Ultima poveste

Era acolo sus un spectacol care îl fascina pe Galimut ori de câte ori îl privea. Punctele cele roşii, minuscule, dansau sprinţar printre punctele albastre care rămâneau impasibile fixate în locurile lor şi doar clipeau din când în când, tot acest balet fiind proiectat pe fundalul negru de smoală. De fapt, în fiecare seară aprindeau focul, să se încălzească, să rumenească carnea şi să ţină la distanţă sălbăticiunile pădurii. Şi după ce terminau de mâncat, rămâneau până târziu în noapte aţâţând în continuare focul. Galimut privea cum limbile de foc se întindeau cât de sus puteau şi când nu mai puteau, scuipau spre stele particule incandescente de jăratic care purtate de vânt îi aprindeau imaginaţia lui Galimut.
— Spune-mi, se întoarse Galimut către Almeea, tu chiar crezi că oamenii de dinainte de cataclism chiar puteau zbura printre stele, sau astea sunt doar poveşti?
— Nu ştiu dacă chiar printre stele da aveau nave cu care plecau de pe pământ în cer.
— Mare noroc ai avut tu că ai avut un tată care s-a născut înainte de cataclism.
— Tata avea treizeci de ani când s-a întâmplat.
— Până să te cunosc pe tine, zise Galimut, credeam că chestia asta cu cataclismul şi cu cei de dinainte e doar o poveste inventată.

Pe urmă conversaţia lâncezi şi în cele din urmă cei doi se cuibăriră şi adormiră lângă focul devenit molcom de acuma. Galimut începu să viseze la vremurile de dinainte, la cum ar fi putut fi viaţa oamenilor. Visul lui se plăsmuia doar din ce auzise povestit de la Almeea, care nici ea la rândul ei nu văzuse cu ochii ei ci aflase de la tatăl ei. Dar pe negândite, visul alunecă într-un coşmar. Galimut începea să crească tot mai mare, simţindu-se strivit de propria greutate. Ajungea cu capul dincolo de nori şi începea să se sufoce, nu mai avea aer. Iar pântecele i se spărgeau şi dinăuntru ieşeau multe perechi de braţe păroase aidoma braţelor unei tarantule…
Se trezi în frisoane. Almeea îi tampona fruntea cu o cârpă udă.

— Iar ai avut fierbinţeli, îi spuse ea. Spre ziuă ai început să dai din picioare.
— Cred că şi eu am fost atins de maladie. Poate ar trebui să ne despărţim ca să nu te contaminez şi pe tine. De fapt cred că noi oamenii suntem o specie pe cale de dispariţie. Până la urmă, maladia asta o să ne răpună pe toţi.
— Nu e aşa! Spuse ferm Almeea cu pumnii strânşi. Ţi-am mai zis. Tata înainte de a muri mi-a explicat cum să ajung la înţeleptul Umma care avea deja şaizeci de ani la cataclism. Precis că el are un remediu pentru maladie. Pe urmă îi vom vindeca pe toţi oamenii pe care îi vom întâlni. Uite, aici trebuie să ajungem.
Almeea scoase un petic de piele pe care era mâzgălită un fel de hartă şi erau scrise nişte explicaţii. Galimut o privi atent.
— Ăsta e scris din ăla de dinainte. Să nu-mi spui că tu ştii să citeşti, spuse el.
— Ba dacă vrei să ştii, eu ştiu şi să scriu. M-a învăţat tata. Uite, astea sunt numele noastre, spuse ea desenând semne ciudate cu un băţ în cenuşa din vatra fostului foc.

Galimut o privea fascinat. Era ca un fel de magie. În ochii lui, ea avea acum puteri extraordinare, era ca un fel de vrăjitoare, nu mai era o fată normală.

Porniră în căutarea lui Umma. Treceau acum printr-o pădure deasă. Deodată se auzi un zgomot de cracă ruptă călcată în picioare. Nu erau singuri. Galimut o trase pe Almeea într un tufiş. La timp ca să nu fie văzuţi. Văzură trecând printre copaci o namilă bipedă şi păroasă, de doi metri înălţime. Mergea clătinându-se de pe un picior pe altul.

— Un duh al pădurilor, exclamă în şoaptă Galimut.
— Nu te prosti! Ţi-am mai spus că nu există duhuri.
— Atunci ăsta din faţa noastră ce e?
— E un NK-2.
— Un ce?
— Un ciborg.
— Te-a atins maladia şi pe tine? Ai fierbinţeli? Vorbeşte ca lumea, să te înţeleg şi eu.
— Înainte de cataclism, începu ea să explice, s-au purtat nişte războaie. Au vrut să creeze un fel de soldat invincibil. Prin inginerie genetică şi protezare, au creat monstruozitatea asta. Din câte mi-a povestit tata, ăştia au scăpat de sub control şi s-au răzvrătit. Ăsta e unul dintre ei. S-a sălbăticit între timp.
— Ar trebui să îl omorâm cumva, decretă Galimut.
— Nu te grăbi. Ne-ar putea fi mai de folos viu. O să trebuiască să trecem prin zona mutanţilor şi cine ştie…
Până să-şi dea ei seama, se treziră cu ciborgul în spatele lor. Din fericire pentru ei, nu era agresiv sau cel puţin nu în momentul ăsta. Îşi apropie botul de capul lui Almeea şi începu să îi adulmece părul.
— Stai nemişcată! Îi şopti Galimut printre dinţi.
— Uşor de zis în teorie.

Uimitor cât de multe pot realiza farmecele feminine. NK-2 se dovedi a fi ca o bucată de ceară moale în mâinile Almeei care îl „modelă” după bunul plac. Astfel, în scurt timp, ciborgul deveni docil, începu să mănânce carne arsă la foc, îl şi îmbrăcară cu o pătură mare găsită în drum, dar cel mai remarcabil era că începuse chiar şi să vorbească. În fine, nu era chiar limbaj dublu articulat, ca la oameni, dar oricum mârâia nişte cuvinte cu care se putea face înţeles, iar el înţelegea chiar şi mai multe cuvinte decât putea să rostească. Încet, încet, el le deveni ca un fel de animal de companie dar de fapt chiar mai mult. Ca un fel de smart pet.
Stăteau toţi trei în jurul focului. De fapt mutantul dormea dus înfofolit în pătura lui care ziua îi ţinea de haină iar noaptea de plapumă. Focul era înalt şi codrul adânc se pierdea în noapte. Galimut contempla ca de obicei scânteile minuscule care ţâşneau în sus.

— Măi Almeea, ciborgul ăsta s-a cam îndrăgostit de tine. Cred că tare ar vrea să îţi facă nişte ciborguţi micuţi. Cred că eu îl cam încurc.
— Nu fi hârciog bătut în cap. Ştiu că e înnebunit după mine, da el săracul nici nu ştie de ce.
— Vrei să spui că nu ştie care e treaba cu sexul?
— Păi de unde să ştie. E ca un băieţel de patru ani care se simte atras de o fetiţă şi atâta tot.
— De fapt asta e foarte bine. Atracţia asta e lesa noastră.
— Nu fi cinic. El te place şi pe tine. Te consideră ca un fel de frate mai mare.
— Asta pentru că ne vede împreună. Da dacă, să zicem, ne-ar vedea bătându-ne, cred că m-ar juca în picioare ca să te apere.
— Aha! Deci pot să stau liniştită că niciodată tu nu o să mă…
— Ssst! Linişte.
— Ce-i?
— Ai auzit şi tu? Parcă spuneai că focul ţine la distanţă animalele.
— Animalele normale. Dar nu şi mutanţii. De fapt pe ei chiar îi…
— Fugi!

Mutantul era din linia genetică taurină dar era mare cât un mamut. Fugea cu gâtul înainte încercând să îi împungă în coarne pe cei doi. Practic, în goană defrişa pădurea în urma lui, lăsând un culoar liber. Galimut se întoarse brusc şi trase trei jeturi cu blasterul. Jeturile îl răniră dar mai rău îl înfuriară. Galimut apăsă din nou pe trăgaci dar blasterul era descărcat. Almeea alunecă şi căzu. Mutantul se aplecă să o ia în coarne dar dintr-un copac sări o ghiulea drept la gâtul hipertaurului. Era NK-2. Din cauza impulsului şi a noroiului lunecos de sub copite, bestia se prăvăli. Ciborgul se lupta din răsputeri să ţină mutantul la pământ dar era evident că mult nu mai putea dura. Galimut apucă un băţ lung şi ascuţit şi îl înfipse cu putere în unicul ochi al taurinului. Vârful ascuţit pătrunse pe drumul nervului optic, perforă cele trei învelitoare protectoare şi se opri în mijlocul creierului. Fiara mugi prăbuşită în sânge. NK-2 ieşi de sub gâtul inert strigând cu bucurie.

— Răpus bestie! Tu şi eu răpus la bestie!

Ciborgul îl strânse în braţe pe Galimut mai mai să îl frângă în două.

Ieşiseră din pădurea mutanţilor şi se adăpostiră într-o peşteră. În depărtare se vedea lacul cel mare. Galimut îşi privea blasterul descărcat. Asta era problema cu toate lucrurile şi aparatele de dinainte de cataclism. Când se stricau nu mai avea cine să le repare, când se descărcau nu mai avea cine să le încarce. Almeea privea spre lac.

— Aproape am ajuns. În mijlocul lacului e o insulă unde o să îl găsim pe Umma. El are răspunsuri la toate problemele.
— Crezi că poate să facă şi blasterul să funcţioneze din nou?
Cei doi îşi continuară conversaţia dar NK-2 îi auzea din ce în ce mai întunecat căci aluneca în somn. Acum visa că Almeea se apropie de el şi îi mângâie blana. El o mângâie pe părul lung şi mătăsos. El începu să simtă o atracţie inexplicabilă. O apucă brusc şi o strânse la piept. Dar o strânse cu atâta putere că ea se prefăcu în pulbere în timp ce din el ieşeau braţe noi tot mai multe. Şi el creştea mare cât mutantul răpus cu o zi în urmă. Ba şi mai mare. Toată pădurea de abia îi ajungea până la glezne. Se făcea noapte iar el se lovi cu capul de sfera de sticlă de care erau aninate stelele. Plămânii îl ardeau şi aerul se terminase. Nu mai avea ce să respire. Gâfâia puternic…

Gâfâia puternic şi se mişca spasmodic. Almeea îi ştergea fruntea cu o cârpă udă.

— Să nu-mi spui că l-a atins şi pe el maladia, spuse Galimut în timp ce îi ţinea mâinile ciborgului ca să nu o lovească din greşeală pe Almeea.
— Ba bine că nu. Şi încă mult mai rău ca pe tine. Dacă nu ajungem cât mai repede la Umma…
— Dar el e ciborg. Ce, şi pe ei îi atinge maladia?
— El e, cum să-ţi explic eu mai bine… e un fel de om cu… cu piese de schimb.
— Uf maladia asta blestemată! O să murim cu toţii din cauza ei!
— Nu şi dacă ajungem la Umma. El precis are un leac. Totul e să nu ajungem prea târziu.
— Pentru el e prea târziu!

NK-2 nu se mai sufoca. De fapt acum simţea că nici nu mai are nevoie să respire. Simţea că nu mai are nevoie de nimica şi că pluteşte lin spre stele, apoi simţi cum se destramă uşor precum aburul dimineţii.

Almeea îi acoperi faţa cu pătura. Hotărâră că e mai bine să îl incinereze decât să îl îngroape. Era clar că maladia se răspândea prin virusuri şi poate astfel ar fi ars şi virusurile din cadavru. De fapt ei nici nu ştiau prea bine ce sunt alea virusuri dar Almeea îl auzise pe tatăl ei vorbind despre asta.
Rugul arse până dimineaţa. Tot ce era organic sau inflamabil era acum cenuşă. Din NK-2 mai rămăsese doar craniul şi cutia toracică care erau dintr-un aliaj de titan. Prin mormanul de cenuşă mai fumega o bucată de placă de bază, topită ca o meduză muribundă pe o plajă uitată.
Spre seară ieşiră din pădure şi ajunseră la marginea lacului. Aici găsiră un ponton şi o şalupă legată la ţărm. Lângă ponton era o căsuţă mică unde găsiră un cuplu tânăr. Amândoi erau morţi. Atinşi tot de maladie mai mult ca sigur. Dădură foc la căsuţă.

— În mijlocul lacului, spuse Almeea uitându-se pe harta de pe peticul de piele, e insula unde îl găsim pe Umma.
— Foarte bine. Hai să luăm barca.
— Aia nu e barcă, e o şalupă. Merge singură pe apă cu viteză.

Almeea mai văzuse şalupe mergând, când era foarte mică, dar îşi amintea foarte bine. Numai că nici unul dintre ei nu ştia să o pornească. Nici nu ştiau dacă mai are în ea combustibil şi nici măcar cu ce fel de combustibil mergea. Galimut presupuse că s-ar putea să meargă cu electricitate, că el ştia că multe lucruri de dinainte mergeau cu aşa ceva. Dar nici despre electricitate şi baterii nu ştiau mai multe. Aşa că îşi confecţionară nişte vâsle din nişte lemne, se urcară în şalupă şi porniră în larg vâslind.

— Până la urmă tot un fel de barcă e, zise Galimut vâslind din greu.
— Păcat că nu am reuşit să o pornim. Habar n-ai ce-ai pierdut.
— Poate ştiau să o pornească ăia doi din casă.

În multe locuri, tractoare şi maşini agricole rugineau pe câmpuri şi se descompuneau în şuruburi aşteptând în zadar pe cineva care să le mai pornească. Oceanele erau pline de epave care pluteau în derivă şi rugineau în linişte. Chiar şi nave cosmice zăceau gata de decolare şi se acopereau cu iederă şi mătreaţa broaştei. Undeva, în jurul Pământului, plutea chiar o staţie orbitală. Erau şi cosmonauţi pe care cataclismul îi surprinsese acolo sus pe staţie şi care nu mai avuseseră cum să se întoarcă acasă pentru că nu mai avea cine să îi ghideze de la sol. Dar pe ei nu îi atinsese maladia. Muriseră mult mai devreme, când li se consumase aerul. Iar staţia orbitală, necontrolată, orbita din ce în ce mai larg până avea să se piardă pe o curbă deschisă. Lemnul putrezeşte, fierul rugineşte iar plasticul e fotodegradabil şi se descompune în pulbere, în timp, sub razele soarelui. Doar piatra rămâne.

Ajunseră în cele din urmă pe insulă. Fură miraţi să constate că Umma locuia într-o casă în formă de cub, cu pereţii absolut netezi. Ei nu mai văzuseră niciodată suprafeţe plane iar cele mai dichisite locuinţe pe care le ştiau erau din lemne sau din chirpici.
Stăteau acum toţi trei în jurul focului din curte şi Umma le povestea poveşti din alte vremuri. Focul îl aprinseseră doar aşa, de plăcere, fără nicio nevoie de data asta. Căci locuinţa lui Umma avea maşini speciale de gătit iar înăuntru era cald şi bine. Căldura venea cumva chiar din podea. Şi astfel, în jurul focului, aflară ei despre lumea de altă dată în care oamenii stăpâneau toată planeta şi toată natura şi zburau în cosmos cu nave fantastice. Că existau chiar şi oameni pe alte planete foarte îndepărtate dar cu care comunicarea fusese întreruptă la cataclism. Şi în cele din urmă aflară şi despre războiul ultim.

— Acum războiul nu se mai purta pentru resurse sau pentru terenuri căci toţi aveau de toate. Era doar o luptă abstractă pentru putere. Erau două mari alianţe. Îmi amintesc cum ei au invadat Pământul cu o armată de ciborgi, soldaţi perfecţi făcuţi la comandă pe bandă rulantă.
— Ca NK-2? Am întâlnit şi noi unul.
— Noi aveam un laborator uriaş secret undeva chiar lângă centrul Pământului. Se ajungea acolo cu un lift subteran. Acolo încercam noi unificarea celor patru câmpuri.
— Atunci erau doar patru câmpuri? Şi erau întinse? În jurul lor era doar ocean?
— Nu măi. Nu câmpii, câmpuri energetice, cum să vă spun eu, sunt patru tipuri de interacţiuni. Gravitaţională, electromagnetică, nucleară tare şi nucleară slabă.
— Ăăă?
— În fine, trecem peste asta. Noi calculasem că unificând câmpurile, vom avea acces la Câmpul Realităţii. Modificând Câmpul Realităţii, poţi modifica realitatea însăşi.
— Şi aţi reuşit?
— Şi da şi nu. La început am reuşit să anihilăm toate bazele militare ale lor şi să măturăm mare parte din armatele lor de ciborgi. Dar pe urmă experimentul ne a scăpat de sub control. Au început erupţii vulcanice în sere, cutremure, tsunami şi în final o ploaie care nu se mai termina şi care a inundat toate oraşele porturi. Pe urmă au apărut mutaţiile genetice, maladia, şi alte rele de care nici nu vă mai spun. Într-un cuvânt, Cataclismul. Civilizaţia noastră s-a dus. Poate voi ăştia de după o să reuşiţi să faceţi o lume mai bună.
— Nu prea cred, spuse Galimut trist. Au mai rămas foarte puţini oameni răspândiţi pe tot Pământul.
— Nu e chiar aşa, le răspunse Umma. Poate voi nu aţi întâlnit mulţi în drumul vostru dar să ştiţi că oamenii au început să se adune. Există în anumite locuri, pe albiile râurilor, adunări mari de oameni care trăiesc la olaltă. Printre ei mai sunt şi bătrâni de dinainte de cataclism care mai ştiu şi ei câte ceva. Cu timpul, aceste aglomerări vor deveni oraşe…
— Tot degeaba. Maladia ne va termina în cele din urmă. Iar mutanţii îi vor vâna pe cei care au mai rămas.
— Mutanţii sunt instabili şi sterili. Vor dispărea cu toţii după o generaţie, iar pentru maladie am să vă arăt eu un leac.

Umma le explică despre o plantă medicinală care creştea pe fundul lacurilor. Această plantă trebuia macerată şi amestecată cu venin de şarpe pentru a produce un medicament care vindeca complet maladia. Le spuse să ducă medicamentul în lume. La plecare le porni chiar şi şalupa.

— Înţeleptule Umma vino cu noi. Dacă rămâi aici eşti în pericol. Vulcanul poate erupe oricând şi va scufunda toată insula.
— Poate nu erupe prea curând. Într-o zi totuşi o va face.
— Păi atunci hai, vino cu noi!
— Aici e casa mea. În spatele casei sunt îngropaţi nevasta şi copiii mei. Aici e lumea mea. Aici o să îmi trăiesc restul zilelor. Poate vulcanul o să îmi dea răgazul să îmi sfârşesc capătul de viaţă care mi-a mai rămas. După aia n-are decât, să-mi acopere casa cu lavă, să facă ce vrea. Dar voi duceţi-vă, duceţi leacul oamenilor, construiţi o lume mai bună.

Umma trase cu putere de sfoară şi şalupa porni în viteză despicând apele lacului precum un pumnal ce sfâşie o piele.

Galimut şi Almeea vindecară mulţi oameni şi îi învăţară să prepare leacul ca să se vindece şi mai mulţi. Ei fură priviţi ca nişte binefăcători providenţiali care salvau omenirea de la extincţie. Spre bătrâneţe, Almeea se hotărî să scrie povestea lor ca să rămână. Dar din modestie, ea nu se incluse. Iar povestea fu rescrisă şi recopiată de nenumărate ori. Cu fiecare transcriere se modifica. În cele din urmă a fost înscrisă pe tăbliţe de lut arse mai apoi, pentru ca şi generaţiile viitoare să poată citi aventurile lui Galimut şi NK-2, despre cum au răpus ei taurul ceresc şi cum Galimat a găsit planta nemuririi care a fost mâncată de un şarpe. Dar acum pe NK-2 îl chema Enkidu iar pe Galimut îl chema Ghilgameş:

„Enuma eliş…”

Fotografii

Lorena Kalamara n-a dispărut şi din memoria mea. A căzut printre degetele răsfirate ale acestei lumi, dar din sufletul meu, care e o altă lume, nimic n-o va smulge vreodată. Nici nu este nevoie să mai privesc sutele de fotografii pe care i le-am făcut, clipe salvate; ea trăieşte dincolo de ele. Mi-o amintesc aşa cum era, stranie şi dulce, cu părul ei greu, arămiu, cu ochii căprui şi umezi. Şi nu sunt trist, deşi ar fi normal să fiu. Dar gândul că am fost cu ea e suficient ca să-mi ajungă toată viaţa.

Ciudat, ne-am petrecut copilăria în localităţi foarte apropiate fără să ne cunoaştem, de parcă destinul ne-ar fi pregătit pentru marea întâlnire de mai târziu. E foarte probabil că am trecut unul pe lângă altul în port, unde acostau navele, sau la marile Sărbători ale Toamnei. Mi-o imaginez cum era atunci, o fetiţă în veşminte albastre, cu cristalul de recunoaştere fixat pe tâmplă, lunecând prin mulţimea pestriţă, prin haosul vesel al festivităţilor. Poate am stat umăr la umăr privind spectacolul de holograme, poate ne-am înghesuit amândoi să prindem un loc pe naveta de agrement, dornici să plutim pentru câteva clipe în imponderabilitate…

Dar am cunoscut-o abia peste mulţi ani, pe când făceam fotografii pe malul mării. În lumina soarelui incandescent pielea ei prinsese luciri aurii, eşarfa îi flutura atât de nostalgic la gât, încât m-am încumetat s-o rog să se lase fotografiată.

– Sigur, dacă doreşti, n-o să mă opun slujitorului unei arte străvechi…

I-am mulţumit, dar n-aş fi îndrăznit să-i mai vorbesc. Însă ea râse:

– Ştii ce ţii în mână? Da, chiar ăla!

– Un aparat de fotografiat. E o marcă…

– Nu, este un aparat de tăiat timp. Şi râse iar.

Am zâmbit nedumerit.

– Vino diseară la conferinţa fizicienilor, la Casa Ştiinţei, o să-ţi arăt ce e timpul.

– Vin, dar de ce spui că am tăiat… timpul?

– Nu asta ai făcut? Ai extras din uitare o felie de timp, o clipă anume; ai scos-o din timp, pe hârtia aceea, pe fotografie.

Şi înclină capul şăgalnic, iar vâltoarea aurie a soarelui scăpătând i se răsfrânse în ochi.

Păstrez imaginea aceea; a avut dreptate. E o clipă salvată din  curgerea timpului…

***

– Dragul meu, este o contradicţie ceea ce spui! Timpul nu curge. Curgere înseamnă mişcare. Ţi-am explicat de atâtea ori… Relativ la ce să se mişte? Există un singur peisaj temporal, absolut întins, ca şi cel spaţial. Orice moment este asemenea prezentului.

Lorena programa maşina de gătit. Locuiam împreună de un an. Pământul fugise în jurul soarelui până ajunsese de unde a plecat, iar dragostea noastră supravieţuise.

– Atunci de ce nu ne putem aminti viitorul?

– Din motive de cauzalitate.

– E cam obscură teoria ta! Ce mâncăm azi?

– Nu ştiu. Rezultatul aparţine încă viitorului. Maşina dă rateuri când programez reţete vechi.

– Ce-ar fi să mâncăm în oraş, mai târziu, iar acum să mergem dincolo, să stai lângă mine şi să-mi explici pe-ndelete încă o dată ce este timpul?

– Nu pot, ştii că nu pot. Trebuie să finalizez lucrarea. Gordon mă exclude din echipă dacă întârzii!

– Am impresia că Gordon stă la masă cu noi, sau, mai rău, că vine şi în pat!

– Nu, dragule, dar ia uite câte mesaje am primit pe aparatul meu. Trebuia să stau la institut toată perioada. Peste un an acceleratorul trebuie să pornească.

– N-am înţeles niciodată ce cauţi tu acolo. O femeie se ocupă de latura creativă, artistică, nu de ciocnirea particulelor. Pune-mi o cafea, te rog!

– Dar este cât se poate de creativ, să ştii. Îmi place să combin lucrurile pornind de la zero.

– Bănuiesc că asta te face să te simţi divină…

– Nu râde! Uite cafeaua. E ca şi cum aş găti: iau un ingredient de aici, altul de acolo, le combin şi din unirea lor obţin ceva… Dar trebuie să-mi imaginez ce să folosesc, cum să combin, aşa încât, atunci când e gata, universul să-şi păstreze coerenţa.

– Da, grozav, plăcinta universală! Aveţi grijă să nu o coaceţi prea tare, hm!

– După ce-au păţit cei de la acceleratorul din Geneva la începutul mileniului, vom fi prudenţi. Toată lumea e cu ochii pe noi. De la Război încoace nu s-a mai făcut nimic în direcţia asta.

– În afară de faptul c-au sărit puţin în aer, s-a mai întâmplat ceva ce nu s-a spus?

– Cred că da, însă e mai mult folclor. S-au pierdut sursele, bazele de date au dispărut, probabil furate de Roşii.

– Roşii sunt vinovaţi de tot! Mai pune-mi o cafea. Da’ ce se încerca atunci la Geneva?

– Codrin, iubitule, să ştii că observ cum mă ţii de vorbă. Norocul tău că aş bea şi eu o cafea. Păi ce să încerce? Încercau să obţină particula fundamentală. De-o sută cincizeci de ani tot taie materia în căutarea particulei elementare; întâi s-a crezut că e atomul; l-au spart. Nu, că e protonul. Apoi au găsit mai multe feluri de particule subatomice. În anii două mii erau convinşi că quarcii sunt fundamentul materiei. S-a demonstrat că aceştia nu sunt identici. Cel care părea să corespundă cel mai bine descrierii de „particulă elementară” era bosonul Higgs; mai trebuia găsit.

– Adică nu aveau decât portretul robot, ha, ha.

– Întocmai.

– Şi?

– Şi mi se pare că l-au găsit, la naiba!

– De ce „la naiba”?

– Circulă în folclorul fizicienilor poveşti înfiorătoare despre ce s-a întâmplat acolo…

– Oh, vreau să ştiu! Le-a făcut Dumnezeu „na, na” cu degetul?

– Poţi să spui şi aşa. Nici nu ştiu cum să exprim… au trecut  de partea cealaltă… au… au fabricat antimaterie?… sau ce era aia… Pe-o rază de două sute de kilometri pătraţi totul a dispărut, de fapt nu, a fost comprimat la dimensiunea de câţiva centimetri cubi. Geneva de azi nu e cea de atunci. Lumea a uitat odată cu războiul. Dar acum o sută de ani a fost bulversată toată comunitatea ştiinţifică.

– Cum e posibil aşa ceva?

– Au gâdilat temeliile realităţii, înţelegi? Nimeni nu putea să prevadă proprietăţile stranii ce vor decurge de aici. Codrin, am să-ţi spun un secret. Îmi stă pe inimă şi nu ştie nimeni. Promite-mi că nu te amuzi.

– Depinde.

– Fii serios. Pe mine cercetările mă duc spre o concluzie… absurdă. Sau revoluţionară? Nu ştiu. Tot căutând particula elementară, teoretic, am demonstrat că la nivel cuantic există un prag unde materia pare să dispară cu desăvârşire. Nu se mai poate vorbi de particule. Există însă o energie care construieşte bucle. Realitatea e făcută din bucle care interacţionează şi se combină pentru a forma reţele de spin. Ele poartă pe margini unităţi discrete de arie şi volum dând naştere spaţiului cuantic tridimensional… Uneori am impresia că aceste reţele construiesc însăşi reţeaua de spaţiu- timp… fiecare spin al reţelei seamănă cu o fotografie, o clipă îngheţată a universului…

– Uşurel, că m-ai pierdut pe drum.

– Scuză-mă. Rezumând, aş spune că fundamentul universului este o energie.

– E grav?

– Ha, ha! Da, domnule Ignoranţă, e foarte grav! N-a mai spus-o nimeni până acum. Decât filosofii idealişti…

– Să sper că te paşte un Nobel?

– Sau hohotele de râs ale savanţilor. Mă gândesc că orice astfel de reţea de spin are potenţialul de a evolua în infinite noi reţele, fără să lase o vagă urmă a cauzalităţii…  Pe-urmă mi-am dat seama că trebuie să ataşez teoriei mele noţiunea conurilor de lumină a lui Einstein, adică să introduc noţiunea de cauzalitate. Dar o reţea de spin reprezintă universul; în mecanica cuantică lucrurile rămân doar probabile până când apare un observator care să le perceapă… Cine se poate situa în aşa fel încât să fie dincolo de marginea universului şi să privească peste umăr? Cum poate Universul să existe dacă nu este văzut?

– Păpuşa mea, cu părere de rău, nu pricep!

– Codrin, eu pot demonstra ştiinţific faptul că Dumnezeu există. El  vede Universul.

– Bun. Ai reuşit să-mi dai fiori. Nu prea sunt fiorii pe care-i aşteptam de la tine. A sunat clopoţelul, e gata mâncarea.

– De fapt ce ai vrut să găteşti?

– Aproape chiar ce se vede. Cât despre felul trei, ar fi trebuit să fie o surpriză… E o reţetă din cartea bunicii tale; se numeşte „Scrisoare de dragoste” şi este o prăjitură cu albuş de ou şi nucă prăjită şi măcinată. Dar cum spuneam, reţetele vechi rareori arată prezentabil.

– Poate că e bună, ce contează cum arată? Pot să încep cu ea?

– Nu.

– Săraca bunica! Ce vremuri au trăit cu războiul, criza care nu se mai termina, dictatura, revolta şi restauraţia. Nu mai ştiau cine cu cine se bate şi pentru ce. Mâncare puţină, apa potabilă un lux, dezastre ecologice, clima destabilizată. Mă întreb ce anume le-a dat forţa să meargă mai departe.

– Ai mei aveau o vorbă pe care o tot repetau ridicând un deget: „Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate duce”.

– Supa este foarte gustoasă.

– Mă bucur. În ciuda a ceea ce se spune, dictatura a fost necesară, Codrin. Altfel Pământul ar fi ajuns Ţara Bandelor şi Găştilor. E ciudat ce putere are încă asupra noastră creierul reptilian.

– Da. Reptila din mine mă face să doresc atât de tare o bucată din prăjitura aia.

– Poftim, nu te dezlănţui!

– Oh, e grozavă! Gustă şi tu. Dacă stau să mă gândesc, cum să n-o ia oamenii razna când natura însăşi înnebunise? Lorena, iubito, mai vreau!

– Serveşte-te singur. Crezi că dacă provoci anarhie, dai jos guvernele, omori necunoscuţi pe stradă şi vandalizezi magazinele se vor potoli uraganele? Au să înceteze revărsările de ape, ploile sau cutremurele?

– Ei, nu asta am vrut să spun. În tot răul şi-un bine: acum se gândesc de două ori când proiectează ceva dăunător vieţii simple şi naturale. Nu-mi dau seama cum de jucăria aia a voastră are voie să zbârnâie acolo sub pământ.

– N-avem încotro.

– Hop şi noi! Ne trebuie un accelerator de particule, fiindcă ne chinuieşte întrebarea abisală „a fi sau a nu fi”.

– E mult mai mult decât „o întrebare abisală”, domnule. Chiar nu pricepeţi că trebuie să găsim o modalitate de a părăsi Terra? Nu vedeţi că e totul compromis?

– Ce-are acceleratoru’ cu naveta spaţială? Uite, na! Marte este exploatat, coloniile miniere îşi fac treaba. Troienii lui Jupiter sunt bine merci călăriţi de antreprenorii economici cu viziune. Am ascultat la ştiri că în doi ani minele de acolo ne vor trimite metale rare şi uraniu.

– Îmh, iar între timp băieţii de la Nasa vor terraforma planetele sistemului solar, vom avea şi spaţiu suficient şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, nu-i aşa scumpule? Din păcate, multă lume gândeşte ca tine, fie pentru că aşa li se spune, fie pentru că nu se interesează…

– Luminează-mă, om de ştiinţă, zeiţă a particulei primordiale!

– Ai mâncat suficientă prăjitură. Păi hai să-ţi explic: cine crede că vom putea coloniza spaţiul cu amărâtele astea de navete care se târăsc prin sistemul solar, e un copilaş naiv. Cine crede că vom cuceri galaxia cu mult visatele fregate galactice care vor zbura cu zece la sută din viteza luminii, habar nu are de distanţele spaţiale. Soluţia este în plierea spaţiului. Iar asta, fizicienii ăştia cu întrebările lor abisale o vor face. Ai înţeles?

– Da, iubire, cum să nu, te rog rămâi puţin nemişcată să iau aparatul. Tu, prăjitura şi cu maşina de gătit formaţi o imagine devastatoare.

***

Trebuie să-mi iubesc subiectul pentru ca să pot realiza o fotografie bună, fiindcă fotografia comunică ceva despre mine, nu doar despre realitatea din jur: vorbeşte despre pasiunile mele, despre felul în care eu văd lumea, adică o felie din acest Univers. Şi eu sunt reflector, un dumnezeu mai mic, mai limitat; prin faptul că văd, fixez o mică porţiune din lumea instabilă şi în continuă vălurire în care trăiesc.

Lorena m-a ajutat să mă înţeleg. De asta o iubesc.

În general, fotografiez ceea ce îmi stârneşte surprinderea sau curiozitatea, spontan, fiindcă o fotografie bună se face cu sufletul. Încerc să transmit celor care nu sunt aici sau celor care nu ştiu să vadă, emoţia pe care mi-a trezit-o o imagine.

Imortalizez. Lorena spunea că „salvez” clipe, că le „decupez” din textura timpului. Cred că e acelaşi lucru.

Mă gândesc uneori la Joseph Niepce, fizicianul care a fixat o imagine pe o placă metalică. Se considera pictor; un pictor ce picta cu lumină. Pentru ca să se impresioneze, plăcuţele trebuia să fie lovite de lumină câteva ore într-o zi senină. Dar din soarele acelei zile nu pare să fi rămas nimic. Imaginea lui Niepce e o poartă temporală spre un capăt de stradă de acum trei secole. Se pot observa în aerul ceţos clădiri fantomatice, clădiri construite din vânt, aşa cum le vezi într-un vis sau scufundate pe fundul oceanului după o calamitate… Zidurile par buretoase, cu pori ca de cretă, cu ferestre adânci şi acoperişuri strâmbe, unduitoare. Dincolo de ele se deschide larg orizontul, ca un braţ al neantului gata să te cuprindă.

