nu, și-am încercat să fac o glumă zicând: cu afaceri.

De fapt, nu-i puteam vedea fața prin plasticul căștii lui, dar probabil că nu zâmbea.

– Sunt aici doar de puțin timp, mormăi el. Am profitat de faptul că oamenii de-aici își rezervau curse charter pentru evacuare. Chiar credeți că Madeleine ne va lăsa să plecăm, Părinte?

Aș fi vrut să dau din umeri, însă n-a ieșit nimic din asta.

– Nu știu. Încă mai calculează.

– Mda.

Cerul de-aici nu este cer, ci mai mult cosmos, întins peste o emisferă înaltă. Chiar mai rău de-atât: pierzi într-o clipită iluzia bidimensionalității. Este suficient să te holbezi câteva secunde și ești zdrobit de abisul monstruos. Nu peste multă vreme, mintea se ajustează singură unei imagini spațiale și nu mai ai nici cea mai mică îndoială că nu ești altceva decât un grăunte într-un ocean, o bacterie pe o piatră. Poți da în panică. Oameni care ies în spațiul cosmic pentru prima dată simt asta aproape fizic, ca și cum mintea lor își pierde întreaga orientare. Căderea începe și ei se rostogolesc în vidul infinit. Au existat cazuri de oameni care și-au pierdut cunoștința, vomitând și plângând, chiar și cazuri de nebunie. Pe planetoid, nu există pericolul real să se întâmple așa ceva; în pofida aparențelor, aici este un soi de linie a orizontului, pământ sub picioarele tale, un plan descendent ipotetic. Însă când ridici capul și priveliștea se schimbă… Doamne! Este de nedescris.

Am mers până la marginea craterului. Sasul din dom se deschidea deja în fața cabinei. Domul se prezenta din afară ca un fel de emisferă lăptoasă și nimic altceva nu putea fi văzut prin ea. Am intrat în sas și-am ieșit degrabă afară; ușile s-au închis și s-au deschis atât de repede încât nici nu le-am observat. Mi-am ridicat capul, iar stelele cădeau peste mine din nou: întregul dom este perfect transparent din interior.

În pofida acelei întunecimi îndelung șlefuite, o lumină care nu lasă loc de umbre inundă interiorul.

Clădirile se află în patru inele concentrice: cele mai vechi, în mijloc, cele mai multe dintre ele având două sau trei etaje. Potrivit doctorului, cel de-al patrulea etaj, în exterior, a fost aproape cu totul abandonat.

Garnitura s-a detașat singură de calea de tractare, iar Vasofemgoose a trecut pe manual. Cu stânga, a arătat spre zidurile din crystalet pe lângă care treceam și-a început să declame (nu prin intercom, pentru că ne scosesem căștile):

– Astea-s ale Metabozza. Au început să se separe imediat ce s-a aflat că ne îndreptam spre Madeleine. Au fost primii care s-au pus să calculeze. Chiar acum se răfuiesc printr-un proces pe seama loturilor din Lizonne: două mii de hectare de pădure analitică densă, asta face Centrul de rușine. La vârful activității, acum vreo cinci ani, o treime din pădure calcula, în aparență, ecuații gravitaționale pentru Izmiridi. În vreme ce testau parametri de control, au pus la grămadă șapte meteori din metale grele cu tuburi electronice. Asta era încă dinainte ca perileviumul să devină critic, iar acum avem Procesul celor Paisprezece. Parcă-i și văd pe avocați explicând teoria haosului membrilor juriului. Matabozza vor merge, probabil, pe bifurcare; nimeni n-ar putea dovedi că asta nu-i adevărat. Așa că asta constituie două procese masive în instanță. Nici nu-i de mirare că au tăiat bugetul. Ei sunt primii. În timp ce acest șir de arcade de pe partea stângă țin de NASA. În teorie, ei se limitează la monitorizare. Ha! În timpul ultimei mele vizite, când s-a avansat propunerea de a spulbera zăcămintele negre cu ajutorul încărcăturilor nucleare, NASA a intervenit printr-un veto. A existat și o tentativă de asasinat asupra geniului lor. Dacă priviți de aici, o veți vedea, Părinte, pe cea verde. Acolo locuiește echipa de anchetă a UL. Sau cel puțin, acolo locuiau, deși nu pare să se fi mutat de acolo. Iar secțiunea aceea găzduiește locuințele oaspeților. Honzl le închiriază pelerinilor; în timpul ferestrelor mari, e plin. Acum se roagă ca Madeleine să ne lase să plecăm.

– Spui că le închiriază? Cunoști statutul legal al Izmiridilor?

– Ah, este legea jefuitorilor, parcelare pe teren. Sunt adevărate zvonurile? Are Biserica intenția de a salva Cornul?

– Ascultă, dle. Wasojfemgus…

– Bine, bine.

Deja trecusem prin centrul orașului, un loc circular, cu o fântână în mijloc (picături mari de apă cădeau de pe niște parabole aflate la o înălțime absurdă). Wasojfengus ocoli o clădire cu pereți albi și arhitectură arabă delicată, apoi opri garnitura. Ieși, îmi făcu un semn cu mâna, și se duse spre umbra arcadelor care se înălțau. Îl priveam cum merge. Genunchii de-abia dacă-i funcționau, era aproape numai călcâie. Avea însă stil. Dispăru în întunecime.