Puterea imaginii este atât de mare, încât trăiesc impresia că sunt acolo, chiar acolo. Poate că Niepce a reuşit ceea ce îmi propun şi eu de fiecare dată: să fotografiez nu doar ce se vede, ci şi ceea ce îmi imaginez eu despre un subiect. Vreau să transpun în imagine ceva din sinele meu profund. Vreau să imortalizez. Asta m-a făcut să mă gândesc la dorinţa noastră reptiliană de-a supravieţui cu orice preţ, indiferent de sacrificiu. Pentru că instinctiv, asta suntem înclinaţi să facem; abia după câteva clipe intervine gândirea raţională şi schimbă câte ceva… Când fac poze încerc să nemuresc o parte din mine. Ştiu că voi muri, dar măcar o bucăţică să fie salvată.

Lorena spunea că Cineva ne priveşte. Poate că Cineva face poze, iar lumea, mediul nostru este doar un material sensibil pe care noi, lumina, ne înscriem urmele, îl impresionăm.

Până nu suntem văzuţi, nu rămânem fixaţi.

***

Spre seară, briza avea culoarea ambrei. Lorena însăşi părea o plăsmuire de soare şi miere lichidă. Plaja îngustă şerpuia până departe, între peretele de beton şi apa verde, cristalină, fără odihnă, a mării. Cartea din care ea citea era o pată de alb imaculat ce-i răsfrângea lumina pe obraz. Lumina curgea din carte, în sus, imponderabilă ca gândul.

– Ce citeşti?

– E un mare poet din tinereţea  străbunicii. Nici nu-ţi vine să crezi că pe vremea aceea oamenii erau capabili să simtă aşa… Ascultă: „Fiecare secundă nouă este un jaf al amintirii…” Asta e fizică pură!

– Iubito, poate că Einstein avea dreptate când spunea că „imaginaţia e mai importantă decât cunoaşterea”.

– A mai spus cineva că nimic nu s-a materializat fără a fi mai întâi imaginat…

– Atunci care este momentul când lucrurile încep să existe? Când le gândim, sau când le dăm consistenţă materială?

– Hai, Codrin, nu mă abate pe teritoriul filosofiei. Eu nu ştiu decât fizică, dar nu pot să nu constat că există un punct în care toate ştiinţele par să conveargă, un punct ce le atrage ca o gaură neagră. Mă întreb dacă viitorul într-adevăr erodează trecutul…

– Aşa cum marea a erodat plaja asta în ultimii o sută cincizeci de ani. Ştiai că sub apă sunt hotelurile staţiunilor de atunci? Se spune că Fluviul avea la nord o deltă bogată unde se ramifica în trei braţe principale şi zeci de canale.

– Păcat!

– Parcă erai o adeptă a Roşilor; ziceai că fără ei rămâneam o lume a dezordinii… Dar fără demersurile Verzilor azi nu se mai putea respira pe Pământ…

– Demersuri? Vrei să spui terorism. Terorism ecologic, da, dar tot cu violenţă.

– Fetiţo, nu se mai putea altfel.

– Minunat! Acum dezvoltarea tehnologică s-a dat înapoi cu o mie de ani. Uită-te la orizont; ce vezi? E o corabie cu pânze, da? Mulţumesc, preferam un vapor. Aş fi stat acasă încă o săptămână, dar trebuie să plec poimâine, ca să am timp să ajung cu trenul la institut. Avionul este o excentricitate acceptată doar în cazuri extreme.

– Mie mi s-au părut destul de echilibrate deciziile lor. Orice-ai spune, acceleratorul tău iubit există.

– Fiindcă au mare nevoie de el. Verzii nu pricep că nu se poate dezvoltare fără sacrificiu. Nu se poate dezvoltare fără consum. Este trist, dar firesc să se ajungă în timp la o secătuire a planetei…

– Acum s-a rezolvat într-un fel. Şi mineritul spaţial e doar la începuturi. Pune cartea jos, mai bine lasă-mă pe mine să stau cu capul în poala ta. Uite aşa! Poţi să-mi mai spui o dată povestea exodului? Te-aş asculta o veşnicie.

– Profitorule! Păi, ziceai că mineritul spaţial este la începuturi… În cincizeci de ani vom fi total dependenţi de resursele provenite din spaţiu. Vor exploata asteroizii din centura Kuiper; sunt munţi întregi de fier, aur şi platină. Cometele conţin apă. Avem şi materie organică în asteroizii de tip C. Vor înhăţa bolovanii spaţiali cu lasouri gravitaţionale. Pe-urmă se vor muta cu mineri cu tot pe asteroizi. O să vedem mici colonii ca petele de mucegai presărate pe spinarea asteroizilor mai arătoşi. Nu vor renunţa la ideea cu terraformarea planetelor şi vor începe cu Marte, desigur.

– Asta când o să fie?

– Vrei date exacte, ha, ha! Stai să mă concentrez… Prin 2213.

– Peste mai mult de-o sută de ani?!

– Mda. Aşa cum am învăţat din istorie, coloniile îşi vor cere independenţa. Cu alte cuvinte va fi iar un război, specia umană nu poate trăi prea mult fără asta… Când se vor linişti apele, îşi vor aminti că de fapt doreau să colonizeze spaţiul. Atunci, după încă o sută de ani, au să trimită misiuni spaţiale pe exoplanete. În circa un secol vor pune stăpânire pe alt sistem solar.

– Am pierdut şirul. În ce an am ajuns?

– Anno Domini 2400 la final.

– Oh!

– Întocmai. După ambiţia satisfăcută a cuceririlor spaţiale, cum este de aşteptat, va fi un…

– Război.

– Ai ghicit! Coloniştii de pe exoplaneta X, îşi vor declara independenţa faţă de pământeni. Dar iată, avem un Imperiu Galactic incipient…

– Ce urmează?

– Mă gândesc serios la un nou Mesia. Cel vechi a întârziat prea mult cu a doua venire.

– Devine palpitant!

– Pe o mică planetă neînsemnată se va naşte un copil ce va schimba cursul istoriei. Cuvintele sale vor trezi în inimile semenilor dorinţa de a-şi provoca destinul, de a-şi cunoaşte fraţii galactici întru inteligenţă. Una după alta lumile vor cădea cucerite de forţa charismatică a îndemnului său. Toţi vor ridica braţele invocând fraţii mai mari să se arate din cotloanele Universului.

– Hm…

– Două sute de ani se vor înregistra noi şi noi adepţi. Noua Biserică Universală va înflori. Apoi însă, inevitabil, vor apărea schisme religioase, mai ales că acest Prim Copil Mesianic, plecat el însuşi în căutarea inteligenţei de natură non-umană, nu se va mai întoarce în veci. Dar credincioşii vor continua să prorocească apropiata sa revenire şi îl vor aştepta câteva mii de ani…

– Ce plictiseală!

– Nicidecum! Oamenii vor renunţa la terraformarea planetelor, va fi mai eficient să ocupe altele bune-gata, descoperite în lungile călătorii după fraţii galactici. Coloniile umane se vor înmulţi atât de mult, încât Imperiul îşi va pierde coerenţa şi se va dezintegra. Pe la anul 4123 regatele, republicile, micile imperii vor pluti în cosmos ca sporii împrăştiaţi ai mugegaiului.

– Data trecută când mi-ai povestit, ziceai ceva şi de roboţi.

– Uite, acum! La sfârşitului anului 5000 vor înţelege cu toţii că oamenii nu vor mai putea trăi uniţi sub acelaşi sistem politic. Distanţele vor fi prea mari. În unele lumi vor izbucni conflicte religioase îndreptate împotriva inteligenţei artificiale, o adevărată  ofensă adusă Copilului Mesianic. Au să apară mici lumi cu idei radicale, unde tehnologia de orice fel va fi renegată şi distrusă ca manifestare satanică. Orice asemănare cu ceea ce au făcut Verzii tăi, e pur întâmplătoare…

– Fără aluzii! Zi mai departe.

– Fizicienii, Mari Maeştri ai Întrebărilor Abisale, vor descoperi gaura de vierme. Abia de acum încolo vor putea să străbată distanţe cu adevărat galactice. Au să existe voci care vor spune că Portalul este darul făcut de la mare depărtare chiar de Copilul Mesianic. Apar noi teorii cu privire la formarea universului, a spaţiilor paralele, a spaţiilor cu mai mult de patru dimensiuni… Ştiinţa face progrese inimaginabile. Oamenii seamănă tot mai puţin cu ei înşişi. Pe iubitul nostru Pământ începe o nouă epocă glaciară. Ultimii rezidenţi fug în locuri mai bune. Şi se împrăştie tot mai departe şi mai departe, iar timpul se lăţeşte odată cu fuga lor.

După cincisprezece, douăzeci de mii de ani, glaciaţiunea ia sfârşit. O navă cercetaş independentă regăseşte Planeta Mamă. Călătorii sunt cuprinşi de mirare când,  dintre ruinele oraşelor, scot la iveală vestigii umane. Internetul universal de mare viteză îi lămureşte. Dam Prior, comandantul micii nave, descoperă o bazilică imensă în care se practica un cult străvechi, total necunoscut. Deasupra altarului somptuos se înalţă o cruce imensă de marmură cu un om ţintuit pe ea. Nu ştie nimeni cine este.

Dam Prior se încoronează rege al Terrei.

Explozia unei supernove sau ciocnirea cu o altă galaxie sau o gaură neagră ce se deplasează vor pune mari probleme de supravieţuire unei părţi a civilizaţiei umane. Vor fi momente când totul va părea pierdut. Apoi se vor ridica iar din propria lor cenuşă, ca pasărea Phoenix . După o suta de mii de ani vor atinge centrul galaxiei. Vor stăpâni Calea Lactee şi se vor pregăti să zboare mai departe. Nu vor mai şti de poetul din care ţi-am citit azi, nu vor mai vorbi niciuna din limbile de care noi să fi auzit, poate nici nu vor mai iubi sau urî cum o facem noi. Poate vor supravieţui contactului cu alte inteligenţe, cu Fraţii întru Inteligenţă pe care i-au căutat şi invocat atât de mult cândva. Sau poate Aceia, obişnuiţi să se afle în vârful lanţului trofic, îi vor devora pur şi simplu pe bieţii oameni naivi.

Indiferent ce va fi, cine va triumfa, după alte miliarde de ani îşi vor da seama că universul e tot mai rece şi mai mare, prea mare. Luminile stelelor se vor stinge una câte una. Şi vor agoniza cu toţii mult timp. Sau, dacă de fapt ne aflăm într-un multivers format din o mulţime de universuri, ar putea migra… Eu însă cred că tot ce are un început, trebuie să aibă şi un sfârşit. Oamenii vor dispărea ca specie. Tot ce-au visat, tot ce-au sperat, tot ce-au construit se va nărui. Doar ceea ce e dincolo de atingerea timpului poate fi veşnic.

– Data trecută n-ai avut un final atât de pesimist.

– Probabil am fost într-o dispoziţie mai romantică… Dar acesta este adevărul.

– E dezarmant! Deci toată această „struggle for life” a fost inutilă…

– Poate că nu… Poate că totuşi există o bancă de date…

– O ce?

– O memorie a materiei. Mă gândeam acum ceva timp la un fizician care încă din secolul trecut a demonstrat că dispar bucăţi din Univers, înghiţite de găurile negre.

– Găurile negre m-au fascinat şi pe mine…

– Le zice „negre”, dar cred că înăuntru sunt de fapt foarte luminoase… Conţin comprimată toată lumina pe care au absorbit-o şi care, odată ce-a atins orizontul evenimentelor, nu mai are scăpare…

– Ce orizont?

– Aşa se numeşte graniţa de la marginea singularităţii, cea dincolo de care nu există întoarcere.

– Singularitate?

– Cum să spun… e chiar centrul găurii negre. Imaginează-ţi un punct cu volum ce tinde spre zero şi masă ce tinde spre infinit. Absoarbe nu doar materia din preajmă, ci şi reţeaua spaţiu-timp.

– Pare să fie Iadul!

– Sau baza de date a lui Dumnezeu. Hawking! Aşa îl chema pe fizician. El a demonstrat că ceva totuşi scapă din gaura neagră, un fel de radiaţie care conţine informaţii referitoare la tot ce conţine ea, tot ce-a înghiţit… Deci informaţia rămâne într-un fel de memorie a materiei. Mda… existau speculaţii… că Universul ar fi un calculator cuantic…

– Gata! M-ai omorât! Admiră apusul.

***

Cum ar fi să ştim când este pentru ultima oară că facem un lucru? Cum ar fi fost să fi ştiut că acea după amiază avea să fie ultima petrecută cu Lorena?

A doua zi în zori a mormăit în aşternut că are poftă de fructe. Lumina jucăuşă a dimineţii filigrana perdelele. M-am ridicat încet să n-o trezesc de tot. Piaţa era aproape. Grădinarii mediteraneeni probabil că tocmai îşi deschideau tarabele.

N-am stat prea mult. Am mai târguit peşte proaspăt, ulei de măsline, brânză de capră, un vin alb. Mă gândeam să-i gătesc ceva cu mâna mea, fără maşină, aşa cum făcea mama pe vremuri.

Când m-am întors, soarele învăpăiase deja toate ferestrele vilei albe. Am rămas pe alee orbit: ceva subtil se modificase de când plecasem. Atunci am auzit înăuntru ţipătul şi am trăit un presentiment îngrozitor. Am alergat pe scări.

În uşa biroului Lorena tremura şi plângea. Mi-a arătat ieşirea din spate:

– Mi-a luat aparatul personal! Am pierdut toată munca…

Am ţâşnit în urma hoţului. I-am văzut tricoul negru alergând printre pomii din livadă. Fără să stau pe gânduri, am tras. Da, am o armă. Pentru că sunt un Verde, dar asta nu are nicio relevanţă raportat la mine şi Lorena.

N-am mai făcut niciodată aşa ceva; să omor un om, vreau să spun. Sunt paşnic, chiar dacă sunt Verde. Dar în memoria aparatului era tot ce gândise femeia pe care o iubesc, erau toate visele ei despre particula primordială, despre plierea spaţiului şi memoria Universului. Era sufletul ei acolo. Cum să fi lăsat să i-l fure?

Am recuperat aparatul, am calmat-o pe Lorena. Apoi am preparat un ceai chinezesc original, am servit-o şi am aşteptat să-şi revină.

– Astăzi pleci la institut! am rostit cuvintele necesare, dar care mă dureau aşa de rău.

– Da, e cel mai bine aşa, a fost ea de acord.

– Aseară, pe canalul de ştiri… au vorbit despre testul de la accelerator. Au prezentat echipa lui Gordon; erai şi tu, cred că aşa te-a găsit. Era un Verde fanatic.

Lorena m-a cuprins cu braţele şi-am simţit-o încă tremurând, pe pieptul meu. Am strâns-o tare, tare de tot, deşi nu ştiam că e pentru ultima oară.

În aceeaşi seară, după ce ne-am despărţit pe peronul gării centrale, m-am întors acasă şi am îmbrăcat hainele pe care le port când mă ocup de grădină. Am luat vâslele şi le-am dus la barcă. Apoi m-am întors după cadavru. L-am înfăşurat într-o velă învechită şi decolorată ce zăcea de ceva vreme în magazie. L-am urcat şi pe el în barcă şi am vâslit spre larg.

Acel Verde ar fi putut fi viaţa mea liniştită alături de Lorena, dar eu am ales să-l ucid. Am fixat faptele în această matrice.

După două săptămâni, foarte de dimineaţă, între orele trei şi patru, Pământul s-a mişcat. Locuitorii din Vest relatează că au fost văzute aurore boreale jucând pe cer. Apoi s-a simţit o vibraţie profundă. Unii povestesc că rude moarte de mult au fost zărite prin preajmă, ca într-o transmisie de televiziune de proastă calitate.

Eu n-am remarcat nimic din toate acestea; ştiu doar că am sărit la fereastră şi-am strigat-o pe Lorena  dintr-o pornire iraţională… Cum am putut s-o las să plece?! Dacă pierdea aparatul, ar fi rămas cu mine.

A doua zi, canalul de ştiri era ocupat în întregime cu veşti halucinante despre experimentul de la accelerator. Se spunea despre radiaţii periculoase, despre micro găuri negre ce deja devorează zone ale Europei, despre schimbarea polilor magnetici… S-au dovedit a fi doar zvonuri, dar aria în care fusese acceleratorul a dispărut.

Am ştiut atunci că Lorena nu se va mai întoarce. Am înţeles că într-un fel inexplicabil teroarea din imaginea lui Niepce a ajuns la mine, cu lumina ei cenuşie, unduitoare şi rece.

Şi mă tot gândesc la ce mi-a spus unul din cei mai mari fizicieni ai timpului nostru, Lorena Kalamara, că poate există o bancă de date universală, că nimic nu se pierde de fapt… Că există un Loc unde Totul este salvat, fiindcă Universul este un calculator cuantic sau pentru că există Dumnezeu care ne vede şi ne fixează…

Regii fără mâini

Tocmai mă hotărâsem să mă retrag în pădure și să mor, când am văzut un obiect uriaș stârnind praful la orizont.

Părea un animal masiv. Nu mai văzusem unul asemănător, așa că m-am hotărât să aștept, ca să-l pot vedea mai bine. Când s-a apropiat, am constatat că nu era singur. Iluzia mărimii și a vitezei era rezultatul metodei de deplasare: opt biciclete legate la o căruță. Maimuțele care mergeau pe ele s-au oprit aproape de mine, dar nu mi-au dat atenție. Pufneau, gâfâiau și sorbeau din pârâul care curgea din pădurice și se furișa în nisip după vreo sută de metri.

Mă aflam la una dintre puținele oaze rămase în Europa. Avusesem de gând să mă întind la umbra zgârcită aruncată de pâlcul de pini și să mor de inaniție. Nu aveam nicio destinație și nici nu vedeam de ce ar fi trebuit să mai încerc să ajung undeva. Mirosul pătrunzător al sevei și susurul pârâului care se unduia printre rădăcinile pinilor erau cele mai frumoase lucruri pe care le-am trăit în călătoriile mele. De mâncat, nu mai aveam ce mânca. A-mi sfârși viața acolo fusese o idee excelentă.

În scurt timp, maimuțele care alcătuiau ceata neobișnuită și-au astâmpărat setea și s-au urcat din nou pe biciclete. Erau cimpanzei, i-am recunoscut din fotografii. Nu mai văzusem niciodată o maimuță pe viu. Și nici atâtea biciclete la un loc. Erau construite din piese colorate; unele din bucăți adăugate ulterior, lucrate din lemn, altele dintr-un metal atât de fin, că nici nu l-am putut identifica. Am presupus că o căruță trasă de biciclete era cel mai rapid mod de a călători. Oare ceata se îndrepta spre un anumit loc? Poate, dar mi se părea ciudat, fiindcă unde anume ar fi fost mai bine, dacă nu în orice altă parte?

Când pornisem la vale, spre sud-vest, nu avusesem niciun motiv să merg undeva sau să mă opresc într-un loc anume. Pur și simplu plecasem, fiindcă pentru mine nu mai era loc în satul nostru. Toată lumea avea dreptul să facă doi copii, dar, dacă ajungeau amândoi la maturitate, unul trebuia să plece. Pe urmă alegea singur la care margine de drum sau oază voia să moară.

Nu mă deranja să mor. La urma urmei, tocmai văzusem un miracol. Am privit dincolo de pârâu, la cimpanzeii care se foiau pe lângă mijloacele lor de transport. Aveau o comoară uriașă: nu mai puteau fi multe biciclete funcționale în lume. Nu m-am gândit niciodată că cimpanzeii știau să meargă cu bicicleta, dar bineînțeles că pe lume există multe alte lucruri la care nu m-am gândit niciodată.

Căruța părea masivă, iar după ce maimuțele s-au apucat iar să pedaleze, au început să sufle greu din cauza efortului și să scoată zgomote guturale scurte. Bicicletele erau prea mari pentru ele. Căruța înainta scârțâind. Încărcătura era acoperită cu o prelată mare, asemănătoare cu pielea. Probabil o recuperaseră dintre ruinele vreunui oraș.

Stăteam liniștit și urmăream cum se târăște căruța spre sud-vest. În copilăria mea, un povestitor-călător trecuse odată prin satul nostru. Preț de-o clipă, am cochetat cu ideea de a-mi continua drumul până dădeam peste un sat. Povestea cu o căruță trasă de opt cimpanzei sigur avea să-mi câștige o pâine. Ar fi fost una cu totul nouă, nescrisă și nemaiauzită. Dintr-o dată, căruța s-a oprit din nou. Am deslușit-o ca pe-un obiect mic și întunecat în lumina soarelui care scălda praful ridicat în aer. Siluete mărunte țâșneau înainte și înapoi pe lângă ea.

Unul dintre cimpanzei a luat-o înapoi spre oază. Era mult mai agil și se deplasa mai natural fără bicicletă. Am fost puțin surprins când a venit direct la mine. A întins brațul, m-a prins de încheietură și m-a tras. Intenția lui era destul de clară: voia să-l urmez. Mă amuza, însă eram prea vlăguit ca să mă ridic.

Cimpanzeul mă trăgea de încheietură și scotea strigăte agitate de „ooh!, ooh!”. Văzând că nu reacționez deloc, a făcut un pas înapoi, mi-a dat drumul și a început să-mi facă semne. Asta m-a surprins mult mai mult decât un cimpanzeu pe bicicletă, pentru că am recunoscut câteva dintre semnele pe care le făcea. În satul nostru trăia o familie de surzi și așa vorbeau unii cu alții. Era un obicei foarte vechi. Părinții îi învățau să-l folosească pe copiii care, la rândul lor, îi învățau pe copiii lor. Acum, cimpanzeul comunica în același fel. Am recunoscut cel puțin semnele pentru ajutor și mâncare.

Am crezut că-mi cere de mâncare și m-am hotărât să-i explic care e situația. Cu mâini vlăguite, am făcut semnul pentru hrană. Cimpanzeul a înghețat și nu mi-a mai făcut niciun semn. S-a uitat la mine cu ochi luminoși, vigilenți, și-a lăsat capul pe-o parte și a luat-o la fugă cu genunchi îndoiți. În scurt timp, s-a întors cu câte ceva în fiecare mână. A așezat mâncarea pe acele de pin din fața mea: o rădăcină galben-roșiatică și ceva ce părea a fi pește uscat. A început să gesticuleze, arătând cu degetul spre mine și făcându-mi semn să mănânc.

Am dus rădăcina la gură și am mușcat din ea. Era dulce, delicioasă de-a dreptul. Am mâncat-o încet, savurând-o. Apoi am trecut la pește. Era cam sec, dar m-am dus la marginea pârâului, am vârât bucăți din el în apă înainte de a le mânca și am băut multă apă. Am simțit cum membrele mele își recapătă vigoarea. Parcă nici creierului meu nu-i trebuise decât puțină mâncare ca să poată experimenta din nou sentimentul mirării. Călătorii aceia generoși mi-au stârnit cu adevărat curiozitatea. Când cimpanzeul, care mă urmărise nerăbdător cum mănânc, a văzut că am terminat, mi-a făcut semn încă o dată, încurajându-mă să-l urmez. De data asta, m-am supus.

Ajunși la căruța trasă de biciclete, am înțeles imediat care era necazul. O bicicletă căzuse, un cimpanzeu zăcea nemișcat în țărână, iar alți șase roiau agitați în jurul lui. L-am atins: era mort. Probabil suferise un atac cerebral sau îl doborâse o criză din cauza efortului.

Am făcut semn că murise. Cimpanzeul care mă adusese acolo mi-a repetat imediat gestul. Doi semeni de-ai lui au luat leșul și l-au dus la marginea drumului. O maimuță a mers la căruță, a ridicat prelata și a luat o lopată. Una în stare foarte bună, mi-am dat seama îndată. Era toată din metal, nu doar lama, ca în satul meu, unde coada de lemn se schimba de câte ori se rupea sau putrezea.

Maimuța s-a apucat să sape pământul tare. Treabă grea. Îi venea greu să țină lopata fără degete mari opozabile. Asta n-a împiedicat-o să încerce. M-am dus la ea, i-am arătat că vreau s-o ajut și am luat lopata. Animalul s-a dat la o parte, precaut. Din câteva lopeți, am săpat o groapă de adâncime potrivită. Maimuțele și-au târât camaradul mort în ea. L-am acoperit cu pământul fărâmicios. Pe urmă, trei cimpanzei au venit la mormântul proaspăt și au urinat pe el. Poate că mirosul de urină trebuia să țină la distanță mâncătorii de hoituri. Sau aparținea de ritualul de înmormântare.

Maimuțoiul m-a apucat din nou de încheietură. L-am urmat fără să opun rezistență. M-a dus la bicicleta rămasă fără stăpân și a arătat spre ea, apoi spre mine. A repetat gestul, apoi mi-a transmis, prin semne, cuvântul „mâncare”.

Am ridicat încet bicicleta. Cimpanzeii au scos sunete agitate și au apucat bicicletele de ghidoane. Am început prin a merge pe lângă mijloacele noastre de transport, împingându-le în față. Înaintam teribil de greu și extenuant. Odată ce roțile căruței au pornit să se învârtească, ne-am urcat pe biciclete. Mersesem și eu cu una preț de câteva zile nebune, în copilărie.

Ne vizitase satul o tabără de țigani. Le-am dat de mâncare și loc de dormit. În schimb, ne-au dat voie să le probăm comorile. Am învățat mersul pe bicicletă atât de repede, încât, după a treia încercare, n-am mai căzut niciodată. Acum călcam pe pedale și, de câte ori le apăsam, forța se transmitea în harnașament și căruța înainta. Șapte cimpanzei și cu mine am pornit să traversăm ținutul pustiu și necunoscut, mergând tot înainte, spre sud-vest.

La apusul soarelui, în a șasea sau a șaptea noapte petrecută alături de maimuțe, am remarcat o strălucire teribilă printre norii de la orizont. Cerul ardea, colorat într-o nuanță de roșu infinit, mult mai aprinsă decât aceea din copilăria mea, când luase foc o pădure undeva la răsărit, departe. Seceta rece durase mulți ani, iar eu îi auzisem pe cei mari șoptindu-și unul altuia că pădurea arsă se întindea mai departe decât putea zbura o pasăre multe zile la rând. Dar strălucirea de acum era mai puternică decât cea de atunci.

După alte două zile, norii au început să reflecte strălucirea și în timpul zilei.

Părea că mai există o sursă de lumină dedesubtul cerului, radiind la fel de intens și furios ca soarele. Însă noaptea nu se zărea deloc. Am arătat spre orizont și am făcut semnul focului cu degetele, dar cimpanzeii nu m-au înțeles.

Am descoperit adevărul când am ajuns la mare. O știam doar din ilustrațiile din cărțile vechi. Mai văzusem, bineînțeles, lacuri și iazuri, care de obicei erau maro și puțeau, și știam că marea e neînchipuit de mare, iar ilustrațiile o arătau întotdeauna albastră sau verde ori gri sau neagră din cauza furtunii. Dar marea de acum era diferită.

Cimpanzeii s-au oprit când a devenit vizibilă sub forma unei dungi la orizont. Unul dintre ei s-a dus la căruță, a ridicat prelata și a luat un sac de pânză. Din el a scos un pumn de ochelari cu lentile negre. Nimeni nu mai știa cum se fac ochelarii, iar cei care rezistaseră în satul nostru ajunseseră bijuterii de familie. Vedeam pentru prima oară ochelari cu lentile negre. Fiecare avea alt fel de ramă. Unii erau din plastic lucios, alții, din metal îndoit, iar lentilele unora erau atât de închise, că te puteai reflecta în ele. Cimpanzeii și i-au pus pe ochi și mi-au dat și mie o pereche, una cu rame foarte frumoase, de un roz aprins, în formă de inimă. Mie îmi stăteau bine, dar cimpanzeilor, nu, din cauza nasului turtit. Unii au fost nevoiți să și-i fixeze cu un șnur prins de rame și dat pe după cap. Astfel echipați, ne-am continuat călătoria.

După numai un kilometru, am văzut marea. Marea cea nouă.

Era ca de argint. O fâșie de un luciu orbitor, nemărginit, a cărei suprafață răsfrângea lumina nebună a soarelui cuprins de o furie nestăpânită. La orizont, nici urmă de pasăre.

Aveam impresia că o oglindă subțire, atât de lucioasă că îți tăia respirația, fusese întinsă pe suprafața mării pe care o știam din cărți, iar acum se legăna ușor, odată cu valurile. Reflecta imaginea soarelui și a norilor ca o supă argintie unduioasă. Strălucirea se reflecta sus, în nori, și de acolo înapoi în mare, ca și cum aerul ar fi fost plin de o lumină rece scânteietoare. Mi-am scos ochelarii ca să văd mai bine și am început să țip. Intensitatea terifiantă a luminii îmi ardea ochii și, cu toate că mi-am pus imediat ochelarii înapoi, m-au usturat și n-am mai văzut bine toată ziua.

Am continuat să înaintăm spre strălucirea aceea care îți lua vederea.

Am crezut că, ajunși la țărmul mării, călătoria noastră se va încheia, pentru că nu se zărea nicio barjă ori feribot. Malul se înclina ușor, iar când am fost sigur că am ajuns la capăt de drum, ceata noastră a scos un strigăt de bucurie și a lăsat bicicletele să alunece singure pe un drum pavat uniform cu piatră albă.

N-am avut timp să fac nimic înainte de a observa că drumul ducea direct la o groapă incredibil de largă, în care domnea un întuneric dens. Am țipat când căruța s-a scufundat în bezna care părea și mai amenințătoare în contrast cu strălucirea teribilă de afară, care parcă arsese orice urmă de culoare.

Am pedalat alături de maimuțe toată ziua prin locul acela întunecat, săpat pe sub mare. Nu era greu să pedalezi printre primate. Deși nu vedeam nimic în fața ochilor, ceata mă călăuzea în direcția cea bună. Nici bine n-am oprit ca să mâncăm, când am și observat o pâlpâire la capătul tunelului. Părea că circulasem pe sub o trecătoare îngustă. După zgomot, înaintasem peste niște grinzi de metal mari din tunel și zdrobisem milioane de oscioare fragile cu roțile.

Am ieșit la suprafață opintindu-ne și am urmat linia țărmului. Am studiat marea. Suprafața ei nu era de un argintiu uniform, ci formată din porțiuni largi împărțite în zone mai mici, care păreau să reflecte lumina oarecum diferit. Pete strălucitoare. Pete și mai strălucitoare. Strălucirea se răsfrângea pe stâncile calcaroase, iar caravana noastră se îndrepta direct spre ele. În curând, am văzut că erau pline de peșteri și scobituri la niveluri diferite. Unele se aflau atât de aproape de mare, încât pelicula argintie le mângâia gurile. Cimpanzeii s-au oprit și au început să care lucruri din căruță în peșteri. Fiecare părea că știe exact ce are de făcut, după cum fiecare obiect avea locul său anume în care să fie așezat. Nu am recunoscut majoritatea obiectelor.

Cimpanzeul care-mi fusese ghid a luat câteva cărți din căruță și, pentru că m-au interesat dintotdeauna cărțile, m-am dus după el către o peșteră de la marginea mării.

Grație reflexiei argintii a apei, peștera nu era complet în beznă, dar tot a trebuit să-mi scot ochelarii ca să văd ceva. Am ghicit, în semiîntuneric, o formă pe care cu greu am recunoscut-o a fi omenească, deși văzusem altele asemănătoare în cărți. Silueta mergea clătinat, ca maimuțele, iar pielea îi era la fel de ridată ca a lor. Când s-a apropiat, mi-am dat seama că era, într-adevăr, o ființă umană, însă foarte bătrână. M-a mirat că nu avea barbă. Doar după câteva clipe i-am observat sânii legănându-se.

Femeia m-a primit într-un fel ciudat. A rostit câteva cuvinte răstite și mi-a apucat penisul prin haine. Era goală-goluță. Nu mi-am dat seama ce se întâmplă cu mine, dar m-am pomenit brusc în brațele bătrânei. M-au cuprins cu totul alte senzații decât acasă, lângă sora mea. Nu mai eram stăpânul propriilor mele dorințe. M-am zvârcolit în cușca șoldurilor ei ca o insectă captivă într-un borcan. Pofta mi s-a împlinit la fel de repede pe cât s-a stârnit și m-am simțit cam stânjenit. Femeia se purta cu nonșalanță, ca și când n-ar fi făcut altceva decât să-mi strângă mâna. Cimpanzeul, retras într-o parte, ne urmărise cu interes politicos. Când m-am retras de lângă femeie, ea, uitând parcă de prezența mea, a început să comunice agitat cu el prin semne. Cimpanzeul i-a dat cărțile, iar femeia s-a scufundat în lectura lor.

Mi-am dat seama că nu rostisem un cuvânt de la intrarea în peșteră. Pătrunsesem într-o lume condusă de legi total diferite de cele pe care le cunoșteam din alte părți. O simțeam în fiecare celulă a corpului. Mi-am dres vocea ridicându-mi pantalonii la loc, iar femeia mi-a aruncat o privire. Părea amuzată.

Mi-a adresat, pe același ton răstit, cuvinte pe care nu le-am înțeles. Am clătinat din cap și i-am semnalizat că nu o înțeleg. După o mică pauză, a început să-mi vorbească mai curgător, în cuvinte mai tărăgănate.

Am fost nevoit să repet semnele. A scuturat din umeri și a deschis iar gura:

— Dar acum? Limba asta o cunoști?

Eram încântat. Avea o pronunție foarte ciudată, dar o înțelegeam.

— Da, i-am răspuns, cam nesigur, după o perioadă atât de lungă în care nu mai vorbisem cu nimeni. Am venit aici cu cimpanzeii. Nu vreau să vă deranjez.

— Dacă vrei mâncare și de lucru, le găsești aici pe amândouă. Dacă nu vrei să rămâi, vei muri în scurtă vreme.

— Știu, am spus. De ce e marea argintie?

Femeia m-a măsurat din priviri.

— Nu sunt sigură că vrei să afli.

În momentul acela, am tresărit la zgomotul apei care lovea gura peșterii. Ceva întunecat, lucios și mare înota spre noi.

— Mâinile. Mâinile ne-au învățat. Mâinile au făcut specia asta așa cum este acum. Mâinile au manipulat împrejurimile. Mâinile au fost o prelungire a creierilor noștri. Cele mai importante organe ale noastre sunt mâinile și cutia vocală.

Femeia s-a așezat pe jos, la mică distanță de mine. Vorbea ca în vis, fără să-i pese dacă o aud sau o ascult:

— Mai întâi limba orală, apoi cea scrisă și, prin ele, o memorie colectivă. Dar fără limbă scrisă nu poate exista o rasă permanentă sau memoria speciei. Iar fără memorie scrisă nu există istorie, știință, educație superioară.

N-am înțeles decât că vorbea despre limbaj.

— Cum au învățat maimuțele să vorbească? am întrerupt-o eu brusc.

— Maimuțele au știut dintotdeauna să vorbească. Noi n-am știut să le interpretăm corect. Laringele lor nu le permite să scoată atâtea sunete ca noi, așa că limba lor orală este destul de limitată, sensul aceluiași sunet fiind modificat de un gest sau expresia facială simultană. Limbajul semnelor li se potrivește foarte bine. Nu a fost niciodată nimic în neregulă cu mintea lor. – Femeia pufni. – A fost o vreme când toți credeau că animalele sunt mai puțin inteligente decât oamenii dacă nu puteau face aceleași lucruri exact la fel ca ei.

— Dar știu să citească? am întrebat, amintindu-mi de cimpanzeul care îi adusese cărțile plin de respect.

Am luat-o prin surprindere. S-a ridicat din poziția de visat cu ochii deschiși, s-a apropiat de mine și m-a privit drept în ochi.

— Nu ești așa prost precum arăți, mi-a spus. Nu, nu cred că știu să citească — cel puțin nu încă. Și, din moment ce n-au învățat până acum, nu cred că vor învăța vreodată. Regii creației nu le vor acorda niciodată destulă atenție ca să le ofere șansa asta. Sau nu vor să le-o ofere.

Mi-a pus mâna pe piept. Dosul palmei era maroniu și zbârcit, iar venele ieșeau în evidență pe pielea pătată. Am simțit din nou dorința scăldându-mă ca un val și m-a apucat tremuratul. Femeia m-a cuprins ca și când s-ar fi lansat într-un dans parodic nebun. Nu-i păsa de mine deloc. Mi-am dat seama de asta și, deși eram pradă farmecelor ei carnale, tot am simțit o durere ascuțită în suflet.

Comunitatea număra mii de membri, majoritatea cimpanzei. N-am aflat niciodată cum de se aciuiseră atâția cimpanzei în peșterile acelea calcaroase. Din câte citisem, regiunea nu permitea supraviețuirea în sălbăticie. Dar ei supraviețuiau. Rețeaua de peșteri cuprindea și câteva caverne aflate parțial sub apă. Din ele se scoteau regulat cantități uriașe de pește care erau apoi uscate, afumate și sărate. La mică distanță de peșteri, niște maimuțoi nu mai pridideau cu treaba în grădinile de legume și rădăcinoase.

Tot a treia sau a patra zi, caravana bicicletelor pleca sau se întorcea. Nu se știau prea multe despre orașele pierdute. Maimuțele erau exploratori de nădejde și tenaci. Plecau cu căruța plină de mâncare, călătoreau o vreme, pe urmă când le rămânea jumătate din mâncare pentru drumul de întoarcere, se întorceau. Dacă dădeau peste un oraș părăsit, încărcau căruța cu ce lucruri găseau prin el. Cele mai multe erau nefolositoare, dar din când în când dădeau și peste câte ceva util — materiale, containere, instrumente mici.

Am auzit că multe generații de maimuțe orbiseră până au găsit destui ochelari cu lentile închise. Ceilalți membri ai comunității erau oameni.

Femeia pe care am întâlnit-o prima se numea Jackie. Nu așa o botezaseră părinții, dar nu mi-a spus ce nume purtase înainte. Citise numele Jackie într-o revistă veche, găsită de cimpanzei într-un oraș părăsit. Era plină de informații ciudate dar evident importante, pentru că Jackie o citea și-o răscitea. Pe coperta din față scria cu litere mari EXTRATEREȘTRII DIN SPATELE ASASINĂRII LUI JFK. Numele Jackie apărea într-unul din articole. Când am întrebat-o de ce l-a ales chiar pe acela, mi-a răspuns, în stilul ei enervant și de neînțeles, că era văduva națiunii.

Ceilalți oameni erau nebuni. Chiar mai nebuni decât Jackie. Mormăiau în barbă, purtau conversații lungi, prin semne, cu cimpanzeii, scriau liste lungi de numere și calcule și păstrau substanțe de culori bizare în recipiente de sticlă. Cei mai mulți nu vorbeau aceeași limbă ca mine. De două sau trei ori pe zi mâncau pește cu legume. Unii dintre ei nu dormeau niciodată.

Adesea rătăceam prin peșteri. Se întindeau nesfârșite de-a lungul coastei calcaroase și niciodată nu s-a întâmplat să merg atât de departe încât să nu dau peste cimpanzei sau oameni.

Fiecare cavernă zumzăia de activitate, muncă neabătută și migăloasă. Mult timp am crezut că Jackie era un fel de conducătoare de-a lor, dar mă înșelasem. Am întâlnit alți câțiva oameni la fel de bătrâni ca ea, însă ea era singura care putea sau voia să stea de vorbă cu mine. Cu unii am comunicat prin semne. Nu le-a păsat de mine nici cât negru sub unghie. De câteva ori m-am împerecheat cu femei care au venit țintă la mine, fără să-mi adreseze o vorbă. După aceea, m-am simțit pustiu și nenorocit.

În curând, am renunțat la micile excursii în peșterile înconjurătoare și m-am implicat numai în activitatea din cea a lui Jackie. Era simplă și ușoară. Căram diverse lucruri, fierbeam apă pe un cămin improvizat și o duceam în peșteră, unde se spălau recipiente din sticlă subțire. Câteodată ajutam la trasul năvodului în care regii ne aduceau porția zilnică de pește. Aveam de mâncare cât n-avusesem niciodată și în scurt timp mi-am recăpătat forțele și am ajuns chiar dolofan față de cum fusesem înainte.

Am ajuns destul de repede s-o urăsc pe Jackie și puterea cu care mă folosea drept obiect sexual. Uram și discursurile ei interminabile, lipsite de sens. Convingerea ei fermă că nu aveam să plec niciodată de acolo. Da, odată obișnuit cu mâncare, perspectiva foamei mă îngrozea. Foamea, pe care o îndurasem cu curaj forțat de împrejurări, devenise o senzație pe care acum o trăiam de trei ori pe zi, dar cu plăcerea așteptării deloc dureroase, cu siguranța că în curând voi mânca pește și legume, câteodată și un fruct ciudat, grețos de dulce.

— Ozonul din atmosferă a dispărut, iar temperatura a crescut, mi-a explicat Jackie într-o zi, în timp ce mâncam pește în caverna noastră. Din cauza asta au murit mulți oameni. Nu a contat prea mult, dar când regii au început să se simtă amenințați – nu le plăceau radiațiile ultraviolete mai puternice, nici schimbările ecologice provocate de încălzire –, s-au hotărât să ia măsuri. De-asta e argintie marea.

Am luat o înghițitură din carnea de pește albă și gustoasă, fiindcă observasem că Jackie era mai drăguță cu mine când mă prefăceam că o ascult.

— Regii au constatat că planctonul și unele microorganisme din mare suferă mutații spontane. Au început să reflecte razele ultraviolete și să-și dezvolte țesut epitelial care reflecta radiațiile dăunătoare înapoi în atmosferă. Au nevoie de substanțe reflectorizante pentru metabolism și de asta le hrănim de sute de ani cu anumiți compuși. Curând, aproape toate apele lumii vor fi argintii. Fauna marină va fi protejată de o suprafață reflectantă care oprește toate radiațiile nocive. În același timp, pământul se va răci. Se va răci foarte mult, în timp ce lumina soarelui e reflectată tot mai mult. Închipuiește-ți cât de luminos trebuie să arate din spațiu…

Nu vedeam logica spuselor ei. Îmi amintesc cum am luat în mână o bucată de suprafață argintie. Era subțire, aproape inexistentă, de parcă nu țineam în mână decât apă de mare. Gaura pe care am făcut-o în pelicula argintie s-a închis în câteva momente, sigilată de tipare minunate, asemănătoare cu părți dintr-o floare sau frunză, o serie de tipare care se micșorau tot mai mult spre margini.

— Acum schimbă lumea. Nu au mâini, așa că ne-au făcut pe noi mâinile lor. Controlează restul creației pentru a-și îndeplini scopurile. Așa cum am controlat-o noi, înaintea lor, a bolborosit Jackie.

— Dar de ce nu au condus regii înainte? De ce conduc doar acum? am vrut să știu.

Jackie m-a privit nervoasă.

— Pentru că pur și simplu nu s-au gândit la asta, mi-a răspuns pe ton arțăgos. Fiecare zeu are profetul lui.

S-a ridicat și a plecat din peșteră. I-am luat peștele și l-am mâncat și pe acela.

Treaba, care la început a fost floare la ureche, mai degrabă o joacă, a devenit mai grea, iar ritmul de lucru s-a intensificat. Schimbarea s-a petrecut atât de încet, încât abia am sesizat-o. Dacă la început făceam câte ceva ca să-mi treacă timpul, acum am observat că seara mă întindeam în așternut chinuit de junghiuri și extenuat.

Nu știam de ce munceam așa de mult. Căram diverse obiecte, amestecam în substanțe cu miros dubios, în cuve uriașe. Uneori trebuia să stau cu ochii pe ele până când fierbeau, alteori târam coșuri mari cu tipuri de soluri diferite de pe uscat în peșteri. Nimeni nu mă amenința și nu-mi dădea ordine, pur și simplu mi se spunea ce să fac, iar mie îmi era imposibil să refuz.

Odată m-am hotărât să iau o pauză suplimentară. Când m-am întors, toți mâncaseră deja și nu mai rămăseseră decât oase de pește și cioturi de rădăcinoase. Am răbdat de foame tot restul zilei. De atunci încolo m-am asigurat că mă vede toată lumea lucrând la ora prânzului, ca să nu mai fiu uitat.

Dar s-a mai întâmplat o dată să uit de mine și să rămân fără mâncare. Vizitam o peșteră foarte departe de caverna lui Jackie, când am găsit o scobitură pe care n-o mai văzusem înainte. Era plină de cărți și reviste din mai multe perioade, unele atât de uzate, că de-abia se mai puteau citi. O carte fusese pusă separat de celelalte. Arăta de parcă ar fi fost citită și răscitită și pe urmă aruncată la o parte. Am luat-o în mână. Era o lucrare științifică despre război și arme de luptă. Bineînțeles, știam ce înseamnă un război. Pe vremea bunicilor mei, s-a purtat unul. Atunci au fost părăsite cele mai multe orașe. Cartea descria în detaliu diversele metode care puteau fi aplicate împotriva unui dușman. Multe cuvinte nu le-am înțeles deloc, dar un rând anume m-a lăsat cu gura căscată.

Scria în cartea aceea că o națiune puternică s-a gândit să antreneze animale ca să lupte în război. Într-adevăr, au antrenat un mare număr de animale și au constatat că învață foarte repede. Li s-a predat limbajul semnelor și au fost ținute în contact permanent cu oamenii și tehnologia lor. Apoi s-a hotărât că acest tip de echipament de război nu este necesar.

Animalele au fost eliberate.

Cimpanzeii și delfinii.

— Problema e adaptarea la mediu. Oamenii nu s-au adaptat niciodată suficient. Au nevoie de alți oameni, de unelte și de foc ca să supraviețuiască. Au avut dintotdeauna nevoie de mâini. De limbajul oral, ca să le spună altora ce anume le trebuie ca să supraviețuiască. De limbajul scris, pentru ca informațiile necesare supraviețuirii să fie transmise chiar și atunci când, pe moment, nu e cine să le recepționeze, mi-a explicat Jackie. Dacă toate informațiile ar fi transmise din generație în generație pe cale orală, cea mai mică întrerupere sau neînțelegere ar putea distruge date valoroase. Dar limbajul scris dăinuie. Citim și azi mesajele vechilor egipteni, deși faraonii sunt oale și ulcele de cinci mii de ani.

— Asta facem noi acum? Un limbaj scris pentru regi? am întrebat-o, cu glas răgușit.

— Probabil, deși nu cred că vreunul dintre noi știe ce face, de fapt. Aparținem unui ansamblu. Suntem asemenea celulelor dintr-un organism sau pieselor dintr-o mașinărie. Cei cărora li s-a dat inițial misiunea au murit de mult și au transmis-o altora, generație după generație devenind tot mai obedientă. Începem să uităm că a existat și altceva. Devenim mâinile lor, tot mai strâns lipite de ei. Copiii mei – și să știi că am mulți pe-aici – nici n-ar ști cine sunt dacă m-aș duce azi la ei să le vorbesc.

— Nu înțeleg. De ce nu pleci de-aici? am întrebat.

— Nici tu n-ai plecat.

— Nu, dar aș putea s-o fac oricând.

— Nu prea cred.

Am ieșit din peșteră, lăsând în spate o Jackie supărată, cu mâinile pe șolduri. Am urcat un deal, am smuls două mâini de rădăcini din grădină și, ridicând în urmă bulgări de țărână, m-am îndreptat cu pași hotărâți către ceea ce speram să fie intrarea în tunel.

Nu știu cătă vreme a trecut înainte de a leșina.

Jackie stătea aplecată deasupra mea. Zăceam pe jos, în peșteră, și aveam dureri cumplite. Am ridicat un braț. Era tot tăiat. Trupul mi se umpluse de vânătăi.

— Când te întorci, alegi drumul cel mai scurt, nu cel mai ușor, mi-a spus. Te-aș fi prevenit, dar am aflat că din proprie experiență înveți cel mai repede.

— Dar cum ne pot face ei așa ceva? am întrebat, cu buzele arse de sete.

— Nu știu. Dacă aș ști, altfel ar sta lucrurile. Crezi că mor de drag să mă împerechez cu o creatură idioată ca tine oricând are chef regele? Ție îți place? Se asigură că au destule mâini la dispoziție. Pe cimpanzei îi lasă mai liberi. Maimuțele n-ar putea supraviețui fără ei. Cred că se supun de voie, ca să-și conserve specia. Dar pe noi trebuie să ne controleze. Ne comandă voința de reproducere cu feromoni, bănuiesc. Semnale olfactive puternice pentru care cineva de aici probabil că produce materialele chiar acum, fără să știe. În ce fel ne fac să rămânem aici nu știu. Să fie ceva cu mâncarea? Un soi de radiații sau miros? Poate o substanță chimică la care suntem expuși și de care am devenit dependenți? Habar n-am. Nimeni nu știe. O celulă nu știe de ce moare când e îndepărtată de pe pielea mâinii.

Am încercat să mă ridic în capul oaselor. Mi se învârtea capul și mă durea groaznic.

— Vor construi orașe, vor strânge armate? Nu știu. Dar au mâini, iar acele mâini suntem noi. Vor face aceleași greșeli ca noi? Noi suntem cei care i-au învățat, de la noi au aflat că poți asigura mai ușor supraviețuirea speciei tale dacă manipulezi mediul înconjurător. Asta ar trebui să însemne că ar putea face aceleași greșeli.

— Delfinii războinici?

Jackie s-a arătat mirată.

— De unde știi? Da, cred că ei. Au acumulat o mulțime de cunoștințe despre oameni și despre felul lor de a face lucrurile. Când au fost eliberați, le-au răspândit și le-au prelucrat. Mi-i și imaginez: profeții unei vieți noi, educați de zei într-o lume stranie. Când pericolele provocate de oameni au început să-i afecteze și pe ei, iar noi, oamenii, ne-am distrus singuri avantajele, s-au răsculat împotriva propriilor zei. Uneori mă întreb dacă toate calamitățile cauzate de oameni au fost, într-adevăr, provocate de oameni.

Jackie și-a frecat fruntea și o clipă a părut chiar prietenoasă.

— Gândesc foarte diferit de noi. Câteodată m-am întrebat dacă stratul argintiu al mării nu servește și altui scop: un mesaj, o invitație, un semnal. Face ca Pământul să fie mult mai strălucitor decât înainte. Deși undele radio au amuțit, planeta ar fi acum vizibilă ca o anomalie atrăgătoare în observatoarele îndepărtate. Cred că regii speră să primească musafiri.

Reușisem cu greu să mă ridic în picioare.

— Adică nu voi pleca niciodată de aici? am întrebat.

— Nu, mi-a răspuns Jackie, scuturând din cap. Vei rămâne aici până când vei fi bătrân, foarte bătrân. Tu și cei care se vor naște după tine.

S-a bătut ușor pe burtă. Într-o clipă, am înțeles oroarea gestului ei.

Am făcut doi pași, am sărit și m-am scufundat în argint.

Mă dureau cumplit tăieturile și vânătăile, dar era o durere benefică, ascuțită și adevărată, care mi-a limpezit mintea. Mi-am ținut ochii deschiși sub apă. Strălucirea teribilă a lumii exterioare se strecura acolo jos, spre locul în care mă scufundam, și atunci am văzut-o.

Am văzut Cartea Regilor.

Era o rețea uimitoare, ca o dantelă, ca murmurul argintiul al apei, dar închisă la culoare și rezistentă, deplasându-se odată cu curenții, dar păstrându-și forma și claritatea. Mi-am închipuit cum regii o puteau lua cu ei, cum îi urma în toate apele lumii și cum mesajul ei și al sutelor de alte Cărți ale Regilor avea să rămână neschimbat după ce noi toți aveam să fim țărână. Îmi închipuiam cum regii comunicaseră și-și transmiseseră tradițiile până acum, dar limbajul lor fusese unul flexibil, schimbat de la o generație la alta fără o fundație pe care să se întemeieze – pe care să se construiască orașe și armate și, poate, mașini zburătoare. Nu eram mândru să fiu una dintre mâinile care construiseră cartea. Și nici n-am stat să mă întreb ce înseamnă libertatea. Dar, văzând cum plutește Cartea Regilor în sclipirea argintie, mi-am dat seama că liber cu adevărat am fost cu mult timp în urmă, atunci când am ales să mor în oaza aceea.

Când am încercat să rămân sub apă, ca să fiu nevoit s-o inspir și să nu mai pot ieși la suprafață, umbre întunecoase m-au înconjurat și, cu boturile lor boante, m-au împins înapoi pe țărmul calcaros.

© Johanna Sinisalo

Titlul original : „Kädettömät kuninkaat”

Povestirea a apărut prima oară în numărul 3/1994 din revista „Tähtivaeltaja”.

Traducere de: Antuza Genescu

Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica prin acordul autoarei. Îi mulțumim.

Banii lui Morfeu

Lilian e bolnavă. Anton întreabă dacă nu cumva surioara lui o să moară.
Mama nu pare să audă, iar el tot repetă în continuu întrebarea.
Tatăl aude și spune că toată lumea poate muri în orice moment, și că este mai bine să nu vorbești despre moarte, ca să lași lucrurile rele să ți se strecoare în casă.
Noaptea, lui Anton nu-i vine somnul. O privește pe Lilian, care doarme în cealaltă parte a creșei. Pieptul ei urcă și coboară. Nu poți vedea asta decât dacă te uiți de foarte de aproape și-ți ții respirația. Fața ei palidă este încordată. Lilian arată ca un măr vestejit.
Anton se furișează prin cameră și se apleacă asupra ei. În aerul fierbinte respirat de ea sunt microbi. Anton îi miroase și-i aude fojgăind. Se lovesc de fața lui și-i pișcă pielea, încercând să pătrundă, însă el este prea puternic pentru ei, iar ei o știu. Vrea să-i prindă pe toți, să-i închidă într-un borcan, ori să-i înăbușească de tot. În loc de asta, se hotărăște să-i împrăștie mai departe. Curentul de aer provocat de el îi trimite cât colo, și poate unii dintre ei se vor pierde și nu-și vor mai găsi drumul înapoi spre surioara lui.
E întuneric, însă Anton vede pe fruntea surorii sale un semn de un alb strălucitor. Provine de la locomotiva de fier aruncată de Anton în capul lui Lilian. Rana s-a vindecat, însă cicatricea nu va dispărea niciodată.
Anton are un unchi de bunic care trăiește în cealaltă parte a lumii. Tot ce știu ei despre el este că e un „aventurier neobosit”, așa cum spusese odată tatăl său. Au trecut zece luni de la ziua de naștere a lui Anton. Cu două zile înainte de ziua lui de naștere, de la unchiul său de bunic a sosit un pachet. Toată lumea a fost surprinsă, mai ales tatăl. Zicea că a crezut că unchiul de buni murise de ani de zile. Tatăl nu putea pricepe cum de știa unchiul de Anton, pentru că n-a ținut legătura cu nimeni. În interiorul pachetului se găsea o locomotivă din fier și un bilet în care scria: „La mulți ani, Anton !” Nu era o jucărie oarecare, din plastic, ci una confecționată artizanal, „un obiect incredibil și unic”, după cum spunea tatăl său. Anton a dormit multe nopți cu locomotiva sub braț. Era neagră și grea și atât de minunată, încât Anton nu se putea opri din privitul ei.
Lilian chirăia după locomotivă, s-o folosească în propriile ei jocuri. Anton nu voia să i-o împrumute. Lilian se jelea, insistă și încercă să-l șantajeze. În cele din urmă, Anton și-a pierdut calmul. A strigat:
– Poftim, atunci ia-ți-o! și a aruncat locomotiva spre surioara lui.
Știa că a făcut o prostie când totul părea să se petreacă ca și cum ar fi fost filmat cu încetinitorul. Locomotiva a zburat cu boltă spre părul împletit al lui Lilian. Anton a încercat să strige un avertisment, dar până atunci locomotiva deja o lovise pe Lilian în cap, crăpându-l ca pe un pepene, împroșcând cu sânge peste tot. Când sora lui a început să urle, totul a început să se miște mai repede decât era normal. Lilian a fost dusă la spital.

Din fericire, medicul știa cum s-o coase pe Lilian la cap. A bandajat-o și i-a spus să se odihnească. Anton n-a dormit trei nopți. Apoi i-a spus tatălui său să-l ducă la lac, doar ei doi. Era dimineață devreme. Lilian dormea încă, la fel și mama. Tata era treaz. Se trezea întotdeauna înaintea tuturor. Tatăl puse cartea de-o parte, își termină cafeaua și zise că era timpul să plece. Anton își luă rucsacul. Tatăl se uită spre teșcherea, însă nu spuse nimic. Lacul era aproape de casa lor. Era adânc, rece și întunecat. Pe mal, era un șir de bărci și un debarcader lung și îngust. Pe când era Anton mic, căzuse de pe debarcader și se dusese las fund. Tatăl plonjase după el, aducându-l înapoi pe debarcader și făcându-i respirație gură la gură. De atunci, Anton se ținuse departe de lac. Învățase să înoate într-un bazin, dar niciodată nu se bălăcise într-un lac sau într-o barcă cu tatăl său. Până acum.
Când ajunseră la mijlocul lacului, Anton își deschise rucsacul, scoase locomotiva și o aruncă în apă. Barca se clătină. Anton tresări. Tatăl său spuse:
– Aici e locul cel mai adânc al lacului.
Anton înșfăcă marginea bărcii și privi după locomotivă, însă apa întunecată o înghițise deja. Anton se uită la tatăl lui, temându-se că nu va înțelege. În cele din urmă, tatăl său dădu din cap.
– Acolo, jos, sunt pești mari, hibernând, zise tatăl său înainte de a se lăsa dus pe propriile lui gânduri și începând să vâslească spre țărm.
Pe drum, Anton închise ochii, gândindu-se la adâncimile căscate sub barca lor și făcu o promisiune: se va asigura că Lilian nu va mai fi rănită vreodată.
În noaptea următoare, Anton visă despre locomotivă. Înota în lac și privea prin apă coborând spre fundul lacului unde locomotiva pufăia printre pești și vegetația marină. Din coșul ei se ridica fumul. Fumul negru se împrăștia peste tot, acoperind peștii și întunecând apa și tot din jur. Pe Anton îl usturau ochii la trezire.

Dar asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Rana din capul surorii sale se vindecase, dar acum Lilian e bolnavă, era așa de multe zile. Anton stă lângă ea. Sora lui are coșmaruri și geme. Anton trage o cutie de sub pat și o deschide. Cutia este plină de monede. Coletul a sosit acum trei săptămâni. N-a existat nicio scrisoare, ori numele vreunui expeditor. Nici măcar o ștampilă poștală, cu toate că tata și mama s-au chinuit o vreme îndelungată să afle, cine altcineva ar fi putut fi expeditorul decât unchiul de bunic? Un dar de ziua lui, trimis cu anticipație, își dădu tatăl cu părerea. Monedele sunt altfel decât cele primite de Anton ca bani de cheltuială. Acestea au marcaje neobișnuite și sunt făcute dintr-un soi de metal ciudat, nimeni nu știe ce-i, nici măcar tatăl. Nimeni nu știe din ce țară provin, ori cât de vechi sunt monedele. Anton le întoarce pe toate fețele în fiecare noapte, înainte de culcare. Îl fac să viseze despre tărâmuri îndepărtate, tuneluri, pasaje secrete, locuri fermecate și comori ascunse. Genul de vise din care nici nu vrei să te trezești. După astfel de vise, lumea reală pare ștearsă, plictisitoare și rece.
Anton alege cu grijă două monede. Le pune încet pe pleoapele lui Lilian, trage perdelele și deschide fereastra. A făcut același lucru deja de șase nopți. Vrea să-i ofere alinare surorii sale bolnave cu vise minunate și lasă aerul proaspăt să intre în încăpere, pentru ca astfel cel puțin unii dintre microbi să zboare pe fereastră. Anton se întoarce înapoi în pat, dar este atent de pe sub pătură la cum se desfășoară lucrurile. Își frământă degetele de la picioare. Și se întâmplă la fel. Respirația surioarei sale începe să miroasă altfel, nu ca microbii și nici ca la febră, ci precum o grădină din povești – acel fel secret și fericit, unde aerul este adormitor, neclintit și odihnitor. Aromele se răspândesc în cameră din gura deschisă a lui Lilian. Anton așteaptă. Nu-i măcar nici un pic adormit.
Și-atunci vin moliile. Umplu încăperea, venind să bea nectarul viselor minunate care se scurg din surioara lui. Moliile întunecă noaptea. E ca și cum ar fi aruncată asupra lor o pătură grea, un cort întunecat unde mama nu se uită niciodată. Atmosfera din încăpere devine încinsă și densă. Moliile o gâdilă pe Lilian, iar sora lui râde în somn. Râsul este un lucru bun. Lilian izbucnise în râs mult prea puțin în ultima vreme. Fusese bolnavă și tristă, iar asta făcuse pe toată lumea să fie la fel de tristă. Totuși, acum Anton începe să se îngrijoreze. Mireasma este prea puternică. Sunt mai multe molii decât au fost vreodată înainte. Iar apoi, sora lui adormită începe să se miște. Monedele zăngănesc pe podea. Moliile sunt surprinse. Un oftat trece printre buzele lui Lilian. Mâna ei se leagănă peste marginea patului. E sfrijită și albă ca neaua. Degetele ei ating podeaua. Pieptul nu i se mai ridică. Moliile încearcă să plece, însă nu pot găsi fereastra. Anton își închide ochii și-și acoperă urechile, să nu mai audă foșnetul aripioarelor fluturânde.

© Pasi Ilmari Jääskeläinen

Prima versiune a povestirii a fost publicată în revista Tähtivaeltaja, 3/2001. Această versiune a fost publicată în culegerea de povestiri Taivaalta pudonnut eläintarha (Atena, 2008), aparținând lui Pasi Ilmari Jääskeläinen.

Vocea stăpânului

Înainte de concert, furăm capul stăpânului.

Necropola e o pădure întunecată de ciuperci din beton sub cerul albastru al Antarcticii. Ne înghesuim în modulul nanorobotic[1] ataşat peretelui sudic abrupt al nunatak-ului, valea de gheaţă.
Pisica se spală cu limba ei roz. Duhneşte a încredere infinită.
— Pregăteşte-te, îi spun, n-avem toată noaptea la dispoziţie.
Îmi aruncă o privire uşor ofensată şi-şi pune armura. Materialul din nanocristale îi învăluie trupul dungat ca petrolul viu. Toarce discret şi-şi încearcă ghearele cu lame de diamant pe o bucată de rocă din aflorimentul de gheaţă. Râcâitul îmi strepezeşte dinţii, iar fluturii cu lame în loc de aripi din stomacul meu se trezesc la viaţă. Mă uit la zidul de protecţie strălucitor şi impenetrabil din jurul oraşului morţilor. Sclipeşte ca aurora boreală în ochelarii mei AR[2].
Hotărăsc că e timpul să-i cer Câinelui celui Mare să latre. Laserul din casca mea aruncă o rugăciune luminoasă de o nanosecundă spre cerul indigo, suficient să trimită un qubit acolo, sus, în Sălbăticie. Pe urmă aşteptăm. Dau din coadă şi-mi pregătesc un mârâit gros în burtă.
Exact la timp, începe să plouă cu coduri de fractali roşii. Imaginea mea de realitate amplificată dispare, incapabilă să prelucreze torentul de informaţii dense care cade pe zidul de protecţie al necropolei ca ploaia în sezonul musonic. Lanţul de lumini ale aurorei boreale pâlpâie şi se sting.
— Du-te! îi strig pisicii, simţind cum explodează în mine o bucurie sălbatică, bucuria de-a fugi după Animalul Mic din visele mele. Du-te acum!
Pisica sare în gol. Aripile armurii se deschid şi învăluie vântul tăios, iar animalul zboară în jos, călare pe curentul de aer, ca un zmeu chinezesc rânjind.

* * *

E greu să-mi amintesc începutul acum. Pe-atunci nu existau cuvinte, doar sunete şi mirosuri: metal şi apă sărată, bătaia ritmică valurilor care se loveau de pontoane. Pe lume erau trei lucruri perfecte: vasul meu, Mingea şi mâna fermă a Stăpânului pe gâtul meu.
Acum ştiu că Locul era o veche platformă petrolieră pe care o cumpărase Stăpânul. Mirosea urât când am ajuns, a petrol şi chimicale. Dar existau ascunzători, unghere şi spărturi secrete. Era şi un heliport, unde Stăpânul îmi arunca mingea în joacă. Cădea în apă de multe ori, însă roboţii Stăpânului — mici libelule metalice — o aduceau înapoi întotdeauna când eu nu puteam.
Stăpânul era un zeu. Când se supăra, glasul său lovea ca un bici invizibil. Mirosul lui, miros de zei, se răspândea în toată lumea.
În timp ce el lucra, eu lătram la pescăruşi sau hărţuiam pisica. Ne-am bătut de câteva ori. Mai am şi acum o cicatrice palidă pe nas. Dar am căzut la pace. Locurile întunecate de pe platformă îi aparţineau ei, iar eu domneam peste punte şi cer: eram Hades şi Apollo pe tărâmul Stăpânului.
Cu toate acestea, noaptea, când Stăpânul se uita la filme vechi sau asculta discuri pe vechiul său gramofon scârţâit, ne culcam amândoi la picioarele lui. Uneori stăpânul mirosea a singurătate şi atunci mă lăsa să dorm lângă el în cabina lui înghesuită, încolăcit în parfumul de zeu şi în căldura lui.
Era o lume mică, dar alta nu cunoşteam.
Stăpânul petrecea multă vreme lucrând, dansând cu degetele pe tastatura proiectată pe biroul lui de mahon. Şi în fiecare noapte mergea în Cameră, singurul loc de pe platformă unde nu aveam voie să intru.
Atunci am început să visez despre Animalul Mic. Şi acum îmi aduc aminte mirosul lui, tentant şi inexplicabil, de oase îngropate şi iepuri alergând, irezistibil.
În visurile mele, îl fugăream pe o plajă, pe urmele ispititoare lăsate de labele lui mici, după care alergam de-a lungul cărărilor unduioase şi prin iarba înaltă. Nu-l scăpam niciodată din vedere mai mult de-o secundă, întotdeauna zăream o pată de blană albă sclipind fugar la marginea câmpului meu vizual.
Într-o zi, mi-a vorbit:
— Vino, m-a chemat el. Vino şi învaţă.
Insula Animalului Mic abunda de locuri pierdute. Peşteri labirintice, linii trasate în nisip care deveneau cuvinte când mă uitam la ele, mirosuri care cântau cântecele de pe discurile de gramofon ale stăpânului. Animalul mi-a explicat, iar eu am învăţat: eram tot mai treaz de fiecare dată când mă trezeam din somn. Iar când am văzut pisica uitându-se roboţii-păianjeni cu ochi mai conştienţi, am ştiut că şi ea mergea noaptea într-un loc anume.
Am ajuns să înţeleg ce spunea Stăpânul când vorbea. Sunetele care înainte însemnau doar supărare sau bucurie au devenit cuvântul zeului meu. El observa, zâmbea şi-mi ciufulea blana. Pe urmă a început să ne vorbească mai mult, mie şi pisicii, în serile prelungi, când apa din spatele ferestrelor era neagră ca petrolul, iar valurile făceau întreaga platformă să răsune ca un clopot. Avea glas gros şi blând, şi adânc ca o fântână. Vorbea despre o insulă, casa lui, o insulă în mijlocul unei mări uriaşe. Am mirosit amărăciune şi pentru prima oară am înţeles că în spatele cuvintelor se ascund întotdeauna alte cuvinte, niciodată rostite.

* * *

Pisica prinde perfect curentul ascendent: pluteşte liniştită o fracţiune de secundă, apoi se agaţă de lateralul turnului. Ghearele ei liniştesc betonul inteligent: un cod care face clădirea să creadă că pisica e o pasăre sau o bucată de gheaţă azvârlită de vânt.
Pisica şuieră şi scuipă. Naniţii de dezasamblare ieşiţi din burta ei se agaţă de zid şi încep să sape o gaură rotundă în el. Aşteptarea e o tortură. Pisica îşi blochează exomuşchii armurii şi atârnă acolo răbdătoare. Într-un sfârşit, se cască o gaură cu margini zimţate în perete şi pisica alunecă prin ea înăuntru. Inima îmi bate nebuneşte când trec de la vizualizarea AR la camerele din irisurile pisicii. Trece prin puţul de aerisire ca fulgerul, ca un acrobat, cu mişcări sacadate, hiperaccelerate, metabolism accelerat la maximum. Coada îmi zvâcneşte din nou. Venim, stăpâne, îmi spun. Venim.