Am comutat vagonul înapoi pa auto și am introdus adresa locuințelor pe care dioceza Lizonne le închiriase de la Honzl. Vehiculul devie și din nou traversam orașul scufundat în tăcere. De-abia acum mi-am dat seama cu totul de îngrozitoarea sa pustietate. În tot timpul, de la ieșirea din sas încoace, nu văzusem nici un singur locuitor. Se părea că nu  numai cel de-al patrulea cerc era abandonat, dar toate cercurile cu clădiri din crystalet erau părăsite de multă vreme.

Am văzut însă și singur că nu era cazul când am ajuns în holul principal al hotelului lui Honzl. Nimic de-acolo nu aducea a o recepție de hotel din Lizonne sau de pe Pământ (mai mult cu o galerie de electronice demodate), nimic, cu o singură excepție: recepționerul. În momentul când am trecut pragul (ca să spun adevărul, am sărit peste el cu o boltă mai mult decât ar fi fost necesar), s-a ridicat din spatele pupitrului lat, pe care licăreau măruntaiele amestecate la grămadă ale unei mașinării demontate, s-a îndreptat spre mine și mi-a întins mâna. I-am strâns-o, în pofida faptului că era înmănușată.

– Părinte Lavone, sunt atât de bucuros că ați reușit totuși să veniți.

Era foarte tânăr, poate cel mult treizeci și cinci de ani. O strângere de mână fermă îi contrazicea zâmbetul timid apărut pe fața sa măslinie.

– Jack, adică Părintele Mirton,  vă așteaptă. Camera numărul două sute doi.

– Mă bucur că v-am cunoscut, domnule…

– Honzl, Stefan Honzl.

Și-așa l-am cunoscut pe magnatul industriei hoteliere locale. M-am dus să-mi aduc bagajul din transportor. Camera mea avea numărul două sute trei. În lift, fusese montat un set de mânere: accelerația putea azvârli pe oricine pe tavan, iar un inițiat neatent putea ieși de-acolo cu un cucui în cap, de mărimea unei alune.

În ceea ce privea splendorile hotelului, după ce am zărit o clipă un coridor de la etajul al doilea, am încetat să mai am vreo iluzie despre caracterul afacerii lui Honzl. Folosise crystalet obișnuit și mai mult ca sigur, nu se avântase să cheltuiască prea mult cu înfrumusețarea decorului. Chiar și Rozmaryn avea mai multe dintr-un hotel decât acest loc. Pereți goi, podea goală, luminiscența verzuie a tavanului, uși având aceleași forme dreptunghiulare. În Lizonne, astfel de locuri ar fi clasificate drept mai puțin decât minimul garantat social.

Am bătut la două sute doi.

Mirton chiar mă aștepta. Am pășit direct într-un soi de vizualizare tridimensională vastă. O întrerupse cât de repede putea, și-am izbutit doar să surprind unele simboluri de algoritmi evolutivi complicați. Mirton avea vârsta lui Honzl, iar față-n față părea chiar și mai tânăr decât când îl vedeai la telefon. Un om teribil de agitat. În cascada de vorbe înflăcărate de bun venit, a strecurat atât de multe oftate afectate și semne de indignare încât am început să-l bănuiesc că se prefăcea. Dar nu era decât Mirton, Mirton cel rafinat.

– Părinte, nu ai prerogativele de a emite nicio recomandare legală privitoare la locurile de rugăciune, nu? Ăăă… pentru că mă întrebam doar…. Da, știu că acestea sunt miracole neconfirmate, dar dacă Biserica se decide să-și mobilizeze resursele… Unele dintre consorțiile angajate  aici vor fi, cu siguranță, dispuse să se implice. Aș putea să te pun în legătură, Părinte, – adică, scuză-mă, Pierre – te pot pune în legătură cu unii dintre agenții locali care, în numele factorilor de decizie din Lizonne, au sugerat că… Dar nu, nu, nu, din contră, am trimis deja cererile noastre și au găsit mai mulți candidați pentru înlocuire, însă, cumva… Nu înțelegi, acesta-i deja cel de-al patrulea an al meu, mai mult sau mai puțin afară din seminar, și ținând cont de soiul de oameni cu care tratez aici, trebuie să admiți că am venit de urgență în Lizonne; dacă ai fi atât de drăguț… după cum consideri necesar, desigur. Nervi? Poate că asta-i. vei vedea și singur. Ce-aș putea spune? Înapoi la ferestrele când pelerinajele erau la apogeu, iar eu celebram liturghii cu atâta lume venită la Catedrală, încât aproape că plesnea pe la cusături… Dar acum. Chiar dacă Madeleine nu ne prinde, tot mai este încă un an de aplevium și-apoi aici va fi  o sihăstrie, nu? Știu, știu, mă plâng și eu. Cafea?