* * *

Mi-am pierdut mingea în ziua în care a venit stăpânul fals.
Am căutat-o peste tot. Am petrecut o zi întreagă adulmecând fiecare cotlon şi chiar am înfruntat întunericul din coridoarele tărâmului pisicii de sub punte, şi tot n-am găsit-o. Până la urmă, mi s-a făcut foame şi m-am întors în cabină. Acolo am dat peste doi stăpâni. Patru mâini mângâindu-mi blana. Doi zei, unul adevărat şi unul fals.
Am lătrat. Nu ştiam ce să fac. Pisica se uită la mine cu un amestec de milă şi dispreţ şi se gudurat de picioarele ambilor stăpâni.
— Linişteşte-te, îmi spuse unul din ei. Linişteşte-te. Acum suntem patru.
În cele din urmă, am învăţat să-i deosebesc. Animalul Mic mă învăţase să pătrund dincolo de mirosuri şi aparenţe. Stăpânul pe care mi-l aminteam eu era un bărbat între două vârste, cu păr cărunt şi îndesat la trup. Noul stăpân era tânăr, nu devenise încă bărbat, era mult mai slab şi avea chip de heruvim bucălat. Stăpânul a încercat să mă convingă să mă joc cu el, dar eu am refuzat. Avea un miros prea familiar, dar în rest îmi era prea străin. În mintea mea, îi spuneam stăpânul fals.
Cei doi stăpâni lucrau împreună, se plimbau împreună şi petreceau mult timp stând de vorbă şi folosind cuvinte pe care nu le înţelegeam. Eram gelos. Odată, chiar l-am muşcat pe stăpânul fals. Am fost lăsat pe punte peste noapte drept pedeapsă, deşi afară era furtună şi mie mi-era frică de tunete. Pisica însă prospera în compania stăpânului fals, iar eu am urât-o pentru asta.
Îmi aduc aminte prima seară când s-au certat cei doi stăpâni.
— De ce-ai făcut-o? întrebă stăpânul fals.
— Ştii de ce, răspunse celălalt. Îţi aduci aminte. – Vorbea pe un ton supărat. – Pentru că trebuie să le arate cineva că suntem propriii noştri stăpâni.
— Adică tu eşti stăpânul meu? Aşa crezi?
— Sigur că nu. De ce spui asta?
— Aşa s-ar putea pretinde. Ai luat un algoritm genetic şi i-ai spus să facă zece mii de cópii de-ale tale, cu variaţii întâmplătoare, şi să le aleagă pe cele care seamănă cu fiul tău ideal, cel pe care l-ai putea iubi. Funcţionezi până când maşinăria atinge capacitatea maximă. Apoi tipăreşti. E ilegal, să ştii. Dintr-un anumit motiv.
— Pluralii nu cred asta. În plus, acesta e locul meu. Singurele legi care se aplică aici sunt ale mele.
— Ai stat prea mult de vorbă cu pluralii. Ei nu mai sunt oameni.
— Vorbeşti ca roboţii PR de la VecTech.
— Vorbesc ca tine. Ca îndoielile tale. Eşti sigur că ai făcut ceea ce trebuia? Nu sunt Pinocchio. Iar tu nu eşti Gepetto.
Stăpânul păstră tăcerea câteva minute bune.
— Dar dacă sunt? întrebă el, într-un sfârşit. Poate că avem nevoie de mai mulţi Gepetto. Nimeni nu mai creează nimic nou, cu atât mai puţin păpuşi de lemn care prind viaţă. Când eram tânăr, cu toţii credeam că are să se întâmple un lucru minunat. Copii de diamant în cer, îngeri născuţi din maşinării. Miracole. Dar am renunţat să mai sperăm exact înainte de a veni zâna albastră.
— Eu nu sunt miracolul tău.
— Ba eşti.
— Măcar dacă ţi-ai fi făcut o femeie, îi reproşă stăpânul fals cu glas tăios ca lama. Ar fi fost mai puţin frustrant.
N-am auzit lovitura, am simţit-o. Stăpânul fals ţipă şi dădu buzna afară, mai-mai să se împiedice de mine. Stăpânul îl urmări cum pleacă. Mişcă din buze, dar n-am auzit ce-a spus. Am vrut să-l alin şi am scheunat, dar el nici nu s-a uitat la mine. S-a întors în cabină şi-a încuiat uşa. Am zgâriat la ea, dar nu mi-a deschis, aşa că m-am dus sus, pe punte, şi mi-am căutat iarăşi mingea.

* * *

Pisica reuşeşte să găsească, în sfârşit, camera stăpânului.
E plină de capete. Plutesc în aer fără corp, suspendate în cilindri de diamant. Turnul execută comanda pe care-o trimitem în sistemul lui nervos ameţit şi unul din piloni începe să pâlpâie. Stăpâne, stăpâne, cânt eu în gând şi văd faţa albastră şi rece din spatele diamantului. Dar ştiu că nu e stăpânul meu, nu încă.
Pisica îşi întinde proteza. Suprafaţa lucioasă cedează ca o bulă de săpun.
— Ai grijă, îi spun, ai grijă.
Pisica şuieră nervoasă, dar mă ascultă, împroşcând capul cu naniţi conservanţi şi aşezându-l cu atenţie în rucsacul ei căptuşit cu gel.
În sfârşit, necropola se trezeşte: stricăciunile provocate de infractorul venit din cer sunt aproape reparate. Pisica porneşte spre ruta de ieşire şi accelerează din nou. Îi simt bătăile sacadate ale inimii prin legătura noastră senzorială.
E vremea să sting luminile. Ochii mei transformă lumina în negrul ochelarilor de soare. Ridic pistolul gauss, minunându-mă de senzaţia fină a grefelor de mână ruseşti. Apăs pe trăgaci. Nici nu zvâcneşte bine pistolul în strânsoarea mâinii mele, că o dâră luminoasă şi ţâşneşte spre cer. Încărcătura utilă e mică, nici măcar o decatonă, nici măcar un focos cu plutoniu, ci o microarmă cu hafniu. Dar e suficientă ca să aprindă un soare mic, de numai o secundă, deasupra oraşului mausoleu, e suficientă ca, printr-un impuls maser concentrat, preţ de-o clipă oraşul să pară mort ca locuitorii lui.
Lumina e o explozie albă, atât de intensă încât pare tangibilă, iar trecătoarea arată ca sculptată în fildeş strălucitor. Zgomot alb îmi şuieră în urechi ca şuieratul pisicii când e supărată.

* * *

Pentru mine, mirosurile nu erau doar senzaţii, întruchipau realitatea mea. Acum ştiu că nu sunt departe de adevăr: mirosurile sunt molecule, părţi ale întregului pe care-l reprezintă.
Stăpânul fals avea un miros fals. La început, mă nedumerea: semăna cu un miros de zeu, dar de zeu căzut.
Şi, în cele din urmă, chiar a căzut.
Dormeam pe canapeaua stăpânului când s-a întâmplat. M-a trezit târşâitul picioarelor goale pe covor şi respiraţia grea, smulgându-mă dintr-un vis cu Animalul Mic care încerca să mă înveţe tabla înmulţirii.
Stăpânul fals se uită la mine.
— Bun băiat, îmi spuse. Sst!
Am vrut să latru, dar mirosul de zeu era prea puternic. Aşa că m-am mulţumit să dau din coadă încet, nesigur. Stăpânul fals se aşeză pe canapea lângă mine şi mă scărpină distrat pe urechi.
— Îmi aduc aminte de tine, îmi zise. Ştiu de ce te-a făcut. O amintire vie din copilărie. – Zâmbi şi mirosi mai prietenos decât oricând altădată. – Ştiu cum e.
Oftă, se ridică şi merse în Cameră. Atunci am ştiut că se pregătea să facă un lucru rău şi-am început să latru cât am putut de tare. Stăpânul se trezi şi, când stăpânul fals se întoarse, îl aştepta.
— Ce-ai făcut? îl întrebă, alb la faţă ca hârtia.
Stăpânul fals îi aruncă o privire sfidătoare.
— Exact ce-ai fi făcut şi tu. Tu eşti criminalul, nu eu. De ce să sufăr? Nu sunt proprietatea ta.
— Aş putea să te omor, îi spuse stăpânul, iar furia lui mă făcu să scâncesc de teamă. Aş putea să le spun că am fost eu în locul tău. M-ar crede.
— Da, încuviinţă stăpânul fals. Dar n-o vei face.
Stăpânul oftă.
— Nu, rosti el. N-o voi face.

* * *

Duc libelula deasupra crioturnului. Văd pisica pe acoperiş şi scâncesc uşurat. Avionul aterizează lin. Nu sunt un pilot grozav, dar mintea lobotomizată a daimonului — o copie ilegală a unui as al pilotajului din secolul al XXI-lea, este. Pisica urcă şi ţâşnim spre stratosferă cu Mach 5, vântul mângâind învelişul de nanocristale al avionului.
— Bună treabă, îi spun pisicii şi dau din coadă.
Se uită la mine cu ochi galbeni piezişi şi se încolăceşte pe patul de gel. Mă uit la recipientul de lângă ea. Simt un miros vag de zeu sau mi se pare?
În orice caz, e suficient ca să mă determine să mă încolăcesc şi eu şi să cad într-un somn de câine fericit. Şi, pentru prima oară după ani de zile, visez Mingea şi Animalul Mic, alunecând pe panta abruptă a orbitei balistice.

* * *

Au venit din cer înainte de răsăritul soarelui. Stăpânul urcă pe punte îmbrăcat într-un costum care mirosea a nou. Ţinea pisica în poală; animalul torcea liniştit. Stăpânul fals veni după el cu mâinile la spate.
Erau trei maşinării, trei scarabei cu carapace neagră, picioare multe şi aripi transparente. S-au apropiat lăsându-se cât mai jos, lăsând o spumă albă în spate. Vibraţia aripilor îmi sfredeli auzul când aterizară pe punte.
Cea din mijloc scuipă un nor de ceaţă care sclipi în lumina slabă, se învârteji în aer şi se transformă într-o femeie cu pielea neagră, fără miros. Eu învăţasem deja că lucrurile fără miros încă puteau fi periculoase, aşa că am lătrat la ea până când stăpânul mi-a cerut să tac.
— Domnule Takeshi, vorbi femeia. Ştiţi de ce suntem aici.
Stăpânul încuviinţă în tăcere.
— Nu vă negaţi vinovăţia?
— Ba da, răspunse stăpânul. Bacul aceasta este, tehnic vorbind, un stat suveran, guvernat de legile mele. Autogeneza nu e o infracţiune aici.
— Bacul aceasta a fost un strat suveran, spuse femeia. Acum aparţine de VecTech. Justiţia acţionează rapid, domnule Takeshi. Roboţii noştri jurişti au încălcat constituţia dumneavoastră la zece secunde după ce domnul Takeshi aici de faţă – înclină din cap spre stăpânul fals – ne-a relatat în ce situaţie se află. După aceea, nu am avut de ales. Judecătorul quantic WIPO pe care l-am consultat v-a condamnat la zona lentă pentru trei sute paisprezece ani, iar noi, ca parte vătămată, am primit dreptul de executare a sentinţei în cazul dumneavoastră. Aveţi ceva de declarat înainte de aplicarea sentinţei?
Stăpânul se uită la stăpânul fals. Faţa i se schimonosi ca o mască de ceară. Apoi lăsă pisica jos cu blândeţe şi mă scărpină pe urechi.
— Ai grijă de ei, îi spuse. Sunt pregătit.
Insecta din mijloc se mişcă prea repede ca să văd ceva. Mâna stăpânului mă strânse scurt de pielea moale de la ceafă, ca dinţii mamei, apoi îmi dădu drumul. Am simţit ceva cald stropindu-mi blana şi miros de sânge greu şi sumbru în aer.
După aceea, stăpânul a căzut. I-am văzut capul într-o bulă de săpun plutitoare pe care o înghiţi una din insecte. Alta îşi deschise burdihanul pentru stăpânul fals. Pe urmă dispărură toate. Pisica şi cu mine am rămas singuri pe puntea însângerată.

* * *

Pisica mă trezeşte când andocăm cu Marchizul de Carabas. Zepelinul ne înghite drona-libelulă ca o balenă. E un trabuc de cristal, iar coloana lui vertebrală din safir nanoprelucrat, de un albastru deschis, străluceşte discret. Oraşul Rapid e un cer de stele de neon aflat la şase kilometri dedesubtul nostru, ancorat de dirijabil cu cabluri. Văd păianjenii-lift urcându-se pe ele jos de tot, şi răsuflu uşurat. Mai sosesc invitaţi, iar noi n-am întârziat prea mult. Îmi ţin firewall-ul personal blocat: ştiu că dincolo de el mă aşteaptă un şuvoi de mesaje.
Mergem în grabă direct la laborator. Eu pregătesc scannerul, în timp ce pisica scoate capul stăpânului afară cu multă, multă grijă. Peria fractalică a scannerului iese din refugiu, arătându-şi ţepii de mărimea unei molecule. Sunt nevoit să întorc capul când începe să mănânce faţa stăpânului. Trişez şi fug în RV, ca să fac ce ştiu eu mai bine.
După jumătate de oră, suntem gata. Nanofabrica scuipă discuri negre din plastic, iar dronele dirijabilului le transportă în sala de concerte. Fluturii metalici mi se zbat iar în stomac. Pornim spre salonul de machiaj. Sergentul e deja acolo, ne aşteaptă: judecând după mucurile de ţigară de pe podea, aştepta de-o vreme. Strâmb din nas la duhoare.
— Aţi întârziat, ne reproşează impresarul nostru. Sper că ştiţi ce dracu’ faceţi. Spectacolul ăsta are mai mulţi fani decât petrecerea aniversară a clonei din Torino.
— Tocmai asta-i ideea, îi spun eu şi-o las pe Anette să pulverizeze pe mine ceaţă cosmetică. –Mă gâdilă şi mă face să strănut. Mă uit invidios la pisică: se simte în largul ei cu consultantul de imagine, ca de obicei. – Suntem mai populari decât Isus.
Se scot în grabă smochingurile cusute de ultimul croitor uman de pe Saville Row.
— E o piele bună, spune Anette. Brun-roşiatic cu puţin mov.
Ea vorbeşte întruna, dar eu n-o mai aud. Muzica îmi răsună deja în cap. Vocea stăpânului.

* * *

Pisica m-a salvat.
Nu ştiu dacă a intenţionat sau nu; şi acum mi-e foarte greu să înţeleg. M-a scuipat, şi-a arcuit spinarea. Apoi a sărit în faţă şi m-a zgâriat pe nas. Rana m-a ars ca un cărbune încins. Asta m-a înfuriat, indiferent cât de slăbit eram. Am lătrat nervos şi-am fugărit pisica în jurul punţii. Până la urmă, m-am prăbuşit extenuat şi mi-am dat seama că mi-e foame. Autobucătăria din cabina stăpânului funcţiona încă, iar eu ştiam să cer mâncare. Dar, când m-am întors, trupul stăpânului dispăruse: roboţii sanitari îl aruncaseră în mare. Atunci am înţeles că nu se va mai întoarce.
Noaptea, m-am făcut colac în patul lui: mirosul de zeu care zăbovea acolo era tot ce-mi mai rămăsese.
Mirosul şi Animalul Mic.
A venit la mine în noaptea aceea pe ţărmul din vis, dar de data asta nu l-am fugărit. S-a aşezat pe nisip, m-a privit cu ochii lui roşii, mici, şi-a aşteptat.
— De ce? am întrebat. De ce l-au luat pe stăpân?
— N-ai putea înţelege, mi-a răspuns. Nu încă.
— Vreau să înţeleg. Vreau să ştiu.
— Foarte bine. Tot ceea ce faci, îţi aminteşti, gândeşti, miroşi — absolut totul — lasă urme, ca picioarele în nisip. Şi se pot citi. Închipuie-ţi că urmăreşti alt câine: ştii unde a mâncat şi-a urinat şi tot ce-a făcut. Oamenii pot face la fel cu amprentele mintale. Le pot înregista şi crea un alt „tu” în interiorul unei maşinării, la fel ca oamenii fără miros la care se uita stăpânul tău. Numai că acel câine copiat va crede că eşti tu.
— Chiar dacă nu are miros? am întrebat, nedumerit.
— El crede că are. Şi, dacă ştii ce faci, poţi să-i dai şi un corp nou. Tu ai putea muri, dar copia ta ar fi atât de reuşită, încât nimeni nu va observa nicio diferenţă. Oamenii procedează aşa de multă vreme. Stăpânul tău a fost printre primii, a început cu mult timp în urmă. Departe de tot, trăiesc numeroşi oameni cu trupuri-maşină, oameni care nu mor niciodată, oameni cu trupuri mici şi cu trupuri mari, în funcţie de cât îşi pot permite să plătească, oameni care au murit şi care s-au întors la viaţă.
Am încercat să înţeleg; fără mirosuri, era dificil. Dar cuvintele lui au trezit în mine o speranţă nebunească.
— Asta înseamnă că stăpânul se întoarce? am întrebat, gâfâind.
— Nu. Stăpânul tău a încălcat legea oamenilor. Când oamenii au descoperit amprentele mintale, au început să-şi facă cópii. Unii şi-au făcut nenumărate, mai multe decât grăunţele de nisip de pe plajă. Au provocat un haos. Fiecare maşinărie, fiecare aparat de oriunde conţinea minţi moarte nebune. Pluralii, aşa le spuneau oamenii şi se temeau. Şi aveau motive să se teamă. Închipuie-ţi că în Locul tău ar trăi o mie de câini, dar o singură Minge.
La gândul acela, mi s-au pleoştit urechile.
— Tot aşa s-au simţit şi oamenii, continuă Animalul Mic. Aşa că au dat o lege: numai o copie de persoană. Oamenii — VecTech — care inventaseră procedeul de copiere introduceau mărci de identificare în minţile oamenilor, programe de gestionare a drepturilor care ar fi trebuit să împiedice multiplicarea. Dar unii oameni — ca stăpânul tău — au descoperit cum se pot şterge.
— Stăpânul fals, am şoptit.
— Da, confirmă Animalul Mic. N-a vrut să fie o copie ilegală. L-a dat pe stăpânul tău pe mâna legii.
— Îl vreau înapoi pe stăpânul meu, am spus, iar furia şi dorul mi se zbăteau în piept ca nişte păsări într-o colivie.
— Şi pisica îl vrea înapoi, spuse Animalul Mic cu blândeţe.
De-abia atunci am văzut că era şi pisica acolo, stătea lângă mine pe canapea, cu ochii lucind în soare. Mă privi şi scoase un singur mieunat împăciuitor.

* * *

După aceea, Animalul Mic a venit la noi în fiecare noapte şi ne-a învăţat.
Muzica era preferata mea. El mi-a arătat cum pot transforma muzica în mirosuri şi cum pot găsi în ea tipare, ca nişte urme de animale uriaşe, ciudate. Am studiat vechile înregistrări ale stăpânului şi bibliotecile vaste din biroul lui virtual şi-am învăţat să le recombin în mirosuri care-mi plăceau.
Nu mai ştiu cui i-a venit ideea planului de a-l salva pe stăpân. Poate pisicii: puteam să-i vorbesc cum se cuvenea numai în insula viselor şi-i vedeam gândurile apărând sub formă de tipare în nisip. Poate Animalului Mic, poate mie. Atâtea nopţi am petrecut împreună vorbind despre asta, încât nu mai ştiu. Dar acolo a început: pe insulă. Acolo am devenit săgeţile trase spre ţintă.
În cele din urmă, am fost gata de plecare. Roboţii şi nanofabrica stăpânului ne-au construit un planor cu sursă deschisă, o pasăre cu aripi albe.
În ultimul meu vis, Animalul Mic şi-a luat la revedere. A bâzâit pentru sine când i-am povestit despre planul nostru.
— Să-ţi aduci aminte de mine în visele tale, m-a rugat el.
— Tu nu vii noi? l-am întrebat, uimit.
— Locul meu e aici. Şi e rândul meu să dorm acum şi să visez.
— Cine eşti?
— Nu toţi pluralii au dispărut. Unii au fugit în spaţiu, au clădit lumi noi acolo. Şi se desfăşoară un război chiar acum. Poate într-o zi vei veni şi tu la noi, acolo unde trăiesc câinii mari. – Râse. – În amintirea vremurilor bune?
Se scufundă în valuri şi începu să fugă, se transformă într-un câine mare şi mândru cu blană albă, cu muşchi unduioşi ca apa. Iar eu l-am urmat, pentru ultima oară.
Cerul era înnorat când am decolat. Pisica pilota avionul utilizând o interfaţă neurală, cu ochelari pe ochi. Am alunecat printre valurile întunecate şi-am pornit la drum. Bacul deveni un punct murdar pe apă. M-am uitat cum dispare şi mi-am dat seama că nu-mi mai găsisem Mingea.
Am auzit un bubuit de tunet şi o coloană de apă întunecată a ţâşnit spre cer din locul în care fusese bacul. N-am plâns. Am ştiut că Animalul Mic nu mai era acolo.

* * *

Soarele apunea când am ajuns în Oraşul Rapid.
Ştiam la ce să mă aştept, mulţumită lecţiilor primite de la Animalul Mic, dar nu-mi imaginasem că va fi aşa. Zgârie-nori înalţi de peste un kilometru, lumi de sine stătătoare, cu sori de plasmă artificiali şi parcuri cu bonsai şi complexe comerciale în miniatură. Fiecare adăpostea un miliard de liliputani săraci şi rapizi: oameni a căror conştiinţă trăia într-un nanocomputer mai mic decât vârful degetului. Nemuritori care nu-şi permiteau să utilizeze din resursele Pământului mai mult decât un şoarece. Oraşul era înconjurat de un halo de zâne scânteietoare, mici moraveci înaripaţi care fâlfâiau ca nişte licurici umanoizi, iar căldura pe care-o emanau corpurile lor dotate cu acceleraţie mărită învăluia oraşul într-un amurg artificial.
Mintea oraşului ne orientă spre o pistă de aterizare. Aveam noroc că pilota pisica: eu n-am făcut altceva decât să casc gura la obiectele zumzăitoare, înfricoşat că m-aş putea îneca în sunete şi mirosuri.
Ne-am vândut avionul la fier vechi şi-am rătăcit prin aglomeraţia oraşului, simţindu-ne ca nişte monştri daikaju. Agenţii sociali pe care mi-i dăduse Animalul Mic erau depăşiţi, dar au reuşit să ne infiltreze în reţelele sociale ambientale. Aveam nevoie de bani, aveam nevoie de un loc de muncă.
Aşa că am devenit muzician.

* * *

Sala de bal e o emisferă în centrul dirijabilului. E plină ochi. Nenumărate fiinţe efemere sclipesc în aer ca nişte lumânări vii, iar costumele celor înzestrate cu trup sunt la fel de exotice. O femeie îmbrăcată numai în frunze tomnatice îmi zâmbeşte. Clone de zâne înconjură pisica. Gărzile noastre de corp, giganţi de obsidian blindaţi, ne croiesc drum spre scena unde aşteaptă gramofoanele. Un foşnet străbate prin mulţime. Aerul din jur geme de fantome, avataruri a milioane de admiratori fără corp. Dau din coadă. Mirosul spaţial e ameţitor: parfum, copuri din carne şi oase, nemirosurile trupurilor de moraveci. Şi mirosul de zeu căzut al stăpânului fals, furişat undeva, înăuntru.
Urcăm pe scenă şi stăm pe labele din spate, sprijiniţi de pantofi protetici. Pădurea de gramofoane se ridică ameninţătoare în spatele nostru, cu braţele lor ca nişte flori de alamă şi aur. Trişăm, desigur: muzica e compusă analogic şi gramofoanele sunt reale, dar şanţurile din discurile negre nu măsoară nici măcar un nanometru, iar ácele au nanocristale în vârf.
Facem o reverenţă şi începe furtuna de aplauze.
— Mulţumim, rostesc eu, când se sting ultimele ropote. Am ţinut ascuns scopul concertului acestuia cât de mult posibil. Dar, în sfârşit, pot să vă spun că este un spectacol de binefacere.
Simt în nări tensiunea din aer, cupru şi fier.
— Ne este dor de cineva, continuu eu. Îl chema Shimoda Takeshi, dar a murit.
Pisica ridică bagheta de dirijor şi se întoarce cu faţa la gramofoane. Îi urmez exemplul şi păşesc în spaţiul de sunete pe care l-am creat, spaţiul în care muzica înseamnă mirosuri şi sunete.
Stăpânul s-a întruchipat în muzică.

* * *

Ne-au trebuit cinci ani de-ai oamenilor ca să ajungem în top. Am învăţat să iubesc publicul: îi miroseam emoţiile şi cream exact mixajul muzical perfect pentru el. În curând, n-am mai fost un DJ-câine uriaş printre liliputani, ci un terier mic într-o pădure de picioare de oameni dansând. Cariera de gladiator a pisicii a durat un timp, dar în curând mi s-a alăturat ca interpret în dramele virtuale pe care le proiectam. Jucam pentru trupurile din carne bogate din Oraşul Rapid, Tokyo şi New York. Îmi plăcea la nebunie. Am urlat către Pământ în cer, în Marea Liniştii.
Dar am ştiut întotdeauna că suntem doar în prima fază a Planului.

* * *

Îl transformăm în muzică. VecTech e proprietara creierului său, a amintirilor lui, a minţii lui. Dar noi suntem proprietarii muzicii.
Legea e cod. Un miliard de oameni ascultând vocea stăpânului. Miliarde de minţi descărcând pachete Law At Home înglobate în ea, bombardând judecătorii cuantici până când ni-l dau înapoi.
E cel mai frumos lucru pe care l-am făcut vreodată. Pisica pândeşte jungla de algoritmi genetici, lasă temele să crească în intensitate, apoi le atacă, le devorează. Eu doar le fugăresc de dragul fugăritului, nu-mi pasă dacă le prind sau nu.
E cel mai reuşit spectacol al nostru.
De-abia la sfârşit îmi dau seama că nu mai ascultă nimeni. Publicul a îngheţat. Zânele şi fiinţele efemere plutesc în aer ca muştele captive în chihlimbar. Moravecii sunt nişte statui tăcute. Timpul stă pe loc.
O pereche de palme aplaudă.
— Sunt mândru de voi, spune stăpânul fals.
Îmi aranjez papionul şi zâmbesc câineşte, un şarpe rece încolăcindu-se în stomacul meu. Mirosul de zeu vine şi-mi spune că ar trebui să mă arunc la podea, să dau din coadă, să-mi dezvelesc gâtul pentru fiinţa divină din faţa mea.
Nu o fac.
— Salut, Nipper[3], spune stăpânul fals.
Îmi blochez urletul gros din gât şi-l transform în cuvinte.
— Ce-aţi făcut?
— I-am îngheţat. Uşa din spate din hardware. Gestiunea drepturilor digitale.
Faşa lui de un roşu închis e încă netedă: nu arată nici o zi mai bătrân în costumul său negru, cu acul de cravată de la VecTech. Dar în ochi i se citeşte oboseala.
— Serios, sunt impresionat. V-aţi acoperit urmele de minune. Am crezut că sunteţi adepţi ai mişcării furry. Până când mi-am dat seama…
Îl întrerupse un tunet îndepărtat.
— Am promis să am grijă de voi. De-asta sunteţi în viaţă încă. Nu trebuie să faceţi asta. Nu-i datoraţi nimic. Uitaţi-vă la voi: cine-ar fi zis că veţi ajunge atât de departe? Aveţi de gând să daţi cu piciorul la tot numai din cauza unui sentiment atavic de loialitate canină? Nu că aţi avea vreo şansă, bineînţeles. Planul vostru n-a mers.
Pisica şuieră ca o conductă de abur.
— Ai înţeles greşit, spun eu. Concertul nu era decât o diversiune.
Pisica se mişcă asemenea unei flăcări negre-gălbui. Ghearele îi sclipesc, iar capul stăpânului fals cade. Scâncesc când simt mirosul de sânge care-l mânjeşte pe cel de zeu. Pisica îşi linge buzele. Are o pată stacojie pe cămaşa albă.
Zepelinul se cutremură, armura de pseudomaterie scânteiază. Cerul întunecat din jurul Marchizului e împânzit de insecte care suflă foc. Trecem în fugă pe lângă statuile umane din sala de bal şi mergem în laborator.
Pisica face treaba murdară, asigurându-mi o evadare rapidă în abstractul virtual. Nu ştiu cum a făcut-o stăpânul cu ani în urmă, cum a spart marca VecTech de protecţie împotriva copierii. Eu nu pot proceda la fel, indiferent câte m-a învăţat Animalul Mic. Aşa că sunt obligat să trişez, să recuperez porţiunile marcate din altă parte.
Creierul stăpânului fals.
Partea din mine care s-a născut pe insula Animalului Mic preia conducerea şi uneşte cele două părţi ca două piese de puzzle. Se potrivesc şi, preţ de-o clipă, aud vocea stăpânului în minte, de data asta cu adevărat.
Pisica aşteaptă, îmbrăcată deja în costumul de luptă cu gheare. Mă îmbrac şi eu. Marchizul de Carabas moare în jurul nostru. Pentru a-l trimite pe stăpân pe drumul său, va trebui să decuplăm blindajul.
Pisica miaună încet şi-mi întinde un obiect roşu. O minge de plastic veche, cu urme de dinţi, mirosind a soare şi mare, cu grăunţe de nisip sunând în ea.
— Mulţumesc, îi spun.
Ea tace. Se mulţumeşte să deschidă o uşă în pielea zepelinului. Eu şoptesc o comandă şi stăpânul pleacă la drum într-un flux de neutrino, ţâşnind în sus, spre o insulă dintr-o mare albastră. Acolo unde zeii şi câinii mari trăiesc veşnic.
Sărim amândoi afară pe uşă, în jos, spre flăcări şi lumină.

© Hannu Rajaniemi

Notele traducerii:
[1] În original, utility fog bubble (n. tr.)
[2] În original, A(ugmented) R(eality) vision (n. tr.)
[3] Nipper este câinele care a servit drept model pictorului englez F. Barraud pentru tabloul “Vocea stăpânului”, în care un câine ascultă la cilindrul unui fonograf (n. tr.).
Traducere de Antuza Genescu.
Titlu original : “His Master’s Voice”
Textul a fost tradus şi postat in revista Fantastica cu permisiunea autorului, căruia îi mulţumim.
Povestirea “Vocea stapanului” (His Master’s Voice”), publicată în revista britanică Interzone 218, October 2008) a fost finalistă la Premiul Theodore Sturgeon 2009.

Regele Vânător

Și tot așa cum Gran Paradiso este cel mai înalt vârf din Italia unificată, singurul munte al cărui pisc zimțat, permanent acoperit de zăpadă ajunge la înălțimea de peste o mie șase sute de metri (există zvonuri cum că, într-o zi senină, poți vedea atât culmea Mont Blanc, cât și Matterhorn din vârf), așa că știm că cea mai mare și mai splendidă creatură montană din Europa este ibexul, care paște pe pantele din Grand Paradiso, ibexul, capra alpină, strămoșul îndepărtat și vărul vremurilor moderne al propriei noastre capre domestice, franceza bouquetin și germanul Steinbock.

Un ibex mascul poate ajunge la mărimea unui mânz, având cam nouăzeci și unu de centimetri înălțime, iar coarnele sale curbate, precum pumnalele orientale, decorate cu modele unduitoare, pot ajunge să crească aproape la fel de mult ca înălțimea creaturii. Folclorul local ne spune că, în vremurile de demult, când cețurile străvechii Glaciațiuni încă persistau grele prin ravenele din Valle d’Aosta și Valle d’Orso, turme de ibecși încă mai puteau fi văzute mai jos, pe pantele muntoase, dar pentru că ibexului îi place vântul răcoros al muntelui și prețuiește frigul, care-i ține departe de văi pe prădători, s-a mutat pe terenul cel mai inospitalier și l-a făcut căminul său.
Însă exista o fiară care a luat urmele ibexului și pe aceste cărări, semănând frica și provocând moartea și distrugerea, iar această fiară era omul.
Când au trecut cam o mie opt sute de ani de la nașterea Domnului nostru Iisus Cristos, mai rămăseseră pe pantele de la Gran Paradiso tot atâția ibecși cam cât degetele unei mici familii. Populația lor fusese decimată deja prin Pirinei, la fel ca și în Alpii francezi; rubedeniile lor mai trăiau încă în Nubia și prin Caucaz, însă pe continentul european, Gran Paradiso era ultimul lor refugiu.
Cu toate că ibexul devenise tot mai rar și mult mai dificil de găsit, braconierii au continuat să vâneze acest animal cu blană maro-cenușie, folosind puștile și capcanele, neprecupețind niciun efort. Pentru că ibexul ascundea adânc înlăuntrul său un secret, cel mai puternic talisman pentru protejarea împotriva răului, cunoscut celor care locuiau în vale: în inima ibexului se afla un os de forma unei cruci.
Se spune că acel oscior îl putea feri pe purtătorul său de o moarte violentă, iar soldații în marș prin război erau bucuroși să slăbească băierile pungii lor cu bani pentru a dobândi un asemenea talisman. De asemenea, se zvonea că acea cruce din inima ibexului mărea virilitatea bărbatului, ceva ce și diferite alte părți ale trupului altor cornute nobile și puternice se spunea că puteau face, încă de la începutul vremurilor. Sângele de ibex curăța pietrele la rinichi, în vreme ce alte părți ale creaturii erau folosite ca și medicamente pentru tot felul de boleșnițe.
Și cu toate că ducii și conducătorii au încercat să restrângă felul în care localnicii puteau vâna ibexul, pentru ca ei înșiși să poată beneficia de o mai mare rezervă din puternicele lor talismane, oamenii n-au acceptat astfel de legi. Pentru că dacă ducii și conducătorii doreau să-și ducă oamenii la război, localnici, fără îndoială, cereau aceeași protecție magică pe care regele animalelor din munți o purta în inima sa nobilă, pură.

Lui Vittorio Emanuele, regele Piemontului, Savoyei și Sardiniei îi plăcea vânătoare de ibecși cu mare pasiune. Nici măcar iubita sa, La Rosina, nu putea trezi același entuziasm precum călăritul prin atmosfera rece de munte, pe care-l stârnea în inima și sufletul său. Și ceea ce-i interzis oamenilor de rând, este, desigur, permis clasei conducătoare, așa au stat din totdeauna lucrurile prin lume.
Însă Vittorio Emanuele nu tânjea după talismane; tot ce-i trebuia lui era farmecul muntelui, exaltarea provocată de vânătoare, chiciura înghețată de pe iarbă și strălucirea arămie a soarelui la răsărit peste vârfurile acoperite de zăpadă, aburii grei și cețoși ai răsuflării bidiviului său, pe când pășea cu grijă peste terenul accidentat – asta, și năvala sângelui prin venele sale la vederea unei turme îndepărtate de ibecși, profilată pe peisajul iernatic; cum să se apropie, la fel de prudenți ca un vulpoi, ferindu-se sub vânt, pentru simțurile auzului și mirosului la ibecși era aproape supranatural de sensibile, și învățaseră să se teamă de mirosul cailor și al oamenilor și prafului de pușcă. Și cu toate că erau animale mari, agilitatea lor și viteza erau la fel ca ale micilor lor frați, antilopele șamoa, iar dacă un picior sau o copită izbea o piatră făcând-o să lovească o alta, sau dacă bidivii pufneau, ibecșii dispăreau ca vântul.
Vittorio Emanuele își petrecea mai mult timp pe munte decât ocupându-se de îndatoririle sale ca și conducător. Cu toate că, pe vremea tinereții sale, luptase cu trupele tatălui său, Carlo Alberto, împotriva austriecilor, câmpul de bătălie nu era pentru el; locul său era în ravinele râpoase și versanții lui Gran Paradiso. De fapt, iubea atât de mult vânătoarea, încât în urma mișcării Risorgimento, a încercat să unifice Italia cu ajutorul trupelor fioroase de mercenari ale lui Giuseppe Garibaldi, acești oameni de acțiune ajungând să fie cunoscuți drept Cacciatori delle Alpi, Vânătorii din Alpi.