Se duse să facă o cafea (există o mașină termică de gătit la capătul coridorului). Honzl se uită pe ușa pe jumătate deschisă ca să-mi spună că-mi trimisese bagajul. Am dat din cap în semn de mulțumire. Camera lui Mirton (identică cu a mea, de fapt) era plină-ochi cu tot felul de listări pe hârtie și singurele culoare de spațiu gol prin harababura de joasă gravitație duceau de la tele-proiectoare. Dezordinea la gravitația redusă diferă de cea de la 1 g, la fel ca patiseria franțuzească de pâine. Ca să spun adevărul, stăteam ca pe ace în cea mai mare parte,  pentru că,  la nivel subconștient,  eram sigur că o singură mișcare neatentă de-a mea ar fi fost suficientă pentru a demola întreaga structură asimetrică a haosului lui Mirton. M-am răsucit în scaun, fiind atent la locul în care-mi puneam membrele. În spatele meu, pe perete, era un rând de fotografii alb-negru ale Catedralei. Într-una dintre ele, razele orbitoare ale lui Lévie răzbăteau printre gratii, marele scut al soarelui ieșind de dincolo de la Tartarusul Izmiridian. Un alt asteroid îi făcuse o fisură – judecând după formă, trebuie să fi fost Potcoava. În cea de-a doua fotografie, Catedrala se înălța peste lentile chiar din abisul înstelat, iar forma structurii putea fi ghicită numai din bezna dintre punctele argintii. Cea de-a treia fotografie era iarăși una scăldată în lumina nefiltrată. Mirton reveni cu cafeaua și l-am întrebat de fotografii. Se înroși cu totul și începu să mormăie ceva despre un hobby de-al său și că coresponda cu Ugerzo. Omul chiar părea să fie stresat.

Seara (timpul local este timpul standard de călătorie în Lizonne, așa că nu a trebuit să fac ajustări) m-a dus la Catedrală, la mormântul lui Izmir. Locul are ceva… straniu. Mai târziu am să vorbesc și de asta.

Prima noapte în Corn. Izmiridii tot mai aproape de Madeleine, crystaletul logic de pe Centrul Astronomic încă crescând (ergodicitate de sistem mare).

Hotelul lui Honzl este gol și întregul așa zis oraș pare pustiu. Nici un fel de lux pe-aici. Domul a crescut din crystaletul folosit pentru biosferele militare, așa că intensitatea luminii nu se schimbă niciodată, indiferent de fața bio-ciclului. M-am trezit după ora două dimineața, cu lumina albă, lăptoasă, curgând de la ferestre. Pielea albă dobândește o nuanță de cadavru sub strălucirea ei. M-am ridicat și-am înhățat  cadrul ferestrei (numai dispozitive idioate aici, nu poți discuta nici măcar cu ușile). Fundul craterului acoperit face o pantă după un ocol, cu o fântână acolo, așa că aveam o priveliște a tuturor cercurilor acestui infern tăcut. Nemișcare și liniște. Trezirea în pântecul unei balene fantomatice.

Însă nu m-am putut întoarce la somn și, în cele din urmă, am decis să fac o plimbare nocturnă. Mi-am pus niște pantaloni scurți și-un sveter. Holul de la intrare era pustiu, nicio urmă de Honzl. Am ieșit afară, pe suprafața albă și sterilă a străzilor. A trebuit să exersez mersul. Am luat-o pe o spirală întinsă, spre fântână (deja-i puteam auzi murmurul de la al doilea inel), înconjurând craterul cel puțin o dată și jumătate. Am trecut de magazine cu obiecte religioase, închise și zăvorâte, un centru medical invadat de umplutură de crystalet și verdeața debordantă a plantelor programate, înăbușind vilele rezidențiale ale savanților, dintre care majoritatea îi abandonaseră deja Izmiridii (corporațiile încercaseră să-și minimalizeze pierderile cheltuind cât de puțin posibil pe combustibil, iar perioadele de respiro economic trecuseră deja demult). Am căzut de două ori. Lipsa aproape totală a gravitației, cum este cazul aici, este foarte obositoare: mușchii-ți amorțesc, capul ți se învârte.

În cele din urmă, m-am cățărat pe marginea sculptată a fântânii. Vaporii de apă mi-au răcorit pielea transpirată. Sângele-mi pulsa în urechi și n-am auzit-o când s-a apropiat. Mi-a atins umărul. Am tresărit și doar tremuratul m-a ridicat în picioare.

Prima dată, m-am gândit că era însărcinată, deoarece nu avea un vocalizator la gât, nici cutie de amplificare pe spate. Dar mai apoi am remarcat un difuzor atașat de brațul ei și emblema CFG pe tricoul ei lăbărțat.

– Pierre Lavone? întrebă geniul.

– Da. Și cu cine am plăcerea?

– Sunt Angii Telesfer, in utero1 Mgdalena Kleinert. Oare am putea lua loc?

Așa că m-am așezat pe partea sculptată a fântânii, cu Kleinert lângă mine.

– Nu că ar cântări el prea mult aici, zâmbi Magdalena, însă preferă să nu-mi încordez mușchii.

– Te tiranizez, doar spune-o, mormăi Telesfer.

Kleinert dădu din mână.

– Ați așteptat sosirea mea? am întrebat.

– Da, mărturisi geniul. Desigur.

Mi-am amintit de vorbele lui Mirton despre aluziile sale cu privire la reprezentanții companiilor.

– Dacă sunteți atât de preocupați de Izmiridi, ați putea organiza toate astea mult mai ușor. Nu știu de unde provine ideea aceasta cu vastele bogății ale Bisericii.

– De la misterul reprezentanților săi, râse Telesfer. Și în afară de asta, nu suntem „noi”. Eu sunt doar unul dintre pionii CFG-ului. Nu sunt în consiliu, nu am dreptul de a vorbi în numele nimănui, și cu siguranță nu în numele investitorilor noștri.

– Am înțeles. Structuri orizontale. Lobby-ul cercetătorilor pentru Izmiridi este ocupat până peste cap uneltind pe la spatele factorilor de decizie.

– Mai mult sau mai puțin. Însă dacă Biserica ar anunța că ia o in inițiativă pentru salvarea Izmiridilor, atunci lucrurile ar sta cu totul altfel. Acest fapt ar deschide posibilitățile. Atunci, probabil că s-ar implica majoritatea. Însă numai de bună voie, se răsti el, nu după cum vrei tu.

– Există pe-aici vreun sistem de supraveghere?

– Mai scutește-mă, nu facem decât să discutăm. Oricum, nu pot să dorm. Am trezit-o pe domnișoara Kleinert și-am ieșit să admir stelele.

– Înțeleg.

În vreme ce discutam cu geniul nevăzut, privirile mi-au alunecat asupra fațadelor  strălucitoare ale clădirilor din apropiere. Acum i-am făcut lui Kleinert cu ochiul.

– Îl cari de mult pe acest egolatru?

– Oh, Doamne, deja s-au făcut patru ani. Nu-i nici măcar nasol…

Telesfer slobozi o lamentație burlescă.

– Iar începem, acum o să se apuce să citeze din enciclice și catadicsi să-i fie milă de mine. Un copil trufaș, va spune el; și iarăși…

– Calmați-vă, calmați-vă. Deci, care este mai precis propunerea ta?

– Nu există nicio propunere, izbucni el. Nu putem decât să te încurajăm, Părinte. Pentru că așteaptă raportul tău de aici, nu? Nu suntem atât de naivi încât să credem că acel cuvânt din partea ta ar putea muta planetoidul, însă va cântări, desigur, asupra deciziei lor.

– Nu-mi pot imagina, de fapt, ce-ar putea însemna această încurajare, am murmurat. Îmi poți arăta orice dovadă de miracole?

– Deci numai presupusa sfințenie a Izmirului te interesează?

– Nu. Mă interesează o mulțime de alte lucruri. Misterul Huan, de exemplu. Dar dacă vorbești despre ce i-ar putea interesa pe cititorii raportului meu, atunci da, ai dreptate: este sfințenia Izmirului.

Geniul rămase tăcut un moment îndelungat. Magdalena răscoli apa din bazinul fântânii cu mișcări somnoroase ale mâinii ei.

– Te rog, caută-mă mâine, răspunse Telesfer în cele din urmă. În laboratorul principal CFG. Computerul va fi anunțat. După ora șase după amiaza. Asta atâta vreme cât ești interesat în multe lucruri mărețe… Ei bine, îți doresc vise plăcute.

Kleinert dădu mâna cu mine (degetele-i erau ude de la apa rece), apoi se ridică, se răsuci pe călcâie, și făcând pași maiestuoși, măsurați, plecă spre una din străzile care emanau din acest loc.

M-am întors înapoi la hotel și am înregistrat un raport al acestei conversații.

Acum Catedrala. Uluitoare, magnifică.

Ieși din sasul biosferei și o vezi – catedrala – în fața ta și deasupra ta: o umbră zimțată pe fondul de stele.

Ai nevoie de lumină ca să-i apreciezi arhitectura și lumina sa precisă, de care tu nu dispui: Lévie se află la distanță prea mare, iar Madeleine nu este încă suficient de aproape. Acum, în lunga perioadă de interhelium, Catedrala este, mai mult ca oricând, un Mister. O cărăruie șerpuitoare duce în jos pe panta craterului de la sas, spre intrarea principală, și apoi ajungi pe o cărare săpată în rocă brută, cu o linie de scăpare obligatorie, legată de centura ta de mașinăria de la porțile exterioare.

Curiozitatea se intensifică la cel care coboară acolo, așa că pornește reflectorul puternic al costumului său spațial. Însă degetul alb al luminii nu poate atinge decât fragmente individuale, disparate, ale construcției, oprindu-se de la unul la altul într-o cuticulă strălucitoare care alunecă pe suprafața Catedralei: ici-colo, ici-colo.