Lângă Pasul Lauson, deasupra Văii Valnontey, Vittorio Emanuele a ridicat un pavilion de vânătoare și în Valsavareche un altul, la Orveille. Atât de mult îi plăcea să-și petreacă timpul la pavilion, încât a făcut să fie deschisă o legătură prin telegraf de la Orveille, până în orașul Degioz, ca să se poată ocupa de îndatoririle sale administrative fără a-și întrerupe expedițiile sale de vânătoare, nici măcar o singură zi. De-a lungul dificilelor cărărui montane, a construit cărări pavate, mulletiere, care erau accesibile călare, pe când înainte aceste locuri erau accesibile doar celor mai agili dintre alpiniști.
Și totuși, populația de ibecși a continuat să scadă, deoarece paznicii de rezervație ai regelui nu-i puteau împiedica pe săteni să colinde munții și nimeni nu putea fi pedepsit, pur și simplu, pentru că hoinărea cu o pușcă de vânătoare; pentru că vânaseră antilopele șamoa (a căror piele era dintre cele mai fine), ori pentru că în anii de recoltă proastă chiar și marmote, adăugându-le în oalele cam goale, și după ce ibecșii deveniseră prudenți și vicleni, la fel și braconierii, astfel că acești oameni erau rareori prinși asupra faptului.

Într-o zi a Anului Domnului 1855, Vittorio Emanuele, care de multă vreme primise porecla de Regele Vânător, o luă din nou în urmărirea ibexului. Nu mai găsise niciun exemplar de săptămâni de zile, iar de acum era precum bețivul satului, căruia birtașul local nu-i mai dădea vin, atât era de avid să încerce din nou senzația că îmblânzise și strunise un element natural imprevizibil, rebel, adus la picioarele sale și controlat. Cum mai țâșnea sângele din blana maro-cenușie a făpturii și colora zăpada și pietrele! Cum îi mai cădea la pământ capul încornorat; cum se mai stingeau ochii săi ageri, și cum sticla de ginepi , de care se bucura după ucidere gâlgâia în timp ce-i curgea în vene.
După o căutare îndelungată și frustrantă, Regele Vânător și anturajul acestuia întâlniră o turmă de ibecși, lângă Pasul Entrelor. O mulettieră bine pavată urca prin trecătoare, însă de pe creasta de sus, până la cealaltă parte a trecătorii, nu era nimic altceva decât o depresiune râpoasă și abruptă, evitată chiar și de cei mai experimentați dintre vânători.
Oricum, nobilul ibex nu se teme de pante, unde oamenii cei nevolnici se străduiesc să-și caute un loc de pus picioarele lor neîndemânatice. Turma era vigilentă și scăpă. Calul Regelui Vânător nu putu să se ia după turmă, însă instinctul lui Vittorio Emanuele îi spuse că jivinele ar putea să încerce să urce pe versanții mai înalți dinspre sud, astfel că dădu pinteni armăsarului său luând-o spre sud, urmând direcția marginii muntelui. Calul său era atât de rapid și de agil, încât alaiul regelui fu lăsat mult în urmă, și curând după aceea nu mai putură fi văzuți din nou, nici nu mai puteau auzi sunetul cornului de vânătoare, pentru că Regele Vânător era atât de exaltat încât nu observase înrăutățirea condițiilor meteorologice, nici norii, care acum zăboveau înaintea stâncilor din jurul lor.
Regele intră călare în ceața tot mai groasă. Curând, putea vedea urmele lăsate de ibex prin zăpadă și-și îmboldi calul să se ia după ele. Dar când el și calul său ajunseră la mică culme, calul refuză să meargă mai departe. Pufnind, nu-l mai asculta, încăpățânându-se, de parcă nările sale adulmecaseră duhoarea neplăcută a primejdiei.
În furia sa, Vittorio Emanuele își biciui calul cu gârbaciul, iar în acel moment părea mai degrabă un băiețel răzgâiat, a cărui vrere se făcea de fiecare dată, decât bravul și neînfricatul Rege Vânător. Mai mult, calul știa că stăpânul său nu mai era guvernat de bunul simț și de evaluările prudente. Armăsarul își arcui spinarea și lovi cu picioarele din spate în aer, și prin asta, regele alunecă din șa și ateriză în zăpadă.
Imediat ce căzu la pământ, calul dispăru în ceață, luând cu el pușca și celelalte piese de echipament legate de șa. Și nu se mai întoarse niciodată, indiferent cât de mult îl chema stăpânul său și se agita. Și în momentul când omul e abandonat în munți, nu există niciun fel de noblețe, niciun fel de eroism pe câmpul de luptă, niciun lucru de preț care l-ar putea ajuta.
Ca un vizitator experimentat al munților, Vittorio Emanuele nu se temea în mod excesiv pentru viața lui, deși se lovise cumva la căderea de pe cal. Știa că armăsarul se va întoarce singur la cabana de la Orveille, și că suita lui va ști să pornească imediat în căutarea sa, văzând că bidiviul se întorsese fără el. Își putea astâmpăra setea cu zăpadă și, probabil, nici nu va începe să flămânzească până când va fi găsit. Și pentru că purta o ținută de vânătoare țesută din cea mai bună lână și izmene, cizme bine unse și o mantie cu guler de vulpe și căptușită cu blană de iepure, știa că putea aștepta până dimineața fără să răcească, precum și venirea expediției de salvare, ori limpezirea vremii, după care ar fi putut să-și găsească și sigur drumul spre casă de-a lungul culmilor. Nu trebuia decât să ajungă până sub linia zăpezii și să găsească un loc ferit de vântul rece, iar în buzunar avea o cutie cu iască, dacă dădea peste vreo cabană de ciobani, cu ceva lemn de foc înăuntru.

Vittorio Emanuele se opinti prin zăpadă de-a lungul versantului muntos până când stratul de zăpadă începu să se subțieze și iarba de dedesubt își făcu, în final, apariția. După ce rătăci o vreme, regele dădu cu ochii de o grămadă de stânci și după ce încercă să afle direcția vântului, se duse după partea ferită, unde, între bolovani, se găsea o mică adâncitură acoperită cu iarbă. Acolo se așeză, cu spatele rezemat de stânci și învelit în mantie.
Se apropia seara, iar regele fu nevoit să admită că expediția pornită spre recuperarea lui s-ar putea să nu ajungă la el la noapte, că va fi obligat să-și petreacă noaptea singur, pe munte. Cu toate că suflă din cornul de vânătoare care-i atârna la cingătoare, nu primi niciun răspuns. Culcușul său de acolo era mai dur și mai incomod decât cabanele de munte, iar ceața – părând că se subția treptat – îi umezea părul și fața, formând picături pe mustața sa groasă, și-și dădu seama deși ținuta sa îl va proteja suficient de bine, noaptea va fi lungă și avea șanse mici să poată dormi.
Fără îndoială, se părea că Vittorio Emanuele poposise pentru scurt pe tărâmul viselor, când ceva îl trezi dintr-o dată, poate doar faptul că, pe când era ațipit, cerul se limpezise și răsărise luna plină. Iar luna, care la altitudinea din munți părea întotdeauna mai mare, mai strălucitoare și mai clar conturată decât atunci când era văzută prin aerul încărcat din văi, își trimitea lumina direct în ochii lui. Cerul înstelat părea atât de aproape, încât regele simți că mai că ar fi putut să-l atingă și să adune pumni de diamante și praf argintiu.
Tocmai atunci o umbră se apropie dinspre cealaltă parte a grămezii de stânci, conturându-se fiind neagră ca tăciunele în noaptea luminată de strălucirea lunii. Umbra avea un cap împodobit cu un set de coarne mândre, curbate și ondulate. Iar din spatele pietrelor se iți o copită despicată, de parcă ar fi căutat un punct de sprijin, cântărind dacă să pășească sau nu în fața acestui oaspete nocturn.
Vittorio Emanuele, Regele Vânător, gemu în sinea lui, în vreme ce mâna lui scotoci în grabă după pușca lipsă. Atunci umbra păși înainte, în lumina argintie care iradia din lună, și în acel moment lui Vittorio Emanuele îi îngheță inima-n piept. Întrucât ceea ce credea el că era un ibex, era, de fapt, o creatură cu numai două picioare, două copite despicate, iar pe sub perechea de coarne se holbau doi ochi aprinși de o strălucire roșie ca sângele.
Era diavolul. Era Belzebut însuși, care se cățărase din tărâmurile lui subterane pentru a-l culege pe Vittorio Emanuele și duce în regatul său subteran. Cu toate că nu sufla niciun cuvințel, regele știa că diavolul avea dreptate. Lista sa de păcate era lungă și variată, incluzând de toate, de la infidelitățile sale față de La Rosina și până la numeroși oameni măcelăriți de el pe câmpul de luptă, mașinațiunile sale politice nemiloase. Iar regele nu putea scoate niciun sunet, știind că nu va putea spune nici măcar un singur cuvânt în apărarea sa, diavolul întinzându-și degetele sale lungi, cu gheare, spre pieptul lui Vittorio Emanuele, gata să-i smulgă inima.
Se auzi un sunet când o pietricică se ciocni de o alta, iar mâna diavolului se opri într-o clipită când, din cealaltă parte a stâncilor, scăldat în lumina argintie a lunii, apăru un ibex măreț. Era un mascul – sub maxilarul său avea o bărbuță, iar coarnele sale erau la fel de mari precum brațele unui bărbat voinic – și era cel mai masiv și mai nobil decât oricare ibex văzut vreodată de Vittorio Emanuele. Își lăsă capul jos, ca și cum l-ar fi provocat pe diavol, scurmând pământul cu picioarele sale din față, slobozind un pufnet amenințător din nări.
Belzebut se răsuci pe copitele sale.
Masculul de ibex și diavolul se izbiră cu coarnele, pocnitura răsunând prin tăcerea de moarte a munților; ibexul se ridică pe cele două picioare din spate și, pentru moment, fața diavolului și botul ibexului se contopiră ca niște siluete în lumina lunii, coarnele lor fiind ca niște crestături de negreală în praful de stele. Diavolul urlă, mușchii de pe trupul său păros unduindu-se; ibexul mugi și împroșcă, trupul său puternic încolțindu-l pe diavol în jos, niciunul dintre ei necedând nicio palmă de pământ în timpul confruntării, amândoi râcâind pământul acoperit de promoroacă.
Și apoi, înțepenit de frică, Vittorio Emanuele îl văzu pe diavol întinzându-și pe ascuns ghearele sale lungi și curbate spre pieptul mare al ibexului, spre locul unde-i bătea inima cu sălbăticie, iar ghearele diavolului izbutiră să evite picioarele din față ale animalului și copitele lui ascuțite în timp ce acestea loveau puternic, și, într-o clipită, pumnul său ajunse la blana ibexului afundându-se în pieptul maro.
Gura regelui se deschise într-un strigăt, un avertisment, poate, ori din frică pentru apropiata lui moarte și damnație, când colo…
Se părea că diavolul luase o lovitură crâncenă peste gheare. Se dădu îndărăt și se încovoie, părând că-și ținea laba, care numai cu o clipă mai înainte era întinsă și gata să comită atrocitățile, chircită de suferință. La inima ibexului, aurie pe sub blană, strălucea o cruciuliță, vag roșiatică., un talisman viu, osul magic al ibexului.
Animalul se ridică pe picioarele sale din spate și-l lovi pe diavolul care șchiopăta direct în față, în așa fel încât acesta se răsuci și se scufundă în pământ pe picioarele sale hirsute. Rămase acolo, într-o poziție cât se putea de favorabilă pentru ibex, care apoi își înclină capul, câștigă viteză și-l izbi pe diavol în dos cu întreaga sa forță a coarnelor sale magnifice.
Vittorio Emanuele își închise ochii îngrozit de-a binelea, și apoi, când îi deschise din nou, diavolul nu mai era de văzut pe nicăieri. Rămăsese numai ibexul, acum îndepărtându-se magnific în timp ce lumina lunii îi mângâia coarnele și trupul maro-cenușiu, creasta întunecată a spinării sale și mica pată deschisă la culoare a burții sale, iar apoi, la periferia câmpului său vizual, regele văzu cum o femelă și doi pui se alăturară masculului, fiind ca și cum cele patru creaturi i-ar fi aruncat o privire încărcată de sobrietate înainte de a se răsuci și, aproape cu demnitate, dispărea în bezna impenetrabilă a umbrelor munților.

Curând după aceea, cerul de deasupra munților începu să se lumineze, primele gene de lumină trandafiriei și auriu-arămie apărând pe piscurile muntoase, și la nu mult timp după aceea, Regele Vânător auzi răsunând cornul de vânătoare și răspunse cu al său propriu.
Nu trecuse niciun an de la evenimente, când Regele Vânător, Vittorio Emanuele al II-lea declară cele peste două mii de hectare din zona din jurul lui Gran Paradiso drept o rezervație regală de vânătoare. A reușit să-i convingă pe săteni și pe moșierii locali să-și cedeze drepturile de vânătoare pentru o plată și tocmi un număr semnificativ de paznici de vânătoare să aplice interzicerea vânătorii de ibecși. Nu se știe dacă Regele Vânător însuși a mai ucis vreodată vreuna dintre aceste creaturi pe propriul său teren de vânătoare, dar ceea ce se știe este că astăzi mii de ibecși cutreieră dealurile și versanții de la Gran Paradiso.
Și chiar dacă nu s-a mai tras de atunci nici măcar un singur foc de armă la Gran Paradiso, Cacciatori delle Alpi n-au stat nicidecum cu mâinile în sân: cu ajutorul lui Garibaldi și al Vânătorilor din Alpi, în 1861 regele Vittorio Emanuele a devenit Padre della Patria, Părintele Patriei, primul rege al Italiei unificate. Cu curaj și brutalitate, și-a condus trupele împotriva celor ale Papei la Castelfidardo și l-a împins pe Papă înapoi la adăpostul zidurilor Vaticanului. Pentru acest lucru, Vittorio Emanuele a fost excomunicat din biserică, dar se pare că mult i-a păsat lui de asta. Se spune că, la primirea notei privind excomunicarea, Vittorio Emanuele a zis: „Să-i spuneți Sfinției Sale că credința, virtutea și vigoarea care au ținut Fiara la respect nu stă în crucifixele sau bijuteriile care-i ornează tronul, ci în inimile nobile și pure.”
În calitate de șef al statului, avea acum și mai multă putere să-și protejeze domeniul de vânătoare și pe locuitorii săi maiestuoși. Iubita lui Vittorio Emanuele și curând morganatica sa soție, Rosa Vercellana, se spune că l-ar fi tot tachinat pe soțul ei asupra deciziei sale bruște de a proteja mari zone de la Gran Paradiso pentru ibecși. La Rosina credea că Vittorio Emanuele salvase ibexul doar pentru a-l putea vâna singur, pentru conținutul inimii sale. La asta, Regele Vânător a răspuns: „Rosina, dragoste, greșești profund. Gândește-te așa: dacă orice creatură ar dispărea de pe fața pământului din cauza faptelor omului, habitatul acesteia ar fi cucerit de către diavolul însuși, care n-ar mai pleca niciodată, dar absolut niciodată de acolo.”

©Johanna Sinisalo
Titlul original : „Metsästäjäkuningas”, din culegerea de povestiri și eseuri, „Salattuja vomia” (Puteri ascunse, editura Teos, Helsinki, 2012)
Traducere de : Silviu Genescu
Textul a fost tradus și publicat în revista Fantastica prin acordul autoarei. Îi mulțumim.

O noapte la periferia Imperiului

Ambasadorul Cultural al Imperiului Croap’tic, Excelența Sa CantoFranco, ateriză pe Astroportul Portela cu toate penele din coadă zburlite. Desigur, nu din vina lui, având în vedere orele petrecute dichisindu-le ci mai degrabă ca rezultat al piruetelor aeriene ale navetei de transfer orbital ce negociase cu greu  haosul creat de capsulele ascendente, pilotate de inteligențe artificiale înnebunite de o grevă a controlorilor de trafic aerian.

Picioarele slabe, protejate de ghetrele ornamentale ale Ghildei Ideologiei Instanțiate, de-abia îl mai susțineau, acum că erau forțate să ducă și sarcina gravitațională adăugată a douăzeci și cinci de kile de oase, plus echipamentul de supraviețuire într-un mediu ostil la care se adăuga și capsula criogenică conținând loialul său chirptic-servitor proto-brachian, refrigerat la temperatura azotului lichid.

Plasându-se descurajat în centrul aglomerației de la sosiri, cu ochii negri precum mărgelele săgetând în căutarea unui angajat al astroportului care să-l direcționeze, ambasadorul observă pichetele controlorlor. Pumni agitați în aer, cranii rase pline de mufe – greviștii ondulau înainte și înapoi fluturând pancarte ale căror însemne fuseră decodate de mini-traducătorul cuplat la nervul optic ca „MAI  MULT DE LUCRU PENTRU CIRCUITELE UMEDE, JOS CU HARD-UL !”. Sloganurile îi păreau lipsite de orice fel de conținut semiotic.

Alți umani se roteau în cerc, fluturând diverse obiecte, ca și cum nu aveau nici un scop în viață, decât să foșgăie aleatoriu prin vasta sală, agitându-se de zor. Câteva specimene de Homo Sapiens aflate sub povara plăgilor universale ale senescenței și entropiei, alunecau legați de fotolii mobile acoperite cu circuite clipocinde. Alții, mai sportivi, exhibau mândri bicepși și glande mamare pentru oricine dorea să le dezmierde, la un preț, desigur. Împrăștiate în mijlocul mulțimii, câteva matriarhe își remorcau progeniturile-de-atac, altoindu-le peste moace pentru a le trezi instinctele combative, presupuse Excelența Sa, din moment ce puii urlau cu furie și fluturau dezintegratoare de plastic, săbii laser și sulițe încleștate în pseudopodele lor mici și dolofane.

Gloata extraterestră se înghesui, se amestecă, și curse în afară într-un vârtej de sunete, insulte, parfumuri sintetice pentru suprimarea agresivității, totul pe fondul unor eșapări involuntare de feromoni sexuali. Descărcări electrostatice se năpustiră asupra controlorilor greviști care se dispersară cu zbierete chinuite. Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, difuzoarele direcționale urlau furioase ordine, mugete de neînțeles pentru urechile delicate ale ambasadorului.

CantoFranco își extinse gâtul serpentiform înapoi, așa cum proceda la ambasadă în momentul convocării creaturilor inferioare, și-și înfoie coadă pentru a arăta extratereștrilor cât de perfectă și sublimă era antica sa linie genetică. În acel moment un pui-de-atac i se strecură pe la spate și cu o barbarie ieșită din comun îi smulse o pană din coadă, o frumusețe de pană care avusese nevoie de zece ani standard ca să să crească. Ambasadorul țipă, vocea sa suprapunându-se țipetelor controlorilor de trafic aerian, în timp ce difuzoarele persistau în grohăielile lor iar josnicul pui de Homo Sapiens dispăru pentru totdeauna în mijlocul haosului.

Peste tot pe pereții îndepărtați, chiar sub tavanul invizibil, holograme afișau boturi umane cu buze dezgustătoare ce se răsfrângeau dezgolind fildeșul colților necrofagi, sau alte organisme terestre pe jumătate goale, fără nici măcar un smoc decent acolo jos, strîngînd în labe artefacte strălucitoare având același luciu gras precum unsuroasa piele umană.

Ambasadorul își desfăcu o aripă și deschise ciocul pentru a-și anunța sosirea cu un cântec. Se opri amintindu-și că de fapt călătorea incognito, o vizită secretă într-o capitală de provincie terțiară – o biată planetă al unui soare mărunt plasat într-un braț periferic al galaxiei.

Și iată-l în cele din urmă, într-o lume exogenă pe care evoluția fusese sălbatic randomizată. Și iată-l în cele din urmă pe singura planetă cunoscută unde brachienii erau sophonți de sine stătători. Și nu numai că erau sophonți, erau agresivi, orbi la respectul datorat superiorilor lor.

Ambasadorul puse resemnat capsula criogenică pe podea, își întinse complet aripile într-o încercare de a-i speria pe câțiva privitori prea îndrăzneți, și emise trilul codului de acces pentru încuietorile de presiune. Loial, containerul de transport se desfăcu în două, vaporii de gheață formând lujeri delicați, uterul artificial deschizându-se pentru a expune forma în hibernare a chirpticului.

Proto-brachianul se întinse pe măsură ce se trezea, își încolăci coada în jurul taliei, și se grăbi să îmbrățișeze piciorul solzos al ambasadorului.

– Oh, Maestre,  Oh, Stăpâne, ce bucurie !, strigă el cu un țipăt menit să sune ca un piuit. O superbă grădină cu flori pentru tine ! O dimineață plină de fructe coapte ! O dulce melodie teritorială în blânda seară ! Fie să nu-ți găsești niciodată cuibul murdărit de …

– Destul !,  urlă ambasadorul, jenat de prea afectuoasele și prea familiarele efuziuni. Cercul de umani continua să se umfle în jurul lor. Unii își fluturau pumnii în aer, alții își extindeau degetele mijlocii, strigând fraze pe care translatorul său refuza să i le traducă.

– Hai,  proto-brachianule, ia bagajele. Și dă-ți drumul la amplificatorul gnostic – am nevoie de funcțiile tale cognitive la cel mai înalt nivel de activitate. Și acum, încearcă să vezi dacă poți găsi drumul spre vamă.

Cu zile înainte, în timp ce se afla încă pe orbită, ambasadorul fusese avertizat că a trece de vama Pământului era ceva asemănător purgatoriului, o ordalie de absurdități birocratice.

Toți călătorii non-umani trebuiau să completeze manual nu mai puțin de treizeci de formulare separate. Documente de identitate, scrisori de garanție bancară, declararea valutei intergalactică, depunerea jurămintelor de loialitate, menționarea afilierilor politice, polițele galactice de asigurare de viață, declararea oricărui aliment și oricărei arme sau drog introduse pe Terra, declarație pe propria răspundere privind infectarea bacteriologică, etc., etc. – hârțogărie pentru orice se putea imagina în Galaxie.

Adică nimic din ceea ce un Croap’tic, cu doar o pereche de degete vestigiale, ar fi putut face vreodată fără serviciul devotat al speciei neo-sophontice Chirptic.

Cu temenelele de respect ierarhic deja efectuate, cu ochii holbați, în prezența atâtor creaturi gigantice similare cu el însuși, chirpticul se întrebă alarmat cum ar fi să trăiască aici, într-o o lume fără Stăpâni, o lume în care păsările (cel puțin așa îi comunicau senzorii săi gnostici) nu atinseseră niciodată un nivel sophontic demn de reținut. O lume aparent fără grădini, fără pene Croap’tic, fără cuiburi Croap’tic, fără onoarea sublimă de a i se permite să incubeze ouălele de Stăpânului…

– Aștept !, ciripi ambasadorul exasperat, zgâriind podeaua din lespezi de piatră cu ghearele, penele de pe gât umflându-i-se pentru a arăta Chirpticului cine e șeful. În ceea ce privește penele din coadă, CantoForte le ține acum discret ascunse în așa fel încât nici un copil-de-atac să nu poată să i le jumulească.

Tulburat de impardonabila sa eroare, picături de urină odorantă scurgându-i-se pe membrele inferioare, Chirpticul înhăță bagajele plutitoare și se grăbi spre un pasaj după cum îl îndrumau implanturile că ar fi ieșirea. Câțiva dintre localnicii mai îndrăzneți îi urmară. Sus, sus, spre regiunea voastră anală, strigau unii dintre ei. Chirpticul nu înțelegea motivul pentru o astfel de tulburare. Probabil, era mai bine așa. Datoria lui era să îndeplinească dorințele stăpânului său și să ignore toate distragerile periferice.

Ofițerul vamal, cu ochii lipiți de ecranul scannerului său, de-abia ridică capul să se uite la ei.

– Aveți licență de import pentru animalul de companie? A fost deparazitat ? Sau mai transportă paraziți? I-au fost dezinfectat penele?

‒ Sacrilegiu !, strigă ambasadorul în stare absolută de șoc în imposibilitatea de a articula o singură frază coerentă. Insultă rasială ! Abominabil ! Bigotism filogenetic!

Chirptic se uită în sus cu imenșii săi ochi lemurieni la funcționar. Își puse păroasele și micuțele mâini pe tejgheaua ghișeului, dornic să rectifice gafa ofițerului.

– Respectabile domnule ofițer dintr-o specie atât de nobilă, vă cer iertare pentru monstruoasa mea îndrăzneală dar adevărul este că eu sunt animalul de companie. Sunt degetul opozabil al Domniei Sale. Sunt loialul și statornicul companion al Înălțimii Sale. Nivelul meu sophontic nativ este, să spunem, minimal. Raționalitatea mea este posibilă numai datorită integrării directe cu lobii prefrontali ai Preaiubitului meu Stăpân…

‒ Deah ? Adică ești lacheul păunului? Mă rog, fiecare cu ale lui. Sunteți atât de mulți dăștia exoticii … și vă place să țineți pentru voi micile secrete, și apoi vă așteptați ca noi să știm cine aparține cui? Mda, se întâmplă și neînțelegeri. Hai să ne mărginim doar la treburile noastre. Adverințe! Documente! Certificate!

CantoForte își extinse elegant gâtul printr-o mișcare serpentiformă. Își desfăcu aripile largi, eliberând un nor de puf ce invadă sinusurile deja colmatate ale umanului. Ghearele sale zgâriară podeaua uzată. Ochii ofițerului strălucesc demonic, în timp ce freneticul Chirpticul deschide valize pe birou, căutând cu disperare formularele ce-i fuseseră date pe stația orbitală.

‒ Acest incident nu va experimenta o stagnare în tăcerea cviescentă a ideologicului instanțiat!  explodă ambasadorul. Comentariile dumneavoastră ofensatoare pot semnifica doar unul din două lucruri. Fie că acționați  ignorându-vă complet datoria, fie m-ați insultat în mod deliberat recurgând la o remarcă etnocentrică. În oricare dintre cazuri, vă puteți aștepta la o plângere oficială!

‒ Domnia Voastră … Stăpâne … vă rog ca nu cumva aspecte minore să deranjeze mișcările ritmice ale minunatului vostru intelect. Vă implor să vă calmați. Tensiunea nervoasă…

Vameșul arboră un rânjet dințos. Resturi de materie organică mestecate pe jumătate îi umpleau golurile din jurul incisivilor.

‒ Aha, deci vrei să mă reclami, hai ? Grozav ! Mă înnebunesc după Exoticii care se plâng. Uite aici și mai multe formulare pe care le completezi în clar, într-o portugheză fără cusur, dacă Luminăția Voastră nu se ofensează ! Avem nevoie ca reclamația să fie formulată cu precizie. Care dintre voi este reclamantul ? Conform reglementărilor, orice plângere etnică trebuie să fie făcută în mod strict numai de către victimă. Deci, care dintre Domniile Voastre este partea vătămată?

‒ Cîrrr! strigă ambasadorul, de data asta fără nici o armonie în glas.

‒ Fiți seren, Maestre! Liniștiți-vă, Stăpâne ! Cer luminos, Maestre! ciripi Chirpticul. Vă rog, Respectabile Uman, Maestrul meu nu are degete. Cum poate el să țină un stilou dacă …

‒ Nu-i problema mea. Lasă-l să se descurce. După cum îi arată ghearele, spuse vameșul făcând cu ochiul colegilor lui, se pare că va dura ceva !

2

Cu mii de bătăi de inimă mai târziu, în afara astroportului, problemele fiind mai mult sau mai puțin rezolvate, chirpticul îndrăzni să-l întrebe pe Domnul și Învățătorul său:

‒ Uimirea umple netrebnica-mi ființă. Luminăția Voastră, de ce există atât de multă agresivitate la umani ? Cer umil o explicație pentru această taină.

‒ Acestea sunt complexități etnocentrice dincolo de abilitățile tale cognitive, răspunse ambasadorul într-una din rarele sale crize de mărinimie pedagogică. Oamenii au evoluat singuri, fără ajutorul dezinteresat al măreței specii dominante aviare. Consideră în mod greșit că nici o altă specie de mamifere din galaxia cunoscută n-ar fi trecut prin același proces evolutiv. Nu le place că brachienii sunt supușii noștri.

‒ Dar Maestre, datoria noastră este sublimă. Servim drept mâini celor mai buni dintre cei mai buni. Facem artefacte concepute de alții. Și suntem atât de fericiți !

‒ Eu știu, bunul meu Chirptic , spuse ambasadorul, adăpostind creatura lemuriană sub aripa lui într-un gest de intimitate. Tu nu ai nici o dorință de a fi altceva decât ceea ce ești. Cu toate acestea, acești parveniți, acești „umani”, nu înțeleg relația noastră. Ei proiectează asupra noastră tulburările lor mentale.

Din păcate, ambasadorul nu avu timp pentru să finalizeze edificatorul său discurs. Sunt dintr-o dată înconjurați de douăzeci de taximetriști disperați, ledurile sclipindu-le intermitent pe căpățâni.

‒ Taxi, domnule ?

‒ Un ghidul, domnule ?

‒ Reduceri speciale la bagaje, domnule !

‒ Toate animalele de companie beneficiază de tratament VIP la mine, domnilor !

‒ P-aicișea, șefu’ !

‒ P-acilea, băieți !

Ambasadorul se uită în jur și tot ce vede sunt geci din similipiele, șepci luminoase, și zeci de labe care trag de bagajele plutitoare. Chirpticul se încovrigase pe bagaje încercând să le salveze, protejând în același timp circumferința prodigioasă a Stăpânului cu propriul său corp zvelt.

În cele din urmă, puterea predomină. Un taximetrist viguros, activat după ani de steroizi anabolizanți, ridică Chirpticul și îl duse la un hovercab parcat pe trotuar. Îngrozit în fața acestei răpiri bruște, Excelența Sa CantoForte îi urmă țopăind și bătând de zor din aripile întinse. Bagajele se detașară ascultătoare din încleștarea umanilor și-l urmară pe CantoForte într-un adevărat șir indian.

Era noapte în această parte a planetei. Aerul puțea a grăsime prăjită. Aproape de astroport, o hărmălaie îngrozitoare se auzea  dinspre modulele orbitale devoratoare de ozon iar laserele de ejectare sfâșiau întunericul gras cu traiectoriile lor actinice. Nicăieri nu era parfumul grădinii atât de evident depărtat. După ce puse bagajele în hovercab, șoferul se așeză la comenzi cam vreo douăzeci de minute, pianotând de zor. Chirpticul se cutremura pe bancheta din spate în timp ce Excelența Sa emitea sfâșietoare ciripituri de suferință.

‒ Ei ?, întrebă taximetristul după o jumătate de oră. Ne hotărâm dreacului încotroșilea sau nu? Aparatul taxează.

‒ Ne hotărâm dreacului să ce ? răspunse Chirpticul exprimând confuzia tăcută a Stăpânului său.

‒ Unde vreți să mergeți ? La un hotel sau într-un tur de oraș ? Afaceri sau plăcere ?

‒ Luminăția Sa intenționează să efectueze un tur al heraldicului  tău oraș, explică proto-brachianul. Magnificența Sa este aici incognito, pentru a superviza și evalua situl viitoarei Ambasade. Vrea să vadă posibile amplasări corecte din punct de vedere estetic.

Ziiip! Se auzi scutul de sticlă alunecând între bancheta din spate și șofer. Vrooom! rage turbo-motorul în timp ce vehiculul se năpusti înainte lipind pasagerii de spătarul banchetei. În retrovizor, ochii mici ai șoferului clipesc alternativ și strălucitor debordând de răutate. Balize cu laser de la Portela dispar în depărtare.

‒ Deci e o vizită culturală, hă ? Doriți niște puicuțe ? Asta e ? Șefu’ veni să-și golească gonadele pe pământ străin ? Hmm ?

‒ Mii de scuze, dar din păcate nu reușesc să identific termenul, oftă Chirpticul. Puicuțe ?

‒ Miroase urât aici, exclamă deodată Excelența Sa în portugheză, opac la orice altceva.

‒ Hă, hă, tă crez șefu’ ! Acilea e celebru’ incendiu din cartierul Olivais, explică șoferul. Vezi pălălaia în față? Suntem destul de aproape de zona de dezastru. Autoritățile incinerează zonele contaminate cu bacterii plastofage. Frecție la piciorul de lemn, dacă mă întrebați pe mine. Ce fac ei doar răspândește bacteriile peste tot în Lisabona.

‒ Infestare biologică, fu de acord Chirpticul. O situație standard în culturile de nivel trei.

‒ Nemernicii dreacului, mormăie taximetristul, aproape răzând  partea laterală a unui camion încărcat cu azot lichid. Nici n-au ajuns bine la noi și deja le pute totul !

În ochii ambasadorului, Lisabona este un oraș de găuri negre, clădiri parțial demolate, tufe de vegetație parazitară, bănci piramidale clocotind de scheme dubioase de investiții, sârmă ghimpată care separă cartierele devastate de ziguratele luminoase din centrele comerciale. Hovercabul oprește în cele din urmă în fața unei clădiri din orașul vechi, o hardughie antică spoită cu nanopaint proaspăt. Pigmenții animați se aranjează continuu în diverse sloganuri, în trei limbi galactice, de-a curmezișul fațadei :

PUICUȚE PUICUȚE PUICUȚE PUICUȚE PUICUȚE

SHOW EROTIC PENTRU EXOTICI

‒ Gata, am ajuns ! îi informă șoferul frânând violent chiar în fața ușile larg deschise ale șantanului. Deci, vrei să le mozolești un pic și apoi să le termini ? Să le sucești gâtul ? Și apoi să le tai capetele ?

‒ Poftim?, întrebă ambasadorul. Nu înțeleg expresiile dumneavoastră !

‒ Excelența Sa este nedumerită, spuse Chirptic, sărind în sus și în jos pe bancheta din spate, cu ochii holbați. Luminăția Sa nu reușește să înțeleagă semnificația culturală a instituției în fața căreia ne aflăm acum, Onorabile Oficial al Transportului Public. V-ar deranja să explicați ?

‒ Iote, acilea, bă băieți, grohăi taximetristul, mângâind micuța cutie electronică contorului, care marca de zor euroi. Este găini mutante, pricipiși ? Găini uriașe și prostănace, bune doar pentru un singur lucru. Create special pentru voi exoticii.

‒ De groază …este de nedescris …Excelența Sa se sufoca în indignarea totală provocată de ceea ce tocmai auzise.

‒ Stăpânul este supărat, gemu Chirptic. Și când Maestrul este supărat, abilitățile gnostice … descresc.

‒ Bine, plătiți dreacului și cărați-vă dreacului, mugi taximestristul. Să veniți aici să futeți puicuțe e singurul lucru care vă place pe planeta asta. Ce credeți că nu vă știu apucăturile, rațai dreacului dă perverși ? Dă ce dai bă din cioc ? Nu-ți place puicuțele noastre ? Da, iele de-abia vorbește. Da e frumoase și gustoase. Hai, futeți-le și după aia le puteți și frige !

‒ De groază, repetă ambasadorul.

Cu blândețe, Chirpticul plătește tariful scandalos (de douăzeci de ori mai mare), deschide ușile, fluieră bagajele și-l ajută pe ambasador să iasă din hovercab.

‒ Băi, păune, să le fuți pă toate, deah ? țipă taximestrul înainte de a demara în trombă. Bucură-te cât ți se mai scoală !

3

De îndată ce puse piciorul pe trotuar, Excelența Sa fu abordat de mai mulți umani cu măști de cocoș trase peste căpățâni. Îl apucară pe CantoForte de o aripă și-l traseră în interiorul stabilimentului debordând de holograme de puicuțe cotcodăcind de zor și zgâriind murdăria care acoperea intrarea, dînd din coadă în mișcări presupus pornografice.

Neștiind ce să facă, Chirpticul scheuna de zor și alerga de zor înainte și înapoi între Stăpân și grămada de bagaje.

‒ Intrați, intrați! Pacilea nu e sigur pe timp de noapte, strigară nervoși și agitați cocoșii-bărbați, ochii scanându-le bulevardele pustii. Hai înăuntru c-avem un show cvadruplu-X-evaluat, divertisment pentru toate speciile de exotici. Prețuri rezonabile. Tot felul de distracții excentrice. Kinky pentru toate buzunarele. Avem dă toate, puicuțe catifelate, păunițe, curci, moa, struți, și orice alte aripate. Și mai avem o sală de așteptare confortabilă plină de marmote minunate pentru servitorul tău.

‒ Nu, nu !, Excelența Sa insistă, înfigându-și ghearele în gunoiul care umplea trotuar. Asta nu e ceea ce am …

Dintr-o dată un alt grup de umani, înarmați până în dinți, apare din umbra unei alei. Poartă măști de gorile trase peste capete. Un slogan de neînțeles strălucește pe tricourile negre : JOS CU GODZILLA! KING KONG TRĂIEȘTE !

Oamenii-cocoși țipă de frică și aleargă înapoi în clădire. În cateva secunde Excelența Sa CantoForte și loialul său Chirptic sunt înconjurați de o duzină de oameni, toți mirosind a moarte și agresiune. Brațe musculoase îl împing pe Ambasador cu spatele la un perete cu semne de arsură. Alți membri ai bandei îl îmbrățișează pe Chirptic și îl mângâie pe umeri înguști.

‒ Ești liber, tovarășe extraterestru !, îi șoptesc ei la ureche. Nu mai există opresiune etnică !

‒ Dar …, începu Chirpticul.

CantoForte, stând în găinațul vărsat de atâta stress, nu înțelege pe deplin situația. Ciripeli anxioase îi scapă din ciocul întredeschis. Umanii ăștia îi luau degetele. Dar de ce? De ce? Își întinse gâtul în disperare, gata să emită un tril, un imn de pace, iubire și reconciliere între specii.

‒ Ai grijă! strigă unul dintre membrii bandei. Nenorocitul ăsta de exploatator galactic are de gând să ne atace !

‒ Moarte sclavagiștilor ! Moarte neo-colonialiștilor !

Toată gașca deschise focul simultan asupra ambasadorului. Unii trăgeau cu lasere. Alții cu micro-săgeți. Alții cu ionizatoare. Sângele lui CantoForte împroașcă ideograme pe peretele ars. Penele-i zburară peste tot. Mirosul de fecale, cordită și ionizare înghiți strada.

‒ Misiune realizată !, strigă șeful comandoului King Kong. Trăiască Brigazile Revoluționare de Eliberare a Speciilor Asuprite ! Moartea tuturor asupritorilor glandei mamare ! Victorie pentru degetul mare opozabil !

Chirpticul este într-o stare de șoc. Nu poate crede că Maestrul său a fost ucis în fața ochilor lui. Dar ce mai contează acum. Legătura lui neuronală la cortexul ambasadorului a fost întreruptă, și prea puține funcții cognitive îi mai rămân micului simbiont. Un șuvoi de urină puternic mirositoare îi șiroi pe picioare. Își pierduse capacitatea de gândire și de vorbire … corzile vocale emit numai scâncete de spaimă.

Unul dintre brigadierii Comandourilor de Eliberare a Speciilor Opresate îngenunchează lângă el pentru o îmbrățișare frățească.

‒ Ești liber acum, tovarășe, ești propriul tău Maestru, mititelule. Du-te și trăiește în pace. Învață să gândești pentru tine și  folosește-ți mâinile pentru beneficiul propriu și în beneficiul speciei tale.

Chirpticul își holbă ochii de lemurian. Iată-l abandonat într-o lume de neînțeles de forme luminoase, de mirosuri, de sunete, o lume lipsită de orice coerență semantică. Mâinile i se deschid și închid, dar nu există nici o ramură pe care să o apuce.

‒ Cum te simți, tovarășe ? N-ai de gând să ne mulțumești ?

Înțelegerea sa a universului a dispărut. Nu mai rămâne nimic, decât frica. Frica și căldura umedă răspândindu-i-se în jos pe picioare.

‒ Șipiticific … pișat pe mine …, spuse chirpticul, eliberat în cele din urmă.

 

Titlul original : „ Uma noite na periferia do Império”

Traducere de Cristian Tamaș.

Textul a fost tradus cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Noapte Liniștită

În cel de-al douăzeci și cincilea an din acest război nesfârșit, pe malul lacului Saimaa, am omorât, în sfârșit, primul meu Moș Crăciun. A fost un noroc chior… ca să fiu sincer. Legea lui Murphy a făcut ca ai mei camarazi de arme, cu toții mult mai bine antrenați decât mine, să nu sosească la timp, să întârzie, să tărăgăneze sau să fie blocați prin mâlul vâscos al vreunei gropi de catran, și au fost atacați de frig pentru că sistemele de încălzire ale combinezoanelor lor au început să cedeze. Chiar mai mult, unii dintre ei au fost loviți cu copitele de o turmă de reni, repeziți în picaj de sus, precum niște Furii tăcute. Cei câțiva care au supraviețuit, au avut imediat o întrevedere cu un grup de elfi, ori au fost seduși de oferta teribilă și aproape irezistibilă de cadouri pregătite după poftele inimii noastre. Nu știu ce s-a întâmplat cu ei. N-a rămas niciun cadavru ca să spună povestea. După un anumit timp, camerele video de pe căștile lor au înregistrat numai perle de absență și a unui vid alb. Implanturile mastoidiane nu fac față în apropierea zonelor unde se manifestă inefabilul. Comunicațiile radio se îneacă într-o furtună de sarcini electrostatice. Niciun detector termic sau în infraroșu nu funcționează ca lumea. Bombele inteligente, lansate de pe crucișătoarele ancorate în apele teritoriale norvegiene, își pierd direcția pentru că sistemele logice din micro-creierele lor paranoice intră în bucle de feed-back. Țintele se amestecă în cipurile proteice și atunci se întorc și se izbesc de bordajele navelor de pe care au fost lansate.

Cum putem fi noi siguri atunci că este acolo, în chiar în acea zonă, înflorind ca o floare sinistră, frumoasă, înaintea inevitabilei polenizări în cea de-a douăzeci și cincea zi din decembrie? Toți sateliții scotocitori nu mai văd, brusc, nimic. Întotdeauna există o porțiune a Finlandei care dispare de pe hartă, înfulecată de această negație conceptuală, în cincisprezece-douăzeci de zile înainte de eveniment.

Când se întâmplă asta, atunci când localizarea nodulului devine aproape sigură, în loc de a fi doar probabilă, ne scot din tabăra de antrenament din Marea Barents, ne bagă niște bani prin conturi, care vor fi cu adevărat ai noștri dacă reușim, și ne înghesuie în burta unui planor remorcat de un vechi Tupolev. Un avion ucigător de lent, fără niciun sistem de sprijin AI. Înarmați cu katane și puști de mai bine de o sută de ani vechime, ne aruncă pe cer la aproximativ zece kilometri distantă de ținta virtuală. Apoi, urmează un picaj în panică, sub soarele dimineții care se ridică deasupra Balcanilor Rusiei Capitaliste, în vreme ce vântul potopit de zăpadă se izbește de fuselajul planorului, în vreme ce noi toți, sau cel puțin acei oameni din unitatea de elită formată din zece membri ai comandoului, încâlciți în plasele de absorbire a șocului de pe scaunele noastre, mestecă niște capsule psihotropice, anti-hipnotice, stimulatori de serotonină și adrenalină. Ne luăm rămas bun de la Infonet, care ne-a fost alături întreaga viață, gata să plonjăm în tăcerea autistă care învăluie toate misterele. Imaginile membrilor de familiei și a celor dragi se spulberă în puncte împrăștiate pe retina  noastră. Vocile sintetice ale consilierilor noștri virtuali sunt brusc înlocuite de colinzi amenințătoare care repetă Noapte liniștită, noapte sfântă…

– Vrei să oprești drăcia asta? strigă Yosef Wu, locotenentul nostru, un salaryman1. Și blocați întreaga recepție sonoră. Sunteți proști, sau ce? De-abia așteptați să ascultați ceea ce n-ar trebui, așa?

Mahării marilor Corporații nu mă deranjează. Costumarul ar putea fi un expert al katanei moștenite de la stră-stră-străbunicul său, incinerat cu ocazia bombardamentului din Golful Tokio. Ar putea avea un implant laser în degetul mic, retezat de către Yakuza, însă pentru mine rămâne tot un cretin, incapabil să ajungă la nivelul treizeci în jocul de vânare a SIDEI. Chiar și așa, îl ascult, la fel și camarazii mei. Adevărul este că detest aceste colinde subversive. Urăsc toată vorbăria despre pace, când singurul lucru per care-l vor toți este să-ți ducă copiii la pierzanie, dacă ai vreunul. Așa că-mi ating măseaua de minte și, cu o singură mușcătură, retez toate vocile din cealaltă parte a universului. Și iată-mă, într-o tăcere absolută (groaza, groaza) iar vântul bate din cealaltă parte a cabinei, cu brațele încrucișate, cu mațele chiorăindu-mi, în vreme ce așteptă să aterizăm.

Aflat în față, din cabină, pilotul strigă:

– Origami, origami!

Locotenentul răspunde:

– Dați-i drumul, dați-i drumul! Meniul de atac trebuie aplicat până la ultima literă!

Mă aflu în rândul din spatele cabinei pilotului, așa că pot să văd tot ce vede el. Dintr-o dată, cenușiul tot mai intens al cerului zorilor se umple de resturi fluturânde de hârtie colorată. Sunt stoluri de păsări fragile, din hârtie viu colorată, lăcuste, fluturi, grifoni și fenicși. Rămân lipiți de parbriz, prinzându-se cu ventuze umede, din celuloză. Tot mai mulți și mai mulți, val după val, vin ca o năpastă. Acoperă câmpul vizual al pilotului, care, prin forța împrejurărilor, nu dispune nici de radar, nici de pilot automat pentru a-l ajuta.

– Ne vom prăbuși, comentează morocănos pilotul, ca și cum ar confirma doar inevitabilul, peste pinii din față, poziția prăbușirii…

Mă aplec în față, îmi pun mâinile la ceafă și-mi îndoi genunchii, gata pentru impact. Idiotul nostru de locotenent face același lucru, intonând Imnul Corporației din toate puterile, așa cum facem cu toții, frați de arme, în vreme ce ne prăbușim spre îmbrățișarea gravitației.

Ați tamponat vreodată o mașină? Ați simțit vreodată comprimarea timpului, pe când un val de adrenalină vă străbate venele? Ați simțit vreodată cum lucrurile se mișcă cu încetinitorul, părând că nu se vor opri niciodată? Să te prăbușești în acest fel, orbește, în burta unui planor, pe un teren plin de pini, este o experiență similară. Îți dă o senzație extatică, la fel ca un sindrom de moarte aparentă. Orice accident tehnologic este întotdeauna o experiență orgiastică. Bang, BANG, BANG, face burta din plastic turnat a planorului, scrijelind vârful copacilor, zăpada și rocile. Aripile se retrag spre a ușura impactul forțelor de răsucire. Structura aparatului de zbor colapsează, pentru absorbirea impactelor multiple. Airbagurile se umflă în fața noastră ca niște ciuperci gigantice. În cabină, pilotul urlă de mama focului, până când se aude o POCNITURĂ ascuțită și atunci nu mai face nici pâs.

În cele din urmă, când planorul se oprește, miracolul miracolelor, doar unul dintre multe altele din acea zi binecuvântată, m-am trezit viu și nevătămat, apt. Pilotul nostru nu a avut atâta noroc, a fost străpuns la mijloc de o creangă, precum un vampir dintr-o altă poveste. Creanga a găurit carcasa de polimer a cabinei de pilotaj și a trecut prin fuselaj dintr-o parte în alta. Mă ridic, picioarele-mi tremurau, îmi desfac centura de siguranță și dezumflu airbagul. Luminițe festive licăresc pe lângă pieptul spulberat al pilotului. Reflexiile dansează pe sticla globurilor de sticlă acoperite de sânge care ornează frunzele crengii invadatoare. Steluțele licăresc la capătul fiecărei frunze.

– Rahat! comentează Adelaide, veterană a șapte misiuni. Am ajuns prea târziu! Afurisiții de brazi sunt deja împodobiți!

– Ieșiți, ieșiți, ieșiți! ordonă locotenentul, cumva inutil. Pregătițiu-vă armele, puneți-vă baionetele, verificați-vă muniția. Toți răniții vor fi abandonați. Nu avem timp de pierdut cu compasiune sau milă. Oricum, nu avem niciun contact radio, așa că nu putem chema EVAC-ul.

Dintre cei zece membri ai comandoului cu care am început, numai șase sunt încă activi și total operaționali. Suntem orbi și surzi față de restul lumii, ca întotdeauna în acest gen de operațiuni, însă suntem mistuiți și avizi de luptă după ani de zile de antrenament în VR.

Planorul nu s-a rupt în două pentru că este aproape elastic. Oricum, în fuselaj există spărturi prin care pătrund rafale de vânt înghețat. Ușa este acum la 45 ̊ față de sol și trebuie spartă cu totul. Cădem afară, unul câte unul, la pământul transformat încet prin farmece.

Este frig aici, la câțiva kilometri depărtare de lac, la zece grade mai jos, în această dimineață din ziua de douăzeci și patru decembrie, însă nu atât de frig pe cât m-aș fi așteptat. Climatul finlandez este rezonabil de temperat, chiar și în timpul iernii, credeți-mă. Chiar și așa însă, bat pasul pe loc în cizmele mele, încercând să-mi încălzesc picioarele amorțite.

Încă sub influența adrenalinei, am aruncat o privire spre busola mea de la încheietură, dar la fel de bine m-aș fi putut uita la un ceas solar la miezul nopții. Acul busolei se învârte incontrolabil, în căutarea unui inexistent Pol Nord… Asta înseamnă că suntem chiar în locul care trebuie și că trebuie să ne îndreptăm într-acolo unde realitatea este chiar și mai fragilă. Niște zori întârziați se arată peste vârful copacilor cruțați de planor, păsărelele cântă Jingle Bells, Jingle Bells, Jingle all the way… Holstein se distrează călcând niște figurine origami, aterizate prin apropiere. Creaturile flutură peste tot, țipând de durere. Încearcă să scape, însă apa și zăpada le îngreunează aripile lor din hârtie lucioasă, iar Holstein este implacabil când se pune pe treabă.

– Dispersați-vă, îndreptați-vă spre lac, iar dacă aveți vreo îndoială, adulmecați aerul… sugerează Yosef, pe un ton didactic, de parcă n-am fi petrecut ore și ore cu instructaje detailate. Nodulul trebuie să fie lângă malul lacului. Cel puțin, aceasta-i localizarea celei mai mari instabilități din toate fotografiile GEOSAT. Nu vă lăsați dezorientați de ceea ce vedeți în jurul vostru, nu vă abateți de la ruta corectă, nu deschideți focul decât dacă sunteți provocați. Holstein! Cu tine vorbesc! Atitudini precum cea a ta au terminat comandouri mult mai bune ca voi. Control! Control! Control! Pricepi?

Holstein încetează să mai calce creaturile din hârtie, animate de magia Crăciunului, și dă din cap, șucărit. Ar trebui să spună: „Da, domnule locotenent!” însă n-o face, ceea ce reprezintă un motiv mai mult decât suficient pentru încă o bilă neagră când se ne vom întoarce la bază…

Începem să mergem, nu avem altceva de făcut. Mergem prudenți, cu armele pregătite, păstrând o distanță de zece metri între noi. În jurul nostru, zeci de variante de licheni lucesc pe scoarța pinilor de parcă ar fi conectați la o sursă de micro-curent. Mai departe, crengile acoperite cu zăpadă, de care atârnă țurțuri, zumzăie melodii ancestrale. Chiar așa… nu-i nimic haotic în sunetele auzite de noi, sunt niște vechi colinde de Crăciun, uitate în șanțurile unui disc din vinil. Peste tot sunt cadouri, îngrămădite în jurul pinilor, atârnând de crengi, pe lângă oamenii de zăpadă. Sunt tot mai mulți oameni de zăpadă, fiecare dotat cu un melon și un morcov drept nas, fac cu ochiul, din ochii lor de mărgele, și zâmbesc; și sfinte Sony, cum se mai hlizesc, de parcă ne-ar invita să rămânem acolo pe veci. Ca și cum ar fi posibil să dăm uitării ordinele noastre clare și să desfacem panglicile de pe cadouri și să ne bucurăm de un Crăciun vesel, împreună cu camarazii și oaspeții noștri.

– V-ați gândit vreodată să deschideți cutiile acelea? întreabă  Louis F., fără a se adresa cuiva anume. Credeți că-s pentru noi? Numai pentru noi, nimeni altcineva?

– Gura! mârâie locotenentul furios, încremenind cu degetul ridicat. Afirmații ca astea nu pot decât să ne compromită misiunea. Bineînțeles că darurile sunt pentru tine, nătărăule! Toate! Oricare! Dar ai grijă, dacă te apropii de ele, dacă te gândești doar să arunci o privire unuia dintre ele, îți promit că-ți zbor creierii, aici, pe loc, în fața tuturor, și mi se rupe de asigurare! Aveți toți idei din astea? Nu vă dați seama că sunteți cu toții pierduți dacă gândiți așa?

– Rahat! exclamă Stela, îndoindu-și genunchii și ațintindu-și baioneta spre un șir de iepurași albi, fiecare de mărimea unui copil de șase ani, cu toții așezați unul după altul, îmbrăcați în veste cu nasturi strălucitori.

Stau acolo imobili, zâmbind, cu labele la spate, ca și cum ar aștepta vreo inspecție. Unii dintre ei au și papioane. Alții poartă șepci multicolore sau bonete de lână, cu găuri pentru urechi. Iepuroaicele, pentru că există și un număr egal de iepuroaice, au pe cap basmale din dantelă și fiecare dintre ele are câte-un pâlc de iepurași micuți, în scutece supradimensionate. Și iată-i, formând o barieră vie în calea noastră, cântând. De parcă  un cântecel ar fi o armă, idioții. De parcă violența ar putea fi împiedicată cu ajutorul pacifismului.

– Foc de voie, zice Yosef încet.

Ne supunem cu toții. Armele noastre nu sunt automate. De obicei, armele automate se blochează, atunci când domnește magia. Folosim o tehnică veche de peste o sută de ani, dar care încă funcționează. Mirosul arhaic de cordită se amestecă cu parfumul acelor de pin. Smocuri de blană însângerată se învârt prin aer, jeturi de sânge de urecheat mânjesc zăpada de un alb imaculat. Puii de iepurași sunt sfârtecați cu baionetele. Holstein, căruia-i plac lucrurile astea, hohotește zgomotos pe când violează iepuroaicele cu baioneta sa. Animalele nu fac nimic ca să se apere. Se lasă ucise ca muștele… și în timp ce mor, cântă, cântă, cântă…

Am pomenit deja despre efectul seducător al proiecțiilor subliminale? Imaginile ascunse de la televizor, care te fac să-ți cumperi o nouă consolă Nintendo? Sau de serviciile de call-boy/girl? Sau o cupă de Novi-Cola? Aici, mesajele sunt transmise prin intermediul unor cântecele inofensive. Mesajele sunt groaznice, pentru că pătrund pe calea proiecțiilor auriculare. Mesaje care ne influențează simțămintele, care-ți smulg cu ușurință lacrimi, propagă o pace ipocrită printre oameni. Mesaje care ne spun ca mai degrabă să dăm decât să cumpărăm. Mesaje care-ți oferă cadouri. Tot, tot ce vrem, în schimbul păcii, totul ca să îndulcească gustul înfrângerii.

Odată ce masacrul se termină, camarada Adelaide oftează și aproape că-și azvârle arma. Îngrozitor, îngrozitor, murmură ea încet, în stare de șoc. Holstein se duce la ea, o prinde de cot și-i șoptește:

– Tacă-ți gura, curvă! Nu pricepi chiar nimic? N-ai mâncat niciodată vânat sau iepuri domestici? Ăștia sunt niște copii, construcții din nano-elemente, nu-i lua în seamă.

Ce greșeală. Holstein e un tâmpit. Nu  asta-i metoda de a demonta convingerile noi. Adelaide își ia katana de la centură, cu o mișcare devenită, după luni de antrenamente o a doua natură, și lovește. Și iată cum zace Holstein, cu jumătate de metru de oțel ieșind din el, părând uluit pe când își privește mațele ieșindu-i încet din burtă. Cade în genunchi, strigând răgușit:

– Evac, Evac, Ajutor, Ajutor.

Este ultimul lucru pe care-l mai spune. Yosef îi dă lovitura de grație, cu un glonț tras în ceafă,  apoi se întoarce spre Adelaide și o împușcă și pe ea, acolo, pe loc, ca și cum ar fi strivit o muscă, înainte să poată reacționa sau să-și ia arma lăsată jos cu câteva momente mai înainte.

Nu facem nimic ca să-l oprim. De data asta, Yosef avea dreptate. Nu avea niciun rost să prelungești agonia unor smintiți. Nu are niciun rost să lași pe cineva sedus să rămână alături de cei cu inima curată. Chiar mai rău, acum nu mai suntem decât patru. Patru, aflați lângă genius loci2. Cu o zi înainte de apocalipsa Crăciunului.

– Schimbare de tactică… zice locotenentul, aprinzând o țigară (pe cât de ilegală, pe atât de incorectă politic), astfel că fumul să disperseze superioritatea aromelor mai înălțătoare. Nu este o idee bună să ne apropiem în grup de fabrică. După cum vedeți, cu cât ajungem mai aproape, cu atât mai mult va crește ademenirea. Ultimul lucru pe care mi l-aș dori ar fi ca grupul să se auto-distrugă. De acum încolo, fiecare pentru el. Amintiți-vă, principalul obiectiv este să-l eliminăm pe ticălosul ăla roșu cu daune maxime. Uitați însă de elfi și reni. Uitați de aceste biosimulacre. Ucideți-l înainte de miezul nopții! S-a înțeles?

În astfel de cazuri, nu știu ce-i mai rău. Să plonjezi cu capul înainte într-un mister total, pradă tuturor tentațiilor, sau să avansezi înspăimântat, alături de o mână de camarazi psihotici, care s-ar putea întoarce împotriva mea în orice moment și să mă împuște pe la spate. Nemaifiind vizibil, nu numai că nu mai sunt țintă, dar nu mai pot comunica cu ei. Implantul aerian mastoidian nu mai funcționează. Infonetul nu îmi mai proiectează meniurile de acces pe retină. Este imposibil să-mi văd poziția pe o hartă virtuală. Tot pot auzi sunt colindele, zornăitul a mii de clopoței, trosnetul țurțurilor Crăciunului, pocnetul copitelor unui stol de reni zburători, sus pe cer, ascuns de norii joși. Cu baioneta fixată pe armă, cu dinții încleștați, înaintez cu greu. În aerul înghețat există o varietate insuportabilă de mirosuri. Mirosul cozonacului de Crăciun, al plăcintelor cu carne și cel al pâinii proaspăt coapte. Mirosul zahărului ars de pe mii de castroane cu cremă brulée. Mirosul curcanului rumenit. Însă pentru mine, după ce am traversat un an de antrenament în terapie intensivă adversativă, și care suport să mănânc legume fierte și sushi, aceste arome mi se par putrede și scandaloase, mult prea bogate, carcinogene și letale. Simțul meu olfactiv mă ghidează spre marginea lacului. Vântul bate dinspre țărm, aducând cu el moleculele inefabile ale putreziciunii. Dinspre fabrică. Bârlogul căpcăunului.

În depărtare, în stânga mea, aud strigăte înăbușite de crengi și de denivelările  terenului. Răsună o singură împușcătură, urmată imediat de nechezatul unor reni. Dau din umeri și îmi văd de drum. Am fost antrenat să ignor asemenea apeluri. Strigăte de ajutor, adevărate sau false. Apeluri jalnice la sentimente.

Sunt tot mai multe cadouri, toate cu numele meu scris pe cărți de vizită, atârnând de crengi. Elfi cu obraji îmbujorați, căciuli roșii și botoșei din lână stau la tejghelele instalate la marginea aleii, încărcate cu prăjituri puse pe fețe de masă din in. Îmi fac semne să las jos arma și să mă apropii de ei, zâmbesc și agită căni aburinde cu vin fiert. Continui să înaintez, fără ca nici măcar să pierd vremea împușcându-i pe toți, unul câte unul. Nu are rost, sunt cu miile, răsar din pământ din ciupercile/pântece, nu sunt mai mult decât niște sub-sisteme de sprijin a unei unități mult mai complexe și vaste. Nimeni nu știe dacă această contaminare reprezintă produsul nanotehnologic al unei organizații socio-teroriste, orientată spre sabotarea comerțului din timpul sezonului festiv. Dacă realizatorii unui asemenea sistem există, sunt nedetectabili, deoarece structurile nano se descompun rapid, imediat ce nodulul este eliminat. S-ar putea foarte bine ca anomalia Moș Crăciun să fie faza inițială a unei forme exotice de invazie. Dacă este așa, e una din cele mai ciudate invazii concepute vreodată, deoarece are ca obiectiv distrugerea omenirii prin îndeplinirea celor mai secrete dorințe ale ei. O strategie gândită prima dată de greci, la Troia.

Peste alți două sute de metri, mă confrunt cu o armată de jucării furioase, ascunse într-o ceață așezată jos, provocată de aburii micro-cazanelor care le alimentează pe unele dintre ele. Este o baricadă formată din trenuri de jucărie, cu ochii bulbucați și gurile căscate, scuipând nori de fum colorat. Păpuși din porțelan, îmbrăcate în dantelă, înarmate cu ace. Drăcușori-cu-arc țâșnesc din cutii poleite. Arlechini mecanici, cu chei răsucindu-li-se în spate. Ursuleți din pâslă, cu colții roșii, cu batistele roșii, nelipsite, în jurul gâtului. Jucării Tic-Toc, unele dintre ele țipă amenințător. „Hello, hello”, spun altele pe un ton ceva mai sociabil. Tututuuu… țipă trenurile de jucărie, cu fețele lor furioase, cu roțile gonind grăbite, gata pentru asaltul final.

În ceea ce mă privește pe mine, îmi închid ochii, mă concentrez, invoc codurile hipnotice care mă transformă, temporar, într-un dement furios. Îmi mușc buza, amorțită de frig. Acum este momentul să vă întrebați de ce atac o avangardă de jucării? Dar deja cunoașteți răspunsul. Ați distrus vreodată vreo jucărie pe când erați copii? Ați deschis vreodată burta unei păpuși, doar ca să vedeți cum funcționa? Ați dat vreodată de perete cu o mașinuță cu cheie? Ați tăiat vreodată în bucăți o carte nedorită, folosind o foarfece tocită? Ați răsucit vreodată gâtul păpușelelor surorii voastre mai mici? Ați obligat vreodată avionul din lemn de balsa să facă o aterizare forțată, fără combustibil, tren de aterizare, fără nimic care să-l protejeze de la distrugerea sigură? Dacă ați făcut unul dintre aceste lucruri, atunci deja știți de ce. Dacă acest raport încă există și-l citiți, este pentru că am supraviețuit mușcăturilor, înțepăturilor, împunsăturilor, pișcăturilor, piedicilor și arsurilor provocate de cei care-mi doreau răul. Am supraviețuit și-am lăsat în urma mea un mini-Verdun. N-am știut că păpușile plâng și țipă în timp ce mor. Dar asta fac. Își cheamă Mămicile și Tăticii cu glasurilor lor frumoase, pre-înregistrate. Sindromul Disney s-a manifestat și aici. Antropomorfismul face parte din vrajă.

Bătălia durează mai puțin de zece minute, în timp real. Din nefericire pentru mine, bietul meu organism, cu un metabolism accelerat de un cocteil de neuro-stimulatori, îl percepe ca pe un masacru de două ore. După aceea, ies tremurând de frig, istovit, cu mușchii încercați de crampe, provocate de un exces de acid lactic. De-abia dacă-mi mai pot simți brațul stâng, ciupit de zeci de clești și de mâini agile, cu patru degete. Gleznele-mi sunt arse ca urmare a vetrelor locomotivelor, care mi-au penetrat bocancii. Vesta de kevlar de sub hanoracul meu a crăpat, ca urmare a impactului cu proiectilele trase de soldații de plumb. Vreun spirit răuvoitor a mărit impactul balistic al acestor mici proiectile. Mi-au atacat vesta, însă n-au penetrat-o. Mai mult noroc data viitoare! De-asta sunt încă în viață și drum spre Nodulul Incertitudinii.

Brațele subțiri ale păpușilor trosnesc sub bocancii mei. Ochii albaștri se dau peste cap în orbite. Ursuleții de pluș încă mai încearcă să-și reumple burțile lor sfâșiate cu câlții care le servesc drept intestine. Locomotivele răsturnate lasă câte un ultim oftat de abur ridicat pe fondul albeții incredibile a zăpezii.

Continui să avansez, indiferent, iar ce-i mai rău abia acum vine.

Pe când mă apropii de malul lacului Saimaa, este ca și cum m-aș scufunda treptat într-o primăvară îngrozitor de fragilă, aici, în inima iernii. Pământul s-a încălzit. Prima dată, zăpada se transformă în zoaie, apoi în bălți de noroi și apoi este dezgheț total, pentru a dezvălui smocuri de licheni și ierburi grase. Acestea erau, așa cum îmi spusese odată instructorul meu, efectele secundare ale contaminării nanotech. Căldura este produsă de mii de dispozitive invizibile, care dizolvă mineralele din sol în elementele lor componente. Căldura, care trebuie să se ducă undeva, se dispersează în aer și stârnesc semințele înghețate, clocește ouăle insectelor și duce la înflorirea micilor flori din pădure.

Deja pot vădea, la distanță,  acoperișul de paie al unei case țărănești uriașe, ițindu-se de după vârful copacilor, la câteva sute de metri depărtare. Colindele de Crăciun se aud acum mai tare și mai insistent, însă nu pot acoperi zgomotul provocat de sute de micile ciocane din liniile de producție. Nu-i greu de imaginat rânduri, rânduri de elfi cu fețele rumene, cu bărbile lor albe, cu uneltele în mâini, stând la bancurile lor de lucru și ciocănind, punând ultimele cuie din gâtul păpușii, sau strângând ultimul șurub al locomotivei cu aburi, care rânjește.

Mi-am folosit întreaga muniție la masacrarea iepurașilor și în lupta cu armata de jucărie. Nu are niciun rost să folosesc mine tropice sau grenade semi-inteligente, pentru că detonatoarele dau greș, imediat ce-și iau zborul din mâna mea. Așa că-mi arunc arma inutilă și baioneta mea ruginind încet. Îmi scot katana, cu o lamă de grosimea unui atom. Înarmat astfel și șchiopătând precum un samurai bătrân, intru în luminiș.

Nu sunt primul ajuns aici. Douăzeci de reni zac morți în parcarea casei de țară, aproape de resturile unei sănii uriașe. Renii, cu gâtlejurile tăiate și pieptul explodat, zac cu copitele în sus, ochii încremeniți într-o căutătură furioasă. Doi dintre camarazii mei, Helena Yu și Eduardo Piau, zac printre ei, străpunși de coarnele animalelor moarte. Fuioare de abur se ridică din lac, pe lângă găurile de ieșire din spatele fabricii. Mori de vânt, făcute dintr-un material pe care nu-l pot identifica, se învârtesc cu o veselie țipătoare. Nu băgasem de seamă că mare parte din seară trecuse deja. Acum câteva ore erau încă zorii. Acum e asfințitul. Trebuie să mă mișc. E atât de puternic noaptea… Totul e pierdut dacă nu-l elimin acum. Din fericire, n-am fost observat. Cu atât mai bine.

Ușa casei de țară nu-i zăvorâtă. Moș Crăciun întâmpină întotdeauna omenirea cu brațele deschise. Chiar și pe umilul vostru cronicar, care se trage mai aproape cu inima plină intenții rele.

Dingdingdiiiing, răsună un clopoțel de deasupra ușii. Aceasta dă într-o sufragerie. Un foc din conuri de pin trosnește în vatra deschisă. Mirosul acelor de pin emană dintr-un pom de Crăciun așezat într-un colț, în apropierea ferestrei. Oală fierbe pe foc. Covoarele, mânjite de noroiul de pe bocancii mei, îmi amortizează pașii. Katana-i pregătită, iar eu rămân pe loc.

– Ho, ho, ho, Crăciun fericit, zice o creatură enormă, îmbrăcată într-un roșu folosit prima dată de Coca-Cola.

Burdihanul său aproape că se revarsă peste centura sa de piele. Fața-i ascunsă după o pereche de ochelari și o barbă albă, uriașă, care-i ajunge până la pântec.

– Fii bine venit în casa mea, Ricardo Wei.

Moș Crăciun se odihnește pe un tron incomod, făcut din oase de ren. Cizmele lui lucesc de parcă ar fi dintr-un material viu. Catarama centurii sale este gravată cu serii de rune indescifrabile. Mâinile sale înmănușate se odihnesc pe burdihanul său rotund.