Coborând, este dificil să menții lumina fixată pe unul și același punct, așa că persoana se oprește, se zgâiește, și-și plimbă degetul cald pe creația din piatră. Coborârea din sas (două sute de metri) poate dura și o oră întreagă. Știu, pentru că exact atât mi-a luat mie. Părintele Mirton aștepta lângă mormânt. A spus mai târziu că se așteptase la asta. Unii oameni doar se așeză jos pe pantă și cad într-un soi de adorație catatonică: numai alarmele costumelor lor spațiale îi mai trezesc. Nicio mirare. Nu-i o clădire, este o sculptură. Însă nici sculptură nu-i: Ugerzo știa, atunci când a comandat crystaletul special pe care-l cultiva aici, că acesta nu va servi unui obiectiv normal, că, prin funcționalitatea ei, Catedrala nu avea nicio semnificație în comparație cu simbolismul ei. Exista o singură limitare: mormântul lui Izmir și altarul, care se aflau amândouă înăuntru, incluse în mini-biosfere autonome. Ceva spațiu liber trebuia lăsat și credincioșilor, însă restul a fost lăsat imaginației proiectanților și ergodicității algoritmilor de creștere aplicați. Semănarea includea o zonă circulară din jurul mormântului, vreo patru sute de metri pătrați.

În condițiile de lipsă aproape totală a gravitației de pe planetoid, crystaletul țâșnea în sus la aproape un sfert de kilometru înălțime. Când o priveai din direcția sasului biosferei din crater, așa arăta: un corp de hiperboloid, cu coaste arcuite în mijloc, desfăcându-se în niște aripi îndoite, turnurile asimetrice de pe laturile sale fiind încărcate cu eflorescențe stâncoase de frunze zdrențuite, precum niște bucăți de schije de carbon înghețate în vidul negru, chiar în clipa exploziei. Forma vorbește despre zborul unui suflet, răsucindu-se și îndepărtându-se într-o suferință îngrozitoare din încătușarea materiei spre hăul înstelat.

Când luminile încep să urmărească o linie acolo – o margine, o canelură, o coastă a cupolei – ajung curând să strângă detalii din întunecime, picurând din greu umbre adânci, iar privirile cad într-o spirală a curiozității. Aceste detalii sunt fără sfârșit. Algoritmii fractalizați ale crystaletului au împrumutat orice formă posibilă, din câte se pare, în dimensiuni fracționare, iar ochiul se pierde ușor. Scări în spirală, ca în desenele lui Escher, se cațără în jurul turnurilor spre stop-cadre ale morții. Dintr-un anumit unghi, arată chiar ca un fel cărări pe care cineva le-ar putea urma, însă în realitate, odată ce lumina scaldă cea mai mare parte a Catedralei, îți dai seama că trebuie să fii mai degrabă un păianjen decât om, și chiar și așa, în final nu duce nicăieri.

Asimetria turnurilor creează impresia că întreaga rețea de crystalet se înclină spre crater, spre privitor, spre direapta. În același timp, perversitatea algoritmilor recursivi2 responsabili de forma suprafețelor exterioare ale navei centrale dă privitorului impresia că structura Catedralei este mâncată de un fel de cancer al pietrei, sau că, de fapt, privitorul se uită spre forma finală, muribundă, a clădirii și că nu peste multă vreme – într-o zi sau două – se va prăbuși de la sine, în ea însăși, scufundându-se, se va descompune, coastele curbate vor crăpa și se vor sparge sub povara pietrei torturate, spinarea, încoronată cu o cruce, se va surpa în spațiul obscur al organelor sale interne, iar o avalanșă lentă a sângelui friabil al Catedralei se va scurge prin fălcile căscate ale intrării proeminente. Forma vorbește despre durerea de a muri singur, despre fragilitatea materiei, care otrăvește cu disperare sufletul invizibil. Iar dacă stingi lumina și stai un moment pe pantă, sau poate mergi înainte și-napoi de-a lungul liniei de scăpare, dacă faci asta, ochii tăi hămesiți vor surprinde câteva raze de lumină izolate țâșnind din masa enormă aflată în umbră. Stelele strălucesc direct prin Catedrală. În definitiv, nu are nici pereți și nici acoperiș, din moment ce nu sunt de niciun folos unei asemenea clădiri – în orice caz, nu-i o clădire – iar emisfera semitransparentă care acoperă mormântul lui Izmir și altarul conferă singură toate funcțiile necesare. De fapt, aici nu avem de-a face cu o masă ergonomică. Interiorul construcției nu este gol, – deși, cineva n-ar putea vedea asta – ci umplut cu misteriumul transformărilor crystaletului, care au sculptat părțile vizibile. Și astfel, la anumite ore, anumite stele își pot trimite lumina drept prin Catedrală. O persoană care coboară spre ea, înregistrează străfulgerările luminoase venind atât de des din uriașa pată de beznă, aproape ca niște semnale de dezintegrare în camera cu vid: salve dinspre nimic. Apoi, el pătrunde în umbra intrării, draperiile de valuri înghețate  se închid în jurul său într-un desiș de tufișuri de fier, iar apoi înaintează cu greu în puhoiul deversat de lacul de durere. După un colț, lumină, iar el se află în fața unui mormânt.

Am fost să vizitez CFG-ul.

Laboratorul principal ocupă trei clădiri cu două etaje, aranjate de forma unei potcoave, în jurul unei mini-grădini în care cresc niște copaci reprogramați puternic. Computerul chiar fusese anunțat și m-a lăsat să trec prin poarta principală în grădină. Aspersoarele m-au stropit cu salve de picături reci. Puteam auzi păsări, însă ciripitul lor provenea, probabil, din difuzoare.