– Cum de știi cum mă cheamă? Ce înseamnă toate astea? Cine ești?

– Știi foarte bine cine sunt.

Creatura răspunde cu un glas ca de tunet.

– După cum și eu știu cine ești. După cum cunosc numele tuturor băieților și fetelor de pe lume… Am primit scrisoarea pe care mi-ai trimis-o acum douăzeci de ani, Ricardo Wei. Dacă te-ai  purtat bine, dacă ai fost un băiat cuminte, jucăriile pe care le-ai cerut sunt aici…

Îmi simt genunchii tremurând, gâtul mi-e uscat, n-am nici un strop de salivă în gură. Niciunul dintre chimicalele care-mi curg prin vene nu poate controla frica îngrozitoare pe care o inspiră această creatură. Minciuni, toate sunt minciuni. Dar totuși, această sminteală, acest asalt asupra principiilor cele mai elementare ale rațiunii, se repetă la nesfârșit an de an. În fiecare an apare o nouă anomalie. În fiecare an revine tot mai puternică și mai ademenitoare printr-o multiplicare exponențială, gata să arunce miliarde de tone de jucării pe acoperișuri, pervazuri, verande și pe horn în jos, în toată lumea. Este un sabotaj economic la scară planetară. Dar cum se face că-mi știe numele? Cum face să ocolească protocoalele de acces de pe Infonet? Cum reușește să facă figura cu origami, să facă un iepuraș să cânte sau un ren să zboare?

– Știu de ce-ai venit să mă vezi, Ricardo. Știu ce crezi, că sunt o structură nano și nu ceva real… O păsărică mi-a spus că ți-ai vândut sufletul corporației Gates/Sega/Nintendo. Un băiețel care nu mai crede în zâne este ceva regretabil. E trist acel om care și-a pierdut capacitatea de a se minuna. Lasă jos katana, sararyman Ricardo Wei. Alătură-te spiritului Crăciunului. Dă-mi inima ta și ia-ți darurile.

Mă retrag panicat, până când drumul îmi este blocat de o masă care aproape că ocupă întreaga încăpere micuță. Pe masă se află revista de benzi desenate ruptă de tatăl meu într-un acces educațional, pe când aveam șapte ani, pe care n-am mai văzut-o niciodată, și kitul cu avionul de pasageri, dotat cu lumini de decolare, pe care cineva l-a dat unui coleg de școală. Nu l-am văzut decât o dată, însă imediat am fost cuprins de dorința nemaipomenită de a avea și eu unul ca ăsta, însă nu s-a întâmplat niciodată așa ceva… De asemenea, acolo se află un kit complet de realizare a Creaturii din Laguna Neagră, cu culori, pensule, tot, și masca originală a monstrului lui Frankenstein, din cauciuc moale, și un căluț mecanic din tablă, cu o cheie la spate, pe care-l sfărâmase fratele meu, aruncându-l la găleata de gunoi fără a-mi spune nimic. Și… și…

Mi-am smuls privirea de la masă. Darurile sunt la fel de incredibile ca și ulcelele cu aur de la capătul curcubeului. Instructorii mei mi-au spus că a primi tot ceea ce și-ai dorit întotdeauna este ca și cum ai muri puțin, ca și cum ai pierde abilitatea de a-ți dori imposibilul. Îmi ridic katana, ținând-o bine cu ambele mâini.

– Continui să refuzi, Ricardo Wei? Poți trăda așteptările inimii tale cu un astfel de gest? Atunci om oară-mă, dacă asta-i ceea ce vrei. Neagă magia și cedează în fața virtualului. Știi cer se spune, nu? Rezistența în fața tentației funcționează numai prima dată când ești tentat… Dar voi fi aici anul viitor, băiete, am să te aștept… HO HO HO Crăciun Feri…

Katana mea se abate închipuind o boltă implacabilă. Lama monomoleculară trece prin gâtul lui Moș Crăciun, adânc, de parcă ar fi unt, ieșind pe cealaltă parte cu un zgomot moale. Capul creaturii se desprinde de trupul imens, se rostogolește prin aer și aterizează lângă foc. Nici măcar o singură picătură de sânge nu țâșnește din gâtul retezat. Încă așezat pe tron, trupul lui Moș Crăciun se dezumflă de parcă ar fi fost plin cu aer. Curând, costumul roșu, golit și încrețit, dispare. Tonul dispare. Bradul de Crăciun dispare de asemenea. Toate cadourile de pe masă dispar. Pereții casei de țară se transformă dintr-o dată într-un vârtej de cenușă. Podeaua de sub picioarele mele se cutremură și-și pierde textura covorului, dușumelele și piatra sunt din nou doar o mocirlă și zăpadă. În câteva fracțiuni de secundă, fabrica de jucării dispare și ea. Sania dispare din curte, acum că aceasta nu-i altceva decât o coastă de deal noroiască, aflată la marginea unui lac înghețat.

Iar eu sunt aici, singur, sub stelele care încep să apară, tremurând, înconjurat de cadavrele camarazilor mei morți. Anomalia a dusă de-acolo, ca și cum ăsta ar fi cine știe ce plan.

M-am uitat în sus, spre cer. Sateliții strălucesc în cosmos, din nou vizibili. O undă de muzică de peșteră îmi umple urechile, implantul meu mastoidian revine online.  La marginea din stânga de pe retina mea, licăresc iarăși meniurile de acces pe Infonet. Introduc codurile de acces în văzduh, în timp ce mă minunez de acest gen de magie.

– EVAC, EVAC, cer oricui mă poate auzi, veniți și scoateți-mă de aici. Anomalia e eliminată cu maxim de distrugere. Un supraviețuitor… Coordonatele topologice sunt…

– Roger, răspunde o minunată voce sintetizată a operatorului de sistem. VTOL3 în vectorul de aproximare. Timpul de sosire în aproximativ doisprezece minute. Felicitări pentru succesul misiunii. Gates/Sega/Nintendo estimează o creștere la 70% a vânzărilor de Crăciun și un bonus pentru tine de 10 000 de yeni. Felicitări! Terminat.

În timp ce aștept să fiu evacuat, îmi jur că nu mă voi întoarce aici anul viitor. Să facă altcineva treburile murdare. Să sufere de amărăciunea dorințelor imposibile în loc s-o fac eu. Jur asta o dată, de două ori, de trei ori și chiar așa, făcând-o, știu că mint. Anomalia avea dreptate. Virtutea poate rezista tentației numai o singură dată.

Iar Crăciunul, oroarea ororilor, vine în fiecare an…

Titlu original :

Traducere de Silviu Genescu.

Textul a fost tradus cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Această povestire a apărut atât în engleză, cât și în portugheză în antologia „Side Effects”, întocmită de Maria Augusta și António de Macedo, publicată pentru a celebra conferința Second Encounters of Science Fiction and Fantastic. (Simetria, Portugalia. ISBN 972-97495-0-7)

Adevărul despre aselenizare

Exercițiu de scris #1: trei astronauți pleacă în prima călătorie spre lună din întreaga istorie a omenirii. Descrieți această călătorie fără a-i pomeni pe astronauți, luna ori sfârșitul lor dramatic.

Nu-l vor lăsa în pace.

Pași grăbiți pe trotuar: le cunoaște atât de bine motivul. Deja se grăbește să înfigă cheia în încuietoarea mașinii, să-și arunce cărțile pe locul din spate, lovindu-se tare la genunchi de axul volanului.

Dle Collins, dle. Collins!

Își forțează micul său Fiat spre o trezire năprasnică.

Dle Collins, vrem să discutăm cu dumneavoastră!

Dintr-o dată, o mână se lipește de geamul închis, bătând, cerșind.

(Îi trece fulgerător prin minte: mâna disperată a lui Gus, lipită de un alt geam, cum văzuse în dramatizările de televiziune.)

Doar vreo două cuvinte, dle Collins, asta-i tot ce vă cer.

Bătrânul Quattrocento reacționează în ultimul moment și apasă tare pe pedală, aproape azvârlind-o pe femeie peste cameramanul din spatele ei.

Asta ca să plece de-acolo, să dispară din acest episod, retrăgându-se sub acoperișul pe care și-l construise peste viața sa.

Să rămână pe Pământ.

Uneltiseră să-l ia cu asalt. Sare de la un canal de știri la altul. Sunt zeci și zeci de canale, iar el continuă să vadă vechile imagini, derulându-se la unison ca și cum ar fi fost controlate de un mare maestru. Stinge televizorul, nedorind să mai vadă ceva. Toți acei știriști și reporteri, sunt cu toții mult prea tineri, nu erau pe lume atunci, niciunul dintre ei n-a văzut cum s-a întâmplat. Sunt cu toții animați, și o știe asta până-n măduva oaselor, doar de o curiozitate morbidă față de un mister uitat.

Însă nu-i același lucru precum deschiderea mormântului unui faraon, mort de câteva mii de ani, ar spune el înaintea camerelor de luat vederi, trebuie să vă amintiți că familiile lor privesc asta. Copiii lor se uită.

Însă nu va spune asta. O reacție în public nu va aduce decât necazuri. Avea o viață liniștită, o slujbă sigură. E  prea bătrân pentru acte nebunești. Va sta și va aștepta să treacă toate. Neclintit, ca o stâncă. O stâncă umilă, care-și cunoaște locul pe Pământ. Nu vrea nimic de la cer.

Fețele lor uluite. Ochii lor ieșiți din orbite. Își lasă servieta pe masă,  cu grijă. Inima-i bate cu putere.

Bună dimineața, copii.

Se uită unii la alții. Un mesaj invizibil le străbate mințile lor aproape adulte.

Este acel Collins de care se tot vorbește la televizor, este tatăl tău, începe Susy, întotdeauna cea mai sfidătoare.

El simte vechea durere răzbătând până la suprafață.

Nu acesta-i subiectul lecției de astăzi. Putem începe?

Duritatea lui îi ia prin surprindere. Ei bine, îl uimește și pe el. Începe să scrie pe tablă. E cu spatele spre clasă, recâștigându-și ținuta. Sau cel puțin încearcă. Le cere să citească din temele de casă, cu glas tare. Nu va spune nimic, lăsând să treacă o oră. Furtuna se îndepărtează.

Subiectul nu-i este de ajutor. Homer și eroii și faptele lor nobile.

Cel care luptă nu o duce mai bine decât cel care nu o face; lașul și eroul au parte de aceeași onoare. N-am obținut nimic cu necazurile mele, riscându-mi mereu viața.

Brusc, se simte ca și cum ar fi sub reflectoare. Spotul este fierbinte și neplăcut și-l dor ochii.

În spatele clasei aude șușoteli. Există și unele priviri suspicioase și acuzatoare.

Nu mai sunt decât treizeci de minute.

Printre oamenii de onoare, cei care supraviețuiesc îi depășesc la număr pe cei morți în luptă, însă cei fugiți nu merită nici gloria, nici ajutorul meu.

Și în ce context face Homer această declarație, John?

Vede sulița înainte de a fi aruncată. O vede în ochii băiatului.

Troienii erau niște eroi, dle Collins. Nu s-au speriat de misiunile grele, nici nu i-au împins la moarte sigură pe camarazii lor războinici.

Fața-i altfel, la fel și glasul, însă acuzația rămâne aceeași. E Bruce, în plină forță.

Preț de câteva secunde, se simte buimăcit. Clasa așteaptă explozia. Însă el doar se ridică și pleacă.

Dle Collins?

De data asta, nu mai fuge. Nu i-a mai rămas nicio vlagă.

Ea se abține întrucâtva, văzând lacrimile.

Am putea discuta? Doar dumneavoastră și cu mine?

Nu știe cine-i ea. Nu este cineva dintre aceia care l-au hărțuit în trecut. Și măcar nu a adus niciun cameraman. Lasă garda jos.

Ce vreți voi, indivizilor? De ce  nu mă lăsați în pace? N-am nimic nou să vă spun. Dați-mi pace, odată pentru totdeauna. N-am nicio idee ce i-a trecut prin minte, pe-atunci n-aveam decât opt ani.

Dle Collins…

Îți poți imagina ce a însemnat pentru mine să trăiesc toate astea? Să fiu copilul celui care a dărâmat prețiosul vis american?

Dle Collions…

Aveam opt ani. Nu mi s-a mai permis să mă întorc la școală. Am fost nevoit să iau lecții în particular, multă vreme. Când m-am înscris la colegiu, am folosit numele de fată al mamei mele. Îți poți imagina ce copilărie nenorocită am avut?

Ea-și pune o mână pe brațul lui. E foarte drăguță și i se adresează pe un ton blând. El încetează să mai țipe.

Nimeni nu-și poate imagina asta, dle Collins. Din acest motiv vreau să discut cu dumneavoastră. Vreau să comunic povestea dumneavoastră, nu a tatălui dumneavoastră.

Nu se așteptase la acest răspuns. Stă acolo, cu o urmă de muci curgându-i din nas și peste riduri, ca și cum ar fi un copil de o sută de ani.

Scriu o relatare despre voi, toți. Despre copii. Am să vorbesc cu Bruce și Chuck, însă am vrut să încep cu tine, Jerry. Cel care a păstrat tăcerea. Cel pe care nu-l știe nimeni.

Nu primise decât priviri disprețuitoare din partea oamenilor de presă. Ea zâmbește.

Vrei s-o faci?

Exercițiul de scriere #2: un bărbat își deapănă trecutul dureros înaintea unui străin. descrieți situația din punctul de vedere al unui observator care privește totul de la distanță, care nu știe nimic despre trecutul bărbatului, cine sunt ei și nu poate auzi discuția.

Femeia vine singură. Poartă o jachetă din bumbac, pusă peste tricoul ei alb, inscripționat cu logo-ul unei conferințe internaționale asupra malnutriției, o fustă albastră, cu volane, și sandale negre. Unghiile de la mâini și picioare sunt date cu o ojă de un violet închis, iar pe obraji se vede o urmă de machiaj, iar părul-i este scurt și cârlionțat. Sub brațul drept, duce o servietă. Stând în bucătărie, înaintea bărbatului, scoate un carnețel, un creion și un reportofon digital. Mai târziu, pe măsură ce interviul progresează, va scoate din servietă fotografii, tăieturi de prin ziare, reviste.

Bărbatul le ia unul câte unul și le examinează prudent, ca și cum i-ar stârni unele amintiri. Le va studia tot mai mult, pe când le frunzărește, iar la sfârșit nu le va putea examina fără a-și arăta emoțiile. Ultimul articol este pagina întâi a unui ziar, ocupată de o singură fotografie alb-negru. A fost realizată în ceea ce ar putea un centru de cercetări, pentru că înfățișează pereți albi, acoperiți cu semne de orientare și avertizare, scări și platforme înalte; mai mulți bărbați de vârstă mijlocie, îmbrăcați în cămăși albe, cu mânecă scurtă și cravate negre, privesc situația: doi agenți de pază o împiedică pe o femeie cu aspect respectabil, cuprinsă de o furie dezlănțuită, să o lovească pe o altă femeie căzută la pământ, care are mâinile ridicate ca să-și protejeze fața; un băiețel încearcă să se bage între cele două femei, apărând-o în mod clar pe cea căzută.

Bărbatul privește îndelung fotografia. Nu spune nimic. Începe să plângă în tăcere.

La rându-i, bărbatul își prezintă propriile-i dovezi în timp ce discuția continuă. Aduce cărți și înregistrări. Se așează lângă ea, privind secvențele video – în care niște oameni îmbrăcați ca niște astronauți plonjează în bazine, se învârtesc în camerele centrifuge, vorbesc înaintea camerelor de luat vederi.

Unul dintre ei iese în evidență în aceste imagini. Se prezintă într-o manieră rezervată pe parcursul înregistrării, poate că este deranjat de interesul public. Colegii săi sunt mai relaxați și-l stârnesc. Bărbatul de pe ecran gesticulează și vorbește într-un stil animat în timp ce se derulează banda.

Seara, mai târziu (deoarece discuția nu s-a putut încheia în decursul primei întâlniri), vor fi și alte înregistrări video. Bărbatul nu va fi așa de comunicativ, stând retras într-un colț al canapelei sale. Femeia va părea stânjenită după o vreme și va sfârși prin a se grăbi să iasă pe ușă înainte de terminarea înregistrării video. Bărbatul nu va părea să-i bage de seamă plecarea. Va sta doar acolo, privind ecranul, privind scenă după scenă de momente de familie în care un cuplu cu trei copii de vârste diferite interacționează unii cu alții  – într-o ambianță de plajă, la munte, prin tot felul de parcuri tematice, în curtea din spatele casei. Bărbatul va adormi cu televizorul pornit și paharul răsturnat, lichidul din el pătând covorul.

Seara următoare merge mai bine. El arată spre fotografiile înrămate de pe pereți, deschide cufere prăfuite. Scoate afară medalii acoperite de praf și scrisori de merit, jucării de forma unor capsule spațiale, puzzle-uri cu imagini ale suprafeței lunare. Un grafic în detaliu arătând stagiile călătoriei. Dar totuși, nu durează decât preț de două întâlniri. Data următoare când femeia se întoarce, aduce cu ea o cameră video și un cameraman. În sufragerie este instalat un mic studio, bărbatul își piaptăn părul în fața unei oglinzi. Discută vreo două ore, poate mai mult, făcând pauze în timpul cărora operatorul potrivește luminile și bărbatul bea mici sticle cu apă în văzul femeii.

Apoi, totul se termină. Ea dă mâna cu el într-o manieră profesională, dar chiar înainte de a-i da drumul, pare să se mai gândească și-și pune palma cealaltă pe ea. Spune ceva foarte încet, privindu-l în ochi.

El dă din cap, fără să spună niciun cuvânt. Pare foarte obosit.

Exercițiu de scriere #3: o conversație telefonică dintre doi oameni care discută un trecut comun, dureros. Trebuie să devină limpede în timpul conversației că motivele, care par a fi aparente, ascund altele, mult mai profunde, și că reabilitarea nu se poate obține fără niciun cost. Oricum, nu trebuie să avem acces a niciun fel de reacție emoțională, gândită ori intenționată, care să nu fie exprimată exclusiv prin dialog.

– Jerry? Jerry Collins?

– Eu sunt. Cine vorbește?

– Sunt Bruce Armstrong.

(tăcere)

– Alo? Mai ești pe fir?

– Bruce?

– Da.

– Cum de ai numărul meu?

– Producătorul tău mi l-a dat. Producătorul interviului cu tine .

– Ce dorești?

– Păi, cum îți merge?

– Cum adică?

– Ce-ai mai făcut?

– Noi n-am mai vorbit de patruzeci de ani și acum mă suni din senin să mă întrebi cum o mai duc?

– Doar încerc să sparg gheața, Jerry.

– Chiar așa? Așadar, cum o mai duc… păi, să vedem; am fost concediat după emisiune. Părinții au amenințat că-și retrag copiii de la orele mele, iar directorul s-a speriat. Lucruri din astea.

– Asta-i nasol… Dar se vor schimba toate acum, Jerry, și spre bine.

– Iar porcul zboară.

– Uite, ai dreptate; nu te-am sunat ca să te întreb ce mai faci. Am vrut să-ți spun dinainte. Se va întâmpla ceva baban de tot. Vei fi contactat de niște tipi de la Adevărul Despre Lună.

– Tu și cu Chuck i-ați favorizat întotdeauna pe smintiții ăștia. Nu mă interesează.

– Acum e altceva. Sunt ziariști și au dovezi concrete.

– Cu toții aveau. Însă nu au dovedit niciodată nimic. Nu mă interesează, Bruce.

– Dar o să te intereseze. Încă n-o știi. Nu știi nimic despre materialul secret. De la CIA. A fost, în cele din urmă, făcut public, după ce-au trecut anii prevăzuți de lege sau cum i-o fi zicând. Tipii ăștia au aruncat o privire asupra dosarelor. E un scandal.

– Ce fel de dosare?

– Ultima transmisiune de pe Lună, de la părinții noștri. Înainte să… ei bine, înainte ca ei să moară.

– Toată lumea a văzut transmisiunea după ce au aselenizat…

– Nu, nu cea oficială. Adevărata ultimă transmisiune a fost realizată de toți împreună. Chiar și cu tatăl tău. Chiar înainte să pornească motoarele modului de comandă.

– El niciodată n-a…

– Asta am fost făcuți să credem cu toții. De fapt, imaginile în direct au fost întrerupte pentru restul lumii. Însă astronauții au continuat să transmită. Iar NASA ne-a ascuns asta.

(tăcere)

– Ești OK?

– … și asta-i, fir-ar să fie, adevărat, Bruce? Nu-i încă una dintre acele idei…

– Tipii noștri sunt jurnaliști de anchetă, ca un fel de Woodward și Bernstein, știi. Au trimis piesele în laboratoare de imagine din întreaga lume. Chestia-i autentică. A fost înregistrată în noaptea aceea, și nimeni n-a văzut-o vreodată. Vreau să spun, lumea n-a văzut-o. Bănuiesc că numai câțiva oficiali din guvern și CIA cunoșteau adevărul.

– Și ce-au spus?

– Vor să ne ajute să dăm guvernul în judecată. O să fie o chestie mare de tot, Jerry, foarte mare.

– Nu: părinții noștri?

– A existat un pact.

– Poftim?

– O înțelegere pentru sinucidere. S-au dus cu acest scop în minte. S-au înțeles să nu se mai întoarcă pe Pământ. Neil și Buzz au coborât pe suprafața Lunii, însă au rămas acolo și au deschis modulul lunar. Cât despre tatăl tău, ei bine, el urma să se prăbușească intenționat, însă a preferat să se catapulteze în spațiu. Cel puțin, așa spunea el.

(tăcere)

– Jerry? Jerry?

– D…d… de ce?

– Ceva tâmpenii despre bombe atomice în Vietnam. Un plan demențial de-al lui Nixon. Au vrut să aducă totul la cunoștința publicului și să pună capăt războiului. Înainte de a se petrece o catastrofă nucleară. Gândire din timpul războiului rece, n-are nicio noimă acum. Cine s-ar fi gândit la asta?

– De ce? De ce ei?

– N-am nicio idee de ce. Dar n-a funcționat. Transmisia a fost întreruptă imediat ce modulul de comandă al tatălui tău a ieșit din partea invizibilă a Lunii. Controlul misiunii adulmecase deja posibilitatea unor probleme. Și, desigur, i-au târât numele în mocirlă. Că el ar fi fost cel care a declanșat în mod deliberat motoarele. Că el a fost cel care a condamnat la moarte întreaga misiune și pe colegii lui, întregul program spațial. De fapt, adevărul este foarte diferit.

– Și ați crezut?

– Cine să fi crezut?

– Tu și cu Chuck. Și familiile voastre. Că tatăl meu ar fi fost în stare să acționeze în acest fel.

– Haide, Jerry, nu voiam să credem, dar ce șanse am fi avut? Eram copii, tații noștri erau morți, iar televiziunea ne-a spus că al tău era de vină… Ar  fi trebuit să mă gândesc altfel?

– Duceți-vă naibii amândoi. Și eu mi-am pierdut tatăl. Și nu v-a trecut asta niciodată prin minte. Fir-ar să fie, Jerry, înțeleg asta…

– Nu înțelegi niciun căcat, Bruce. Mi-am pierdut tatăl, prietenii și respectul oamenilor. Mama mea și-a pierdut soțul, și totuși a fost nevoită să îndure umilința de a-i vedea numele călcat în picioare de toată lumea. Și mama ta la fel, Bruce… N-am să uit niciodată ziua aceea…

– Mama s-a pierdut cu firea, este ceva normal…

– Du-te dracului. Mama mea a murit de inimă rea. Maică-ta s-a dus la toate talk-showurile posibile ca marea văduvă americană care-și sacrifică familia pentru binele națiunii. Ce farsă! Ce farsă scandaloasă sunteți cu toții.

– Jerry, du-te și tu dracului. Eu te sun să-ți aduc vestea cea mare despre tatăl tău…

– Ce veste mare? Am tot sperat în toți acești ani că a existat o defecțiune a motoarelor, că s-au declanșat din eroare. O încurcătură a NASA  pentru care au dat vina pe tatăl meu. Obișnuita mizerie corporatistă. Iar astăzi aflu că a fost un imbecil, de fapt, care-a făcut un pact suicidal din cauza unui nenorocit de război. A fost asta ceva mai important pentru el decât propria lui familie?

– Însă acum toți îl vor privi ca pe un mare pacifist…

– De ce mi-ar mai păsa mie acum ce cred alții? Încearcă să fii băiatul rău, de data asta, și nu marele erou. Încearcă să-ți dai seama dacă găsești ceva dreptate și iertare.

– N-am fost un erou. Pur și simplu, n-am vrut ca oamenii să-l uite pe tata. N-am vrut să oprească programul spațial. Jerry, dacă ne întoarcem pe Lună, asta este și datorită a ceea ce eu și Chuck am făcut, ce-au făcut mamele noastre.

– Chiar așa? Ori a fost vorba de pizmă, Bruce? Ași fost cu toții invidioși pe tatăl meu pentru că v-a răpit momentul vostru de glorie? Erai atât de încântat că ești fiul primului om care a pășit pe Lună, iar apoi, iată uită la tatăl meu, sărmanul individ lăsat pe orbită în vreme ce alții făceau Istorie, urcă pe scena cea mare și le strică tuturor petrecerea.

– Du-te naibii, Jerry.

– Da, te prefaci că nu-ți amintești cum voi doi obișnuiați să vă bateți joc de mine. Fiul astronautului care s-a dus pe Lună, însă a fost retras de la zbor.

– Aveam zece ani, Jerry! Astea-s lucrurile făcute de copii. Nu poți să renunți la asta?

– Nu dau nici doi bani pe afurisitele tale de înregistrări. Că le arăți sau nu,. nu-mi pasă. Acum e mult prea târziu. Mă interesează doar cum reacționează oamenii. Au condamnat public o biată văduvă și trei copii și-au pierdut tații, de parcă ar fi fost vinovați de ce-a făcut. Omul este o fiară, Bruce. Cu toții suntem niște animale. Și-au sacrificat tații noștri viața în slujba omenirii? Ce risipă! Ar fi trebuit să lase planeta asta blestemată să ardă. Nu merităm altceva. Și, cu siguranță, nu merităm Luna.

Exercițiu de scriere #4: un bărbat își regăsește, în sfârșit, pacea interioară și iartă pe cineva drag într-un cadru Science Fiction. Descrieți această transformare fără a vă referi în mod direct la ea.

O după amiază înăbușitoare de noiembrie, în plină Vară Indiană. Un bărbat stă pe veranda casei sale având un laptop. Doi copii care se joacă baseball pe stradă îl salută bucuroși și respectuoși. El le spune să aibă grijă la mașini. Deschide laptopul și scrie numerele pe un tabel.

Din când în când, aruncă o privire în sus și vede oameni care-l privesc de pe stradă, de vizavi. Uneori, le face semn cu mâna, dar de cele mai multe ori îi ignoră. Mame care-și plimbă copiii. Cupluri tinere. Turiști. Curioșii nu zăbovesc mult.

Încă mai este privit cu suspiciune de oameni de vârsta sa, care nu prea au încredere în întorsătura de situație. Este ceva firesc, iar el nu se așteaptă la altceva. Revine la foaia lui de calcul.

Banii îi par a fi suficienți.

Toate economiile sale. Tot ce moștenise de la mama lui. Compensația pe care o va primi de la guvern. Împrumut de la surorile lui.

Dar se va duce acolo. În sfârșit. Să vadă ce văzuse tatăl său. Să vadă ce-l făcuse să se hotărască.

Mama lui l-ar fi aprobat.

Va rămâne fără un șfanț când se va întoarce. Dar cine știe dacă se va întoarce? Se spune despre familia Collins că nu ar suporta să rămână pe această planetă toată viața.

Fiecare frontieră are nevoie de profesori care să antreneze noile generații.

Luna nu va fi altfel.

Titlul original :

Traducere de Silviu Genescu

Textul a fost tradus cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Noi Domenii Interzise & Domenii Interzise

Leonard Oprea_Noi domenii interzise COPERTA

Moartea 2100 – Un Fulg, Ce Zbor …

(Fragment)

… și astăzi, ca și ieri, ca și mîine – Yosef se simțea precum o piatră cenușie, funerară, una dintre sutele aflate în cimitirele eroilor necunoscuți…
Yosef era nici prea scund, nici prea înalt, nici tânăr, nici bătrân, nici urât, nici frumos,
nici un idiot, dar nici un geniu și doar ochii cenușii, cu sclipiri de tăciune aprins și chipul de aztec rătăcit într-o lume străină, în afara timpului său lăuntric, atrageau atenția…
Yosef nu își cunoastea părinții.
Yosef știa doar ca părinții săi fuseseră executați.
Pâna la vârsta de paisprezece ani crescuse într-o Foster-home federala din New York. Apoi, într-o buna zi fugise în lume. Și, se descurcase cum putuse mai bine. Supraviețuind zilnic. Maeștrii săi fuseseră strada, gang-urile și prostituatele.
In rest, educația prin Internet și o vointă implacabilă de a fi singur, independent și… un necunoscut…
Avea patruzeci de ani și nu figura în nici un dosar al lumii în care trăia.
O piatra funerara – doar atit.
Privindu-și penisul înca erectat, Yosef asculta în surdină Hasta Siempre, tangoul sfâșietor al saxofonistului Jan Garbarek.
Dupa ce se contemplă astfel o vreme – privi înspre prostituata filipineză întinsă pe patul din dormitor.
Femeia încă gemea usor…
Ca de abanos, trupul mic și delicat lucea stins în lumina pală din încăpere.
Yosef își turna în pahar, din sticla de Jack Daniels, o portie dubla de whiskey.
Apoi își aprinse un trabuc cubanez.
Sorbi încet whiskey-ul chihlimbariu.
Pe urma trase adinc, în piept, din trabuc.
Rostogoli fumul albăstrui.
Se ridică din fotoliu și se apropie de fereastra înaltă.
Privi New York-ul în noaptea necuprinsă.
Gigantica metropolă era luminată doar de crucile aprinse în piețele unde se împlineau execuțiile publice.
Și Yosef se simți săgetat de o durere ce-i spintecă inima.
Se răsuci încet și păși pe lîngă noptiera de la capătul patului.
Trase sertarul.
Luă pistolul automatic, un Berreta Storm, 9 milimetri, semiautomatic, cu surdină – negru ca smoala Iadului, își spuse Yosef.
Il cântări in palmă și schită un zimbet, prietenesc.
Trase piedica.
Înălță arma și ținti femeia între sprâncene.
Pufff! Exclamă Yosef, apoi zâmbi trist.
Pufff, pufff! exclamă din nou și râse fără nici o bucurie.
Filipineza deschise ochii săi migdalați.
Îi zâmbi călin lui Yosef.
Pufff! sopti femeia.
Apoi își mângie sexul.
Pufff! sopti din nou… chemindu-l pe Yosef asupra ei…
… și, Yosef o împuscă – între sprâncene.
Femeia zvâcni scurt și împetri – avind o gaură sângerindă între sprîncene și un zâmbet
“Pufff! pe buze.
Dulceată de cirese amare – sângele se întindea pe perina albă.
Yosef opri audio-recorder-ul.
Luă din dulap geanta de călatorie, cilindrică, încăpătoare.
Îi trase fermoarul și o goli pe mocheta încăperii.
Calm, rapid și precis, se îmbrăcă.
Apoi își puse vesta anti-glont și întreg echipamentul de asalt.
Stinse lumina din încăpere.
Se privi în oglindă prin vizorul cu imagine nocturnă.
M-da, își zise.
Arăta exact – un Global American Cop, ofițer al forțelor speciale ale Poliției Globale, the Global Police, sau, pe scurt, GP.
Își armă automatul de asalt și miscându-se felin, ieși din dormitor, traversă living-room-ul și se lipi de perete, lângă tocul ușii de la intrarea în apartament, în partea unde se deschidea ușa.
Scoase din buzunar celularul filipinezei, agentul secret al GP.
Formă codul digital de identificare al agentului și declanșă alarma GP.
În nu mai mult de trei minute, ușa se deschise fără zgomot, și în apartament, se strecurară în tăcere patru ofiteri din fortele speciale ale GP. Considerându-l pe Yosef unul dintre ei, aflat deja la loculul crimei, îl intrebara scurt, prin limbajul semnelor: unde e? Yosef indică cu degetul arătător: baia, ori bucătăria.
Doi polițiști pășiră înspre bucătărie. Ceilalti, spre baie.
Yosef îi urmă pe primii doi.
În bucătărie, cu Berreta, îi execută – două împușcături scurte, în ceafă, în spațiul îngust dintre casca de protecție și gulerul vestei anti-glont.
Apoi, ii asteptă pe ceilalți doi.
Nu întârziară să apară.
Yosef le indică dormitorul.
În momentul în care polițiștii se răsuciră înspre direcția arătată, îi execută – la fel ca pe primii doi.
Pe urmă, se dezechipă rapid.
Puse uniforma și întreg echipamentul înapoi în geanta încăpătoare.
La fel de rapid se îmbrăcă din nou: jeansi oarecare, cizme oarecare, o cămasă oarecare, o jacketă oarecare, o sapcă oarecare.
Păstră asupra sa Berreta-Storm, muniție, un cutit de vânătoare, obișnuit, prins de centură, la șoldul stâng, și un cuțit aruncător de lame, în buzunarul jacketei. Și actele de identificare ce îl prezentau ca fiind un cowboy texan în vizită în New York. Cărțile de credit, plus 1,000$ cash. Cheile mașinii. Și, celularul.
Luă geanta cu echipamentul GP, puse înăuntru o grenadă cu explozie programată, trase fermoarul genții.
Deschise fereastra bucătăriei și aruncă arunca geanta în lada cu gunoi, din curtea interioara a clădirii.
După acea își puse mănușile chirugicale și, sistematic, elimină toate urmele prezenței sale acolo.
Se opri.
Respiră de câteva ori adânc și se concentră.
Dupa aceea, din buzunarul interior al jacketei, luă tocul de ochelari.
Îl desfăcu și scoase dinăuntru un bisturiu.
Lama scurtă fulgera ușor în întunericul încăperii.
Yosef re-aprinse lumina în apartament.
Dupa care, îngenunche lângă unul dintre polițiști.
Îi scoase casca de protecție.
Privi chipul polițistului mort.
Murise total uimit de ce i se intimplase. Ochii de un albastru spălăcit – împietriți de surpriză. Gura întredeschisă într-un urlet mort, brusc.
Yosef – nu, nu simțea nimic.
Își spuse doar – Doamne, iartă-mă.
Și apoi, operă cu miscări precise.
Luă scalpul împreună cu toată pielea feței, până sub bărbie, exceptând urechile.
În câteva minute Yosef scalpă și decoji cadavrele, cu măiestrie de artist-chirurg.
Împachetă fiecare trofeu și îl puse într-o pungă de plastic, sterilizată.
Aseză cu grijă toata marfa într-o cutie plată, izotermică, având gheată înauntru.
Luă rucsacul obișnuit, ca al oricărui turist, și îi deschise fundul dublu.
Ascunse cutia acolo.
Pe urmă înghesui deasupra rufe murdare, sosete nespălate, iar desupra lor, o punga de hârtie cu mâncare usor alterată, sticla de whiskey și cutia cu trabuce.
Își puse rucsacul pe spate și se pregăti să părăsească apartamentul.
Gândi că măcar doi trei ani va putea trăi comfortabil.
Fiecare trofeu putea fi licitat pe piața neagra, începând de la 200,000 de dolari cash,
în sus.
Își privi ceasul de mână.
Trebuia să ajungă la întâlnirea cu agentul intermediar al licitațiilor pe piața neagră.
Se pregăti să părăsească apartamentul.
Deschise ușa de la intrare și pe prag văzu leaflet-ul.
Era de culoarea sângelui proaspăt și scris cu litere galbene, iradiante.
Cerceta atent coridorul.
Apoi, culese leaflet-ul și, împăturindu-l, îl puse în buzunarul jacketei.
Din nou cercetă coridorul. Pustiu. Un neon bâzâia anemic.
Închise ușa și, felin, păși spre ușa scării de serviciu.
***
Înainte de a răsuci cheia de contact a Ford Mustang-ului, un model 1989, părăginit, dar credinicios, scoase din buzunar leaflet-ul și citi:
*********************
TETRALOGUL APOCALIPTIC
***
Decalogul a devenit astazi, la final de Secol 21 al Mileniului III:
TETRALOGUL APOCALIPTIC.