Un negru subțire, îmbrăcat într-o cămașă în carouri, ieși afară să mă întâmpine. Se prezentă drept Mood, asistentul lui Telesfer. Din grădină, am coborât într-un subsol întunecat. Sticlă din crystalet împărțea încăperea întinsă într-o duzină, așa ceva, de cubicule de birou, sau vitrine. Într-unul din ele dormea pe un divan Magdalena Kleinert. Mood arătă cu bărbia spre ea, apoi îmi întinse o pereche de căști.

– Am activat, temporar, un canal audio, șopti el.

Mi-am pus căștile.

– Bună dimineața, Părinte, zise Telesfer. Ai auzit noutățile? Crystaletul logic al Centrului Astronomic și-a oprit creșterea.

– Mda.

– Du-te la masa de sub palmier. Acolo-i o cutie cu ochelari. Te rog, fii atât de drăguț și puneți-i.

Am scos ochelarii din cutie și mi-am pus. Telesfer era vizualizat ca un elf de culoare violetă, într-o jachetă de un roșu închis. Fuma un trabuc și-mi făcu semn cu el să-l urmez. Ferindu-se cu grijă de Kleinert, care sforăia ușor, mă conduse spre ultimul șir de vitrine. Unele bucăți mici, deformate, se făceau negre în blocurile de crystalet de lângă perete. Elful Telesfer arătă spre ele cu trabucul fumegând.

– Numărul de perforații făcute de CFG peste tot în Izmir depășit o mie. Știi ce căutăm: Mașinăria Huan. Ei bine, n-am găsit-o. Acestea sunt fragmente de miezurile planetoidului. Ce-i atât de interesant despre ele? În fond, cauți lucruri de interes, nu? Păi, iată ceva interesant: structura macro-particulelor de fier ale acestor miezuri. Acesta, de la o adâncime de un kilometru, acesta de la aproape doi, iar acesta de la, hmm, inima planetoidului.

Telesfer dădu din mână și un nor de fum de un maro închis se desfășură prin aerul de deasupra capului său, de undeva dintr-o subdimensiune. Mi-am ajustat ochelarii și m-am apropiat, mijindu-mi ochii. Nordul părea a fi compus dintr-o mulțime de straturi puternic comprimate: maro, galben și hârtie pătată cu negru, unul după altul.  Dar nu numai asta, fiecare strat succesiv se împrăștiase în zone de material mai mult sau mai puțin dens, formând tipare diferite, astfel că în ansamblul său dădea impresia a ceva din categoria filtrelor întâmplătoare.

– Așa arată, mai mult sau mai puțin, spuse Telesfer. În vreme ce în izmiridii mai mari – cum e Cornul, de exemplu – găsim această structură peste tot, la o anumită adâncime. Am plasat crystalet pentru interpolarea logică a acestor macromolecule, însă crystaletul a început să flămânzească și n-am aflat nimic. Nu există așa ceva, ca o cale naturală ca aceasta să apară, și, în orice caz, nu cunoaștem condițiile corespunzătoare de limită. Nu este un mineral, ori vreo formă de viață, dacă ne luăm după definiția havaiană. Nu prezintă nicio capacitate de auto-reproducere. Noi îi spunem Lâna Neagră.

– Postulatele Huan? am întrebat.

– Nimic, răspunse Telesfer, cățărându-se pe unul dintre blocurile transparente de crystalet, în care era captivă o bucată de Lână, de forma unui rinichi. Nu există niciun mecanism pentru convertirea energiei, nu există nicio sursă generală de energie, de niciun fel, nu reacționează la niciun nivel. Nu se potrivește nicidecum cu Mașinăria.

– Huan a postulat modelarea activă a spațiu-timpului, am murmurat. Desigur, costurile energetice ar trebui să fie enorme aici. Însă în acest caz s-ar putea să fie altceva.

– Ce?

Teșesfer dădu din umeri.

– Nu există nicio îndoială că manipulează gravitația. În afară de asta, fără cunoașterea mecanismului însuși – și de fapt, nu avem nici cea mai mică idee despre asta – purtătorii noștri de cuvânt pot spune ce vor, însă niciuna dintre companiile care au investit în cercetările de-aici în speranța găsirii Sfântului Graal al fizicii n-a avansat nici măcar un  pas, ca să spunem așa, fără să cunoaștem mecanismul nici nu putem face speculații despre forțele necesare ca să ne angajăm în această manipulare. Vectorul corector implicit al lui Huan nu a fost niciodată atât de mare pe cât apare; tot ce ai de făcut este să manevrezi cu pricepere parametrii de control ai sistemului. Ai nevoie de aplicații constante, îndelungate, însă relativ slabe, atât timp cât sunt bine direcționate și la momentele corespunzătoare.

– Da, într-adevăr, foarte interesant, am admis, uitându-mă când la bucata de Lână Neagră, când la o simulare dichisită a structurii sale moleculare.

– Iar asta nu-i tot.

Telesfer se ridică, trecu pe lângă câteva vitrine și-și îndreptă trabucul spre o diorama cuprinzătoare, înfățișând o secțiune transversală geologică a unui izmirid purtând numele de Kolos (după cum apărea precizat în legenda iluminată)

– Uită-te la asta, Părinte. Ah, iată, acest strat.

– Hmmm?

– Direcția analizei… Ah. Și la această distribuție.

– O explozie de raze gamma?

– Exact.

Telesfer dădu din cap.

– Rozvorsky, spectrul mijlociu.

– Acum cât timp?

– Este greu de spus. Nu te poți baza pe geologia planetară de aici, sau pe datarea cu instrumentele perioadă sau pe ceasul solar.

– Izotopi?

– Din păcate, asta oferă un spectru larg și neclar, din moment ce noi facem datarea pe strat și, în definitiv, întreaga structură zboară prin vid. O sută doisprezece milioane de ani.

– Pfui. Bineînțeles. Vreo stea neutronică explodată, cunoscută, pe o rază de nouăzeci de milioane de ani-lumină? Se potrivește ceva?

– Și cu ce-o să alimentăm crystaletul?  rânji elful îmbrăcat în violet. Diametrul Căii Lactee are vreo o sută de mii de ani-lumină. Câteva sute de miliarde de stele. Mai scutește-mă.

– Corect. Ați găsit această urmă la toți izmiridii?

– Ah, după cum vezi, Părinte, de fapt n-am găsit. Numai la patru dintre cei mai mari, la fel și pe Fluier.

– Iar Lâna Neagră? Există vreun soi de relaționare?

– Lâna Neagră este peste tot; mai mult aici, mai puțin dincolo.

– Interpolarea traiectoriei sistemului.

– Cu Vectorul Huan…?

Telesfer izbucni în râs.

– Cum?

– Oh. Înțeleg. M-am încurcat, pentru că în toate acestea uitasem că testele au fost abandonate la scurtă vreme după Huan. Acest fel de mecanică are efect numai în sistemele macro-deterministe, în care nu apare niciun factor neanalizabil. În orice caz, câteva trecere deasupra lui Madeleine ar avea același rezultat. Dar care ar putea fi viteza maximă a izmiridilor în vidul interstelar? O aproximare. Dacă acest puhoi de radiații gamma a venit de undeva de foarte departe, ar fi trebuit să lase urme analogice peste tot în zonă. Și iată – am arătat spre dioramă – pot să văd că este bombardată la greu. Lizonne ar trebui să fie o planetă sterilă, un crematoriu de muoni, zero viață. Așa că nu, nu, trebuie că i-a lovit de la o distanță considerabilă de-aici. Și destul de demult. Crede cineva aici în migrațiile intergalactice? Nu prea cred. Ergo: haide să ne uităm de-a lungul brațului. Poate că am putea extrage o formulă brută: există o relație…

– Foarte, foarte drăguț, dădu Telesfer din cap. Însă unde ne-ar aduce asta? Chiar dacă am identifica fără niciun dubiu steaua neutronică sursă de la origine. Din moment ce distanța este atât de mare încât n-a prăjit nici Lizonne, nici Pământul, atunci, prin definiție, este vorba de o distanță de multe ori mai mare decât raza de acțiune a navelor noastre încete. Fără a mai pune la socoteală distanța în timp: lumină de acum mii de ani. Misterul este aici, în adâncul izmiridilor.

Telesfer bătu din picior și arătă spre podea cu trabucul.

– Și tot aici trebuie să găsim și răspunsul. Însă cât timp avem la dispoziție? Două luni, apoi Madeleine, apoi naiba mai știe ce.

– Nu-mi stă în putere…

– Poate că nu, poate că da. De unde poți știi asta, Părinte, din moment ce n-ai încercat? Da, este adevărat, recunosc: te-au trimis aici numai dintr-o scrupulozitate birocratică. Biserica este o instituție la fel ca oricare alta, și are timp din belșug spre a se osifica… Însă asta nu schimbă forma lucrurilor.

– Nu înțelegi, dle Telesfer!

Trebuie să mărturisesc că reușise să mă irite.

– Nimic din toate acestea nu are vreo semnificație pentru hotărârea privind miracolele presupus întâmplate din Izmir Predú! Chiar dacă scoateți la suprafață un OZN întreg cu trupurile mumificate ale unor extratereștri. Nu are nici cea mai mică semnificație.

Elful scoase o serie de inele de fum.

– Poate că are, poate că nu. Cum poți ști asta, Părinte?

Crystaletul logic al Centrului Astronomic încetase să mai crească și, în cele din urmă, înflori. Madeleine îi va catapulta pe izmiridi dincolo de îmbrățișarea gravitațională a lui Lévie: în acest fel, ecuațiile vor fi completate. Asta înseamnă că în termen de trei săptămâni, va trebui ca toți să plecăm din Corn. Nimeni nu va mai vedea Catedrala vreodată, nimeni nu va mai sta vreodată în umbra ei. Odată ce va pleca de pe Madeleine, nu va mai arunca nicio umbră. Niciodată, sau, în orice caz, nu într-un timp comprehensibil după limitele omenești. Astăzi, am stat lângă mormântul lui Izmir, sub sfera biostazei interioare a Catedralei. Mormântul este situat între două șiruri de strane, înaintea altarului, cu un tabernacol strălucitor în spate. Stranele se întind departe, până la labirintul de la intrare, fiecare dintre ele având cam douăzeci de metri lungime. Cu locurile în picioare, există destul spațiu pentru mai mult de patru mii de credincioși. Cu adevărat Catedrală. Desigur, nu este o catedrală în sensul legii canonice, însă acesta-i numele dat de Ugerzo proiectului său, și nimeni dintre cei care au văzut clădirea nu-i spun altcumva decât pur și simplu așa: Catedrala.

Va urma.

 

Traducere de Silviu Genescu.

Titlul original : „Katedra”.

Textul a fost tradus cu permisiunea autorului. Îi mulțumim.

Jacek Dukaj

Jacek Dukaj

(născut: 30 iulie 1974, Tarnow) este cel mai importantscriitor polonez contemporan de ficțiune speculativă. Este absolvent al Facultății de Filosofie din cadrul Universității Jagellone din Cracovia. A debutat la șaisprezece ani cu povestirea „Złota Galera” (Galera de aur), revista Fantastyka nr.2/1990.
Lui Jacek Dukaj îi place să experimenteze, este interesat de post-umanism și în ultima vreme și de rolul și impactul tot mai mare al mass-mediei electronice asupra speciei umane.
Jacek Dukaj este laureat al Premiilor SF Janusz A. Zajdel (2000, 2001, 2003, 2004, 2007, 2010), Śląkfa (2000, 2007, 2009), Żuławski (2008, 2010, 2011, 2012), Kościelski (2008) și European Union Prize for Literature (2009). În 2013 Dukaj a primit Medalia pentru Merite Culturale – Gloria Artis decernată de Ministerul Culturii din Polonia. Volumele sale au fost traduse și publicate în engleză, germană, italiană, rusă, cehă și maghiară.
Povestirile sale „Linia Oporu” (Linie de rezistență) și „Science Fiction” descriu impactul tehnologiilor moderne asupra fiecărui aspect al vieții umane (în culegerea de povestiri, „Król Bólu”/Regele durerii, Wydawnictwo Literackie, 2010). Totuși, aceste ficțiuni n-ar trebui să fie luate în considerare ca predicții viitorologice. Din cauza multitudinii de factori și complexității configurării, destui autori de science fiction au încetat să mai creeze predicții ferme despre viitor. Cu toate acestea, viziunile lui Jacek Dukaj sunt fascinante datorită remarcabilei capacități intelectuale ale autorului și sintezei sale. Ficțiunile lui Dukaj îmbrățișează schimbări și mutațiile apărute în economie, cultură, relațiile sociale, limbaje și multe alte aspecte ale realității.
Jacek Dukaj este autorul culegerii de povestiri „In partibus infidelium” (În ținuturile păgânilor), unde a inclus faimoasa sa povestire „Katedra” (Catedrala), care l-a inspirat pe regizorul Tomasz Bagiński pentru a crea filmul său de animație (cu același titlu din 2002), premiat în 2002 la San Antonio’s SIGGRAPH (Special Interest Group on GRAPHics and Interactive Techniques, cel mai mare festival de animație digitală), și nominalizat la premiile Oscar tot în 2002. Romanul „Gheața” (Lód, 2007) al lui Jacek Dukaj a fost cât pe ce să câștige premiul literar Nike în 2008.
Ceea ce e paradoxal este că spre deosebire de tendința de scădere a edițiilor SF, cărțile lui Jacek Dukaj se vând foarte bine. Se pare că în cazul său particularitățile hard science fiction-ului (ermetismul, excesul de tehnicism, universul ficțional care necesită cunoștințe specifice din partea cititorilor) au devenit avantaje – „Gheața” (Lód, 2007), „Oceanele negre” (Czarne oceany, 2011) sau „Alte cântece” (Inne pieśni, 2003) sunt citite tocmai din cauza faptului că acestea sunt ficțiuni exigente din punct de vedere intelectual.
Numele lui Jacek Dukaj pe o copertă implică o provocare artistic-intelectuală pentru cititori.
În fantasy-ul „Wroniec” (Omul corb, 2009) Jacek Dukaj descrie primele zile ale instituirii legii marțiale în Polonia (13 decembrie 1981 – 22 iulie 1983). – Marcin Zwierzchowski
Nuvele și romane :
„Xavras Wyżryn” (editura SuperNOWA, 1997, nuvelele„Xavras Wyżryn”și „Zanim noc”/Înaintea nopții)
„Aguerre w świcie” (Aguerre în zori) (nuvelă, antologia „Wizje Alternatywne 3”, Solaris 2001, re-editare în volumul „Król Bólu”, Wydawnictwo Literackie, 2010)
„Czarne oceany” (Oceane negre) (SuperNOWA, 2001)
„Extensa” (Extensa) (Wydawnictwo Literackie, 2002)
„Inne pieśni” (Alte cântece) (Wydawnictwo Literackie, 2003)
„Perfekcyjna niedoskonałość” (O ideală imperfecțiune) (Wydawnictwo Literackie 2004)
„Lód” (Gheață) (Wydawnictwo Literackie 2007)
„Wroniec” (Corbul) (Wydawnictwo Literackie 2009)
„Science Fiction” (în antologia Science Fiction, Powergraph 2011)
„Starość aksolotla” (Bătrânul Axolotl), 2015
Jacek Dukaj

Latest posts by Jacek Dukaj (see all)