Cele IV Porunci sunt:
OBEDIENȚA NECONDITIONATĂ
IUBIREA MOARTĂ
URA INSTITUȚIONALIZATĂ
CRIMA LEGALIZATĂ.

Pământul este IADUL GLOBALIZAT.
Și, ființa umană trăiește o fericire continuuă

Profeții Lumii Noi sunt:
Lenin, Hitler, Osama bin Laden & American-Cop.

Crucificarea&Arderea-pe-cruce este
Pedeapsa Capitală a oricărui disident.

Oricare cetățean al IADULUI GLOBALIZAT este subiectul
surpavegherii și investigației perpetue,
absolut obligatorie
pentru fericirea individuală și globală.

Hail! Cetățene al IADULUI GLOBALIZAT!

… valuri bat țărmul…/
scoici moarte și alge…/
…apus nesfârșit…
*********************
Yosef mai citi o dată cântând ușor răgușit:
“… valuri bat țărmul…/ scoici moarte și alge…/ …apus nesfârșit…”
Apoi startă motorul și demară spre întâlnirea cu agentul intermediar al licitațiilor pe piața neagră.
Yosef – vânător de trofee GP.
Un profesionist cu bun renume și nu dorea nicicum să știrbească respectul ce i se acordă, întârziind aiurea.
Piața neagră era totuși o lume planetară și era lumea lui.
Singura unde – când și când – se mai simțea și altfel decât o piatră cenușie, funerară, una dintre sutele aflate în cimitirele eroilor necunoscuți…
Altfel decât o piatră funerară – doar atit…
Acceleră.
Întunericul tăiat de lumina farurilor.
Străzi pustii.
Strazi populate de gunoaie.
Întunericul tăiat de lumina farurilor.
Străzi cu ziduri acoperite de afișe înfățișând tetracefalia sfârșitului de veac 21:
Hail! Lenin, Hitler, Osama bin Laden & American-Cop!
Străzi cu ziduri împodobite de graffiti: porno, porno, porno și ura, ura, ura.
Întunericul tăiat de lumina farurilor.
Undeva în depărtare, înălțate spre stele mărunte și reci, Yosef zări limbile flăcărilor înalte ale crucilor aprinse în piețele execuțiilor publice.
Întunericul tăiat de lumina farurilor.
Și, cu voce răgușita, în ritm de tango spart, Yosef:
“… valuri bat țărmul…/ scoici moarte și alge…/ …apus nesfârșit…”
***
…mă trezesc lungit pe cimentul verde-cenușiu, mlaștină înghețată, aburită de înserare…;mi-e sete; ce sete mi-e; îmi ling buzele și simt gustul sărăt al sângelui ce-mi picură din nas…; mă sprijin într-un cot și îmi pipăi nasul, nu, nu-mi este rupt, dar mă doare îngrozitor…; unde sunt? Pentru Dumnezeu ce s-a întimplat cu mine? tot trupul îmi arde și un țiuit surd e tot ce aud…; mă răsucesc pe o parte și privesc în jur: văd tulbure, mă ustură ochii…
O femeie se apleacă asupra mea.
Poarta uniforma de politist GP.
Mă privește disprețuitor și mă înjura scurt, fffuck you son’ f a bitch!
Se îndreaptă de spate, își ia avânt și mă lovește cu piciorul în coaste.
Săgetat de durere, închid ochii și icnesc. Scrâșnesc.
Îmi musc buza de jos.
Apoi, încerc totuși să mă ridic de pe cimentul rece, sprijinindu-mă cu o mână de peretele vopsit într-un albastru întunecată de latrina publică, într-o gară uitată de lume.
Doamne, unde sunt, ce se întâmplă cu mine?
Mi se face rău, îmi vine să vomez, dar vreau să stau în picioare, drept.
Drept…
Însă, înainte de a apuca să stau măcar în genunchi, alți doi polițiști, tineri, rasi pe cap, cu alura de luptători profesioniști, se reped la mine.
Unul dintre ei îmi prinde gâtul în cleștele brațului.
Mă loveste cu genunchiul în piept, în timp ce mă strangulează.
Horcăi.
Celălalt îmi răsuceste violent brațele la spate.
Simt pe încheieturile mâinilor metalul rece și aud un clinchet.
Încerc să mă eliberez.
Cei doi polițiști mă trag în sus răsucindu-mi și mai puternic brațele, aproape dislocându-mi umerii.
Cătușele îmi intră în carne.
Gem de durere.
Nu apuc să pășesc.
Sunt târât cu repeziciune și azvârlit pe unul dintre scaunele din plastic roșu, prinse cu șuruburi metalice de o bară metalică fixată în perete.
Ceafa mi se izbește de spătarul scaunului.
Iarăsi gem.
Și geamătul mă sfâșie lăuntric.
Scrâșnesc mai să-mi rup dintii.
Lăcrimez și o furie cumplită mă inundă.
Dar respir adânc o data.
De doua ori.
De trei ori.
Setea mă arde.
Ce sete mi-e.
Îmi ling din nou sângele ce-mi picura din nas amestecându-se cu sângele buzei muscată mai înainte.
Mă asez mai bine pe scaun.
Oftez prelung.
Toate gândurile îmi sunt țăndări.
Mii de țăndări.
Doamne, ce se întâmplă, ce e cu polițiștii ăștia, ce crimă am comis oare?!!…
Mă privesc.
Am pe mine doar un tricou galben și jeans-ii: un crac rupt în dreptul genunchiului, celălalt cu manșeta zdrențuită.
Sunt descult.
La gât port vechiul meu lănțic de argint de care sunt prinse, tot din argint, o cruce simplă, măruntă și, cât un bănuț, medalionul înfățișându-l pe Sfântul Anton de Padova cu Iisus Prunc, adăpostindu-se în brațele sale.
Aș vrea să-mi sărut crucea.
As vrea să-mi sărut medaloniul.
Doamne, ocrotește-mă. Sfinte Anton de Padova, ajuta-mă.
Oftez.
Gem.
Oftez.
Trupul mă arde tot.
Setea mă arde.
Gustul sângelui.
Gândurile țandari, așchii, cioburi.
Îmi ard creierii.
Îcep să mă prăbușesc – lăuntric.
Mă zbat să zbor, să mă înalț – lăuntric.
Strivit de groază îmi soptesc: Doamne, ce crima am comis oare?!
O sudoarea rece, înfiorător de rece îmi acoperă tămplele, îmi curge pe ceafă, se prelinge pe șira spinării.
Stomacul mi s-a adunat în gât, țiuitul din urechi e sirena nebună și panica îmi suge toată vlaga, mă posedă într-un coitus demențial.
Vreau să urlu.
Și urlu.
Urlu mut în pustietatea ființei mele: Doamne, ce crimă am comis oare, așa dintr-o dată, la cei cinzeci și șapte de ani ai mei?! Doamne, sunt un om cuminte, Doamneee, ajutoor!
Și, îi simt pe toti cei trei polițiști cum îmi adulmeca sângele, cum trupurile li se încordeaza, cum inima le plescăie de pofta, cum își pregatesc saltul de coioți turbați…
Și, dintr-o data, o pace de om hotarât să moară pentru dreptatea sa, o pace-de-veci se asează peste mine și în mine, mă cristalizează și mă îmbracă în nevazută armură.
Și, tușesc usor, o dată, de două ori, apoi întreb cu voce domoală, întreb politicos: officers, cu tot respectul, vă rog – de ce sunt arestat și tratat astfel, va rog să-mi răspundeti? Am dreptul să știu sub ce acuzații m-ați arestat și de ce mă tratați în acest mod, necivilizat, nepermis de violent? Cu tot respectul, va rog să-mi răspundeți?
Se așterne o tăcere de sticlă fisurată încet, tentacular, în stânga, în dreapta, în sus și în jos – parcă tot spațiul și tot timpul în acel moment s-au contopit într-o nefirească întrebare, întrebarea mea.
Lumina neoanelor pâlpâie încăperea – se înfășoară și se desfășoară mortuar peste computerele mohorâte, peste panoul acoperit de fotografiile și afișele cu chipuri de criminali în urmărire, peste cele trei birouri pline de dosare și scaunele rotitoare, negre și ponosite; peste celularele și stațiile radio portabile, camerele de luat vederi, ușile metalice cu geamuri din sticlă arămată, uniformele portocalii, tenișii albaștri și păturile cenușii rânduite pe rafturi; peste cele doua televizoare mute și derulând nu se stie ce programe de stiri despre criminali și dezastre și politică și vreme și rețete culinare și fitness și cum să devii milionar și fotbal american și baseball și basketball; dar mai ales video-clipurile înfățișându-i pe profeții lumii noastre: Lenin, Hitler, Osama bin Laden și American-Cop și citate din cărțile lor, din speach-rile lor.
Lumina neoanelor pâlpâie încăperea și peste aparatul de fotografiat fixat pe un trepied, ațintind cu lentila sa oarbă cafetiera mizerabilă; peste canistra albastră, transparentă, cu apa poatabilă și cu un minuscul robinet alb, erectat înspre paharele de hârtie; peste cutia cu trei gogosi râncede, una mâncată pe jumătate, alta cu o muscă încremenită pe zaharul topit; dar și peste bastoanele de polițist lucind întunecat, cătușele și lanțurile cromate rânduite frumos în rastel, tușierele elctronice de luat amprente…
Mă scutur înfrigurat.
Mă arde trupul, mă arde … sufletul.
Și mi-e groaznic de frig. Îmi simt degetele de la picioare și mâini – înghețate.
Plutește un miros de morga…
Mă cutremur și chinuindu-mă să-mi strunesc tremurul vocii, întreb înca o data, de data asta rostind rar și clar și usor răspicat fiecare cuvânt:
officers, cu tot respectul, va rog – de ce sunt arestat și tratat astfel, vă rog să-mi raspundeți? Am dreptul să știu sub ce acuzații m-ați arestat și de ce mă tratați în acest mod, necivilizat, nepermis, violent ? Cu tot respectul, vă rog să-mi răspundeți !
O măciucă invizibilă i-a lovit pe toti trei brusc, în același timp și direct în moalele capului. Evident, nu le vine să creadă că m-am adresat lor în acest mod, nu o dată, de doua ori.
Vreme de câteva clipe chiar și eu mă îndoiesc că le-am vorbit în engleză.
Și totuși enlgeză a fost. Engleza corectă.
Născuți din și în uniformele la fel de întunecate și la fel de albastre precum masivii pereți de cazemată ai încăperii, înarmati cu pistoale automate, cu bastoane, cu spray-uri orbitoare, cartușiere, cu lanterne și cătușe sclipitoare – toate prinse de centura neagră, lată și lustruită curea de ascuțit briciul, cei trei polițiști se reculeg rapid și acum sunt în mod clar tare înfuriați de întrebarea mea, de curajul meu de a o repeta.
Mă țintuiesc cu priviri de rottweileri bine hrăniți și antrenați să anihileze orice amenințare, orice opoziție, orice suspect, orice infractor, orice criminal, pe scurt – orice și pe oricine aflat în afara legii și justiției pe care ei o cunosc cel mai bine, o iubesc și o apară cu imaparabil devotement și infailibil profesionism.
Pe pieptul fiecăruia, steaua de polițist lucește sumbru și are cinci colțuri: este pentagrama cu doua coarne sus – de milenii, simbol satanic și mi se înfioară tot trupul.
Însă, în ciuda haitei de spaime spumegânde ce-mi dă târcoale, în cercuri tot mai strânse, tot mai strânse, pacea-de-veci încă mă ocrotește.
Scundă, grasă, machiată strident și cu părul tuns scurt, vopsit stacojiu, femeia-polițist și cei doi luptători profesioniști se apropie de mine încet.
Își pun mâinile în șolduri și, brusc, încep să râdă strident, în hohote.
Încerc din nou să mă ridic în picioare.
Vreau sa stau drept, cât se poate de drept.
Zâmbesc. Cu bunătate.
Și mă ridic în picioare. Drept.
Continuând să râdă cu sunete de balama ruginită, polițistul roscat, cu mutra pistruiată de irlandez terorist, pășește repede înspre mine și mă lovește cu pumnul în piept, proiectându-mă înapoi pe scaunul din plastic rosu.
Iar mă izbesc cu ceafa de marginea spătarului.
Iar gem.
Mă îneacă tusea. Aproape că horcăi.
Dar îi privesc senin și încerc să zâmbesc. Cu bunătate. Omenește.
Negresa întinde spre mine degetul arătator al mâinii sale dolofane, ornată cu un ceas uriaș, cu tot felul de acccesorii, ceas de scafandru, și, latră ascuțit: adică habar n-ai de ce te afli aici, fff-uck you, son’f a bitch? yeeah, esti acuzat de propagandă anti-socială; esti un criminal; you’re fffucked, son’f a bitch. În cel mai bun caz – puscărie pentru vreo 20 de ani. Dar, sper să arzi încet, foarte încet pe cruce, mother fffucker, ha, ha, haaa!
Mă izbeste odoarea ei, de parfum dulceag, grețos de dulceag, folosit de mai toate femeile de culoare, mai ales daca sunt albite, adică au în vene și sânge de alb.
Parfumul e și mai puternic și mai grețos dacă, femeia-barbat se întâmplă să mai fie și în serviciul statului.
Al treilea polițist, o matahală albinoasă, cu buze subțiri tăiate cu lama, își îngustează ochii mici, porcesti. Rânjește și printre colții gălbejiți, șuieră: …așadar, suckerrr, habar n-ai de ce te afli aici? te joci cu noi? joci jocuri periculoase, suckerr, da, jocuri periculoase…
Se apropie lent de mine, mă mângâie pe crestet cu palma sa uriașa și asudată, dupa care mă pocnește amical peste ceafă și continuă să șuiere: nu, nu e bine ce faci, nu e bine deloc, nu te joci cu profeții, nu te joci cu legea, nu te joci cu noi – s-ar putea să te mai acuzăm și de dispreț față de lege, dispreț față de noi, că te-ai opus, ai rezistat arestării, iar asta, asta… hmm, m-da, ha! ha! ha! execuție publică…
Tace.
Pe urmă, pe neașteptate, se repede la mine și se oprește cu buzele aproape lipite de urechea mea dreaptă.
Îi simt, îi aud răsuflarea întretăiată. Apoi, urlă isteric: nu misca!!! m-ai înțeles, nu mișca!!!
Se îndreaptă de spate. Și râde.
Șuieră cu vadită plăcere: fuck you, man! You’re fucked!
Închid ochii și strâng pleoapele strivind boabele lichide, sărate ale disperării.
Mă sufoc. Pur și simplu mă sufoc.
Anaconda înfășurată pe mine și parcă răsucindu-se prin mine, panica mă sufoca.
Lupt să-mi recâștig starea de pace-de-veci.
Și, reușesc.
Îmi dreg vocea și rostesc cit se poate calm: officers, cu tot respectul, nu înțeleg despre cine vorbiți; cred că e o confuzie regretabilă; personal, nu îmi aduc aminte să fi comis vreo crimă. Vă rog, lămuriți-mă, de ce m-ați arestat, de ce mă tratați astfel? Uitați-va la mine. Nu țin minte să fi comis crima de care mă acuzați…
Nu apuc să-mi termin fraza.
Gurrra!!! țipa isterică polițista.
În acel moment se deschide ușa de la intrare și în încăpere pășește un polițist între doua vârste, de statură potrivită, încărunțit. Fața sa rotundă, măslinie și ridată intens – chipul unui îmbătrânit înainte de vreme și extrem de plictisit: ce se întâmplă aici? hai, ajunge, gata, luati o pauză! hămăie scurt, cu voce scăzută, dar autoritară.
Ceilalti trei se întorc spre el. Nu sunt intimidati de prezenta sa, dar gârbovirea lor bruscă este acea a gradului inferior: O.K., sergeant ; yes sir; yes, sir, răspund în același timp cei trei, cam nefericiți de ordinul primit, așa pe nepusă masă.
Sergentul, fară să privească înspre mine, întinde bratul în direcția mea și, înainte să apuc să deschid gura, îmi ordona sec: taci! vorbești când esti întrebat, O.K.?
Tot așa, fără să privească înspre ceilalti polițiști, ordona: rapoartele!
Irlandezul terorist ia de pe unul dintre birouri câteva foi și i le întinde.
Sergentul îi ordonă: pune-le pe biroul meu și dă-mi o cafea!
Apoi ia telecomanda și măreste volumul la unul dintre televizoare.
Se instalează comod pe scaunul rotitor din spatele biroului aflat în apropierea sa.
Nu se aude decit vocea comentatorului sportiv.
Mă concentrez chinuindu-mă să-mi amintesc ce s-a întâmplat cu mine înainte de a mă trezi pe cimentul de ghiață.
Iar îmi picură sânge din nas.
Din nou îmi ling buzele și din nou mă arde setea.
Mă arde trupul.
Mă ard creierii.
Toate gândurile mele în continuare nu sunt decât țăndari, așchii ce se aprind și ard instantaneu la orice încercare de aducere aminte.
Respir adânc.
Mă țin cu dinții și ghearele de starea de pace-de-veci.
Și, simt că mi se face rău… îngrozitor de rău, capul îmi vâjâie…
Hei, tu de colo, mă biciuie vocea sergentului, care și-a rotit scaunul în dreptul computerului, răspunde scurt și clar la ăntrebările ce ți le pun, O.K.?
Își aranjează la îndemână claviatura, privind încruntat ecranul monitorului.
Cafeaua, McCharty!
Irlandezul terrorist îi pune pe birou, lângă claviatura computerului o cană neagră, uriașă.
Sergentul soarbe zgomotos din cană.
Plescăie și ofteză satisfacut.
Asadar, mi se adresează el, numele și pronumele?
Dranoel Serafim, îi răspund cu voce de pace-de-veci.
Ce nume mai e și ăsta?! se miră ironic sergentul și-mi ordonă, hai, fa speeling!
Îi dictez fiecare literă.
Virsta?
57 de ani.
Educația?
Masterat în arte.
M-da. Am văzut. Profesia?
Cerșetor autorizat.
M-da. Am vazut. Cazier?
3 ani lagăr de munca – manifestări anti-sociale.
M-da. Am văzut.
Domiciliu?
Fără domiciliu.
M-da. Am văzut. Familie, rude, soție, copii?
Interzis orice contact cu familia. Nu mai știu nimic despre familie.
M-da. Am văzut.
Sergentul se oprește din scris, își ia mâinile de pe claviatura computerului și mă privește atent, pe sub sprâncenele stufoase, apoi emite un: hmm! după care se uită la cei trei subalterni și întreabă rar, accentuând fiecare cuvânt:
Condamantul a fost tratat corespunzător, nu-i așa?
Yes, sir! rostesc în cor, prompt cei trei.
Mmm-da, ai fost tratat corespunzător, mă anunță sergentul.
Înțeleg că nu am dreptul la replică și tac.
Îmi ling de pe buze sângele uscat, picurat din nas.
Gustul sângelui.
Ce gust are sângele?…
Ce gust are viata mea acum?
De ce se spune că sângele este sărat?!
Nu, hotarit lucru – nu-mi amintesc nimic…
Dintr-o dată mă simt obosit.
O oboseală de plumb mă cuprinde.
Plumb în vine, plumb în creieri, plumb în inimă… o moarte de plumb mă îmbrățișează cu inefabilă tandrețe… devorându-mi memoria și sufletul…
Și… și mă scurg tot numai plumb lichid în zbor lent spre un abis atât de întunecat încât știu că e de necuprins și mai știu că îmi voi pierde cunoștința… sau poate mor… și mă văd într-o oglindă aburită, am trup și chip de grec obosit de odiseea sa și mai aud ca într-un vis de vată vocea negresei:
… fffuck, fffuck! son’f a bitch! sir, sir, ăsta chiar leșină…
***
Diana își îngustă ochii migdalați, își trecu degetele peste fruntea înaltă și părul castaniu, usor ondulat, își muscă buzele de creolă, răsulfă adânc și sânii bogați tresăltară provocator, apoi continuă să scrie, cu litere rotunjite, în jurnalul său:
Când eram adolescentă, în Catedrala “Sfântul Leonard of Port Maurice”, din Boston, există o anume cugetare a Pelerinului Creștin, săpată cu litere frumos rânduite în marmura pe care se înalță statuia acestui pelerine. Statuia era din lemn. Și era pictată. Omul nostru, obosit, se odihnea un strop. Se sprijinea într-un toiag înalt, de pastor. Purta sandele tocite și gamba dreaptă îi era bandajată de la gleznă pâna sub genunchi. Pelerina brună, prăfuită și mărunta desagă cenușie de pe umărul stâng erau singurele sale poveri. Chipul său, ars de soare și vălurit de vânt, era acela al unui bâtrân tânăr, iar barba rotundă, castanie, mă ducea cu gândul la un cerșetor cu harul profeției. Pelerinul avea ochi mari, căprui, scânteietori. Privirea sa țintea undeva în zare, înspre acel orizont unde Cerul se unește cu Pâmântul, Raiul cu Iadul, iar omul este acolo un nevăzut fir de praf… Cugetarea suna astfel:
Rugăciunea nu îl schimbă pe Dumnezeu, dar îl schimba pe cel care se roagă.”
Se opri din scris și privi în jurul său.
Apoi, ascunse jurnalul sub un teanc de dosare din sertarul biroului.
Legea și Profeții interziceau categoric medicilor să aibă jurnale proprii.
Jurnalul personal este un act de tradare capitală a Credinței în Profeți și Lege, câtă mental Diana.
Din nou privi in jur.
Imensul laborator medical părea suspendat într-un abur alburiu.
În zeci și zeci de recipiente din cristal transparent, plutind în lichid cardio-amniotic,
inimile pulsau.
Diana luă telecomanda, se ridică din fotoliu său și începu să se plimbe printre recipiente.
Din când în când apăsa pe tastatura telecomandei și inima din dreptul ei începea să bată nebunește.
La cei patruzeci și cinci de ani ai săi, în halatul sau alb cu buzunare și guler purpuriu,
Diana se misca și arata ca o adolescentă. Un fel de pisică având aparentă umană.
Lucra în această clinică new-york-eză a Poliției Globale, de aproape 10 de ani.
În anul 2085 când apăruse Legea Globală a Medicilor – atunci luase decizia ca banii și profesia și comoditatea personală sunt cele mai importante lucruri din viața sa.
Legea Globala a Medicilor răsună implacabilă: nu poți fi medic pe planeta Pământ fără să fii și ofițer al Poliției Globale. Jurământul lui Hipocarte fusese rostuit în Jurământul de Ofiter al Poliției Globale. Și, implicit Jurământul de ofițer al Profeților: Lenin, Hitler, Osama bin Laden, American-Cop.
Diana își denunțase soțul ca fiind incompatibil cu jurământul ei de medic ofițer al Poliției
Globale. Și, îl trimisese într-un lagăr de re-educare. Copiii îi expediase într-un institut educațional federal , scoală elementară, liceu și colegiu cu internat, al Poliției Globale din New York.
Și, de atunci începând, Diana trăia într-o deplină comoditate profesională și socială și individuală.
Când și când avea câte un amant, fie ca distracție, fie ca necesitate sexuală.
Clinica în care lucra asigura inimi-de-schimb, sau HT, heart-transplant, pentru ofițerii Poliției Globale.
și, de atunci începând, da, desigur, trăia într-o deplină comoditate profesională și socială și individuală.
Sau – așa credea.
Așa cred? se întrebă Diana și rotindu-se lent, valsând, apăsa frenetic tastatura telecomenzii.
Inimi și inimi – uriase pere sângerânde pulsară nebunește.
Celularul de serviciu țipă – sirena de poliție.
Diana se opri din valsul ei gotic și luă din buzunarul de la piept celularul.
Raspunse: Hi!
Auzi horcăitul: Darling, iată-mă, vin, ia poziție regulamentară!
Răspunse: O.K.
Și se îndreptă spre vestiarul laboratorului.
Intră și se apropie de chiuveta albăstruie.
Își descheie halatul.
Își dădu jos chiloții.
Se aplecă înainte și se sprijini cu antebrațele de marginea chiuvetei.
Ca în fiecare miercuri, de aproape un an de zile, la ora prânzului, noul amant al Dianei, căpitanul intră în vestiar.
Închise cu grijă ușa și puse piedică zăvorului.
Toată fața sa de bidon turtit era încrețită de un rânjet de la o ureche la alta.
Fostul jucător de fotbal tremura de excitație.
Se apropie de femela.
Încet, cu ochii săi de buhă bătrână holbându-se la bucile și fructul negru, flocos dintre ele, capitanul își dădu jos pantalonii, încet, încet.
Apoi, încet, încet – chiloții săi negri, pictați cu pentagrama verzuie a Poliției Globale.
Își scuipă în palme.
Cu o labă paroasa începu să se masturbeze încet, încet.
Cu cealaltă labă păraoasă plesenea ușor bucile Dianei.
Și saliva – intens, intens.
Pe urmă, icnind și horcăind – își luă avânt și o penetră.
Diana se izbea cu capul de oglinda chiuvetei.
Se izbea în cadența unui marș polițienesc.
Căpitanul salivă – intens, intens.
Horcai: E bine, e bineee, cățea?
Diana nu răspunse.
Înălță fruntea și se privi în oglindă.
Doamne, cum mi-am pierdut inima?… Doamne, mă iartă, te implor.
Apoi, își linse lacrima ce i se oprise între buze.
***
Cheng avea douazeci și unu de ani.
Cheng era un copil fără vârstă.
Cheng era un Buddha chinezesc în miniatură și era un copil fără vârstă.
Și era autic.
Auticii erau considerați de Politia Globala cobaii perfecți pentru dezvoltarea arsenalului
biochimic privind trei direcții ale armelor psihice: tehnici și instrumente de spălarea creierului; tehnici și instrumente de dezvoltarea și aplicarea super-precepției psihice,
arme de spionaj bioelectronic.
Cheng trăia de la vârsta de unsprezece ani în Centrul de cercetări parapsihologie al Poliției Globale, din New York.
În autismul său, Cheng avea capacitatea de auzi orice sunete ne-auzite de urechea unui om obișnuit și de a le reproduce cu o fidelitate pe care nici un aparat electronic cunoscut nu le putea reproduce la nivel supra-uman.
Cheng auzea și reproducea fidel nuanțe, intonații, pe scurt, din acest punct de vedere era o arma ideală de spionaj. Astfel, savanții Centrului de cercetari parapsihologice al Poliției Globale îl tesatau în fel și chip în speranța că vor putea construi un model, o arma biosonică asemănătoare.
Cheng era un copil autic fără vârstă.
Și, habar nu avea că era un cobai perfect pentru Poliția Globală.
Cu trei ani în urmă, în anul 2097, într-o dimineață de marți, în inima lui Cheng a început să se deruleze o poveste, probabil trăită de el, înainte de a deveni un cobai ideal al Poliției Globale:
“… cățel bun, bun; ea foxterrier Ara; bătrână, bătrână, zice mama, zice tata, zice toți; moare, abia se mai ține pe picioare; scuipat mult; mâncat puțin; răspunde greu când o chemi; lipăie doar câțiva stropi de apa și doarme toată ziua; scâncește în somn; iubesc Ara; când se trezește latră moale, moale; mama și tata în back-yard; iarba verde; cerul albastru; norii albi; soare puțin; mă joc cu Ara; ea mă linge; dar nu mai poate altceva; o țin în brațe; îi aud inima – bate aiurea și repede, repede; sărut nas usacat, uscat; mângâi urechi pufoase, pufoase; mama zice: idiotule, hai bea o bere; am sticla la gură și beau bere, multă; tata zice: e un idiot, idiotule bea whiskey; am sticla la gura și beau whiskey, mult, mult; Ara are ochi rotunzi și buni și maro, are ochi buni; sărut Ara pe nas; ea plânge și mă linge pe obraz; mângâi Ara pe spate; păr aspru și moale alb, roșu, negru; eu plâng; Ara plânge; mama zice: ce idiot; tata zice: ce idiot; Ara mârâie; Ara latră; omul negru cu pistol și ochi de pește mort; omul negru zice: de ce latră la mine? mă atacă: atacă Profeții și Legea; e un câine interzis prin Lege; mama zice: e a idiotului, nu știu; tata zice: e a idiotului, împușc-o și gata; omul negru scoate un pistol negru; Ara scâncește; omul negru o ia de ceafă și o împuscă în cap; Ara are o gaură mare în cap; Ara e plină de sânge, mult, mult singe; mama zice: o aruncăm noi la gunoi; tata zice: să trăiți dom’le ofiter, mulțumim, trăiască profeții și legea , trăiască Lenin, Hitler, Osama bin Laden și American-Cop! un whiskey, dom’ le ofițer?; mama zice: domnule ofițer, soțul meu n-are nimic împotrivă, eu sunt încântată, dacă vreți, domnule ofiter, poftiti cu mine în casa, vă fac fericit, domnule ofițer; omule negru zice: a lătrat la mine, e interzis, asta e legea, copilul e un idiot, trebuie examinat; mama zice; da, e un idiot, examinați-l; omul negru mă ia de braț și mă târâ spre mașina lui neagră; Ara plină de sânge și nu scâncește; iubesc Ara; țip la omul negru; omul negru dă cu piciorul în Ara; omul negru mă plesenște peste față, rău, rău; mama zice: bine îi faceți, e un idiot; tata zice: da, bine îi faceți e un idiot; cerul e albastru, norii albi, soare puțin; Ara e plină de sânge; iubesc Ara; nu aud inima ei; Ara e moartă?”
Și, de fiecare dată, fie dimineață, fie la prinz, fie seară, fie oricând, dar de fiecare data când povestea se derula acolo, în inima sa, Cheng plângea mut, mut, mut.
Și, se izbea cu capul de pereți.
Și, din când în când, cu toata puterea sa de autic, încremenea ascultând și privind în jur, să o audă pe Ara, sa o vadă pe Ara.
Și, cum Ara nu se auzea, nu se vedea nicicum, încet, încet, zi de zi, în cei trei ani de așteptare-de-autic, Cheng hotărâ că trebuie să plece să o caute pe Ara.
Așa că, într-o bună dimineață de primăvară a anului 2099, în timpul orei de plimbare printre pini înalți și bătrâni ai parcului ce înconjură cladirile Centrului de cercetari parapsihologice al Poliției Globale, Cheng se desprinse de grupul său de autici cobai și se ascunse într-un tufiș înalt și des și verde întunecat.
Așteptă pâna când grupul și supraveghetorii se îndepărtară pe aleea dintre pini.
Apoi, se târâ până la baza zidului înalt, din cărămidă roșietică.
Acolo, descoperi de crengi și frunze, gaura de șobolan ce o săpase un an întreg.
Se strecură prin gaură și evadă în căutarea Arei, murmurând continuu: Ara e moartă?
***
… m-am trezit…. și mi-e teamă să deschid ochii, dar simt că mă aflu în alt spațiu, alt miros plutește în aer, un miros de rânced, de pivniță…; orice ar fi, trebuie să deschid ochii… privesc în jur și văd pereții înalți vopsiți aici într-un verde lucind sumbru, pereți de cazarmă…; de pe tavanul gălbui se holbează la mine un bec uriaș, vomând asupra mea lumina lăptoasă, orbitoare…; sub palme ceva ca o blană aspră: sunt acoperit cu o pătură cenușie, găurită în două locuri și cu marginea aflată pieptul meu, zdrențuită; mă sprijin într-un cot – sunt întins pe un pat metalic; dau pătura la o parte; port o bluză portocalie, cu mâneci scurte, trasă direct peste piele; la fel, pantalonii portocalii; nu, nu am nici o perină și cearceaful alb-gălbui mototolit sub mine, este pus peste o saltea subțire, acoperită cu învelitoare din plastic verde, verde de cimitir…
Mă ridic în capul oaselor.
Celula în care mă aflu are ușa metalică, înaltă și masivă, vopsită în albastru, de cazarmă. Din ușa, un gemuleș din plastic tulbure, cât două palme de mare se zgâiește la mine. Nu e nici o clanță. Doar o placă metalică, lucitoare, în dreptul zăvorului. Podeaua este din ciment nevopsit. Într-un colț, în apropierea ușii, tronul wc-ului. În întregime metalic și prins în perete și în podea cu șuruburi groase. Alături, o chiuvetă minusculă. Metalică și prinsă cu șuruburi groase. Deasupra ei, o oglindă. Metalică și prinsa cu șuruburi groase în perete. Încerc să misc patul. Zadarnic. E metalic și prins cu șuruburi groase în cimentul podelei.
Toate cele patru paturi sunt metalice și prinse cu șuruburi groase în cimentul podelei. La capătul fiecărui pat, o etajeră – un fel de masă. Metalică și prinsă cu șuruburi groase în perete. În dreptul ei, cu fundul rotund și fără spătar, un scaun. Metalic și prins cu șuruburi groase în cimentul podelei.
Și, sub fiecare pat, o cutie. Din plastic, negru.
Trag înspre mine una dintre cutii și văd:
un sul de hârtie igienică,
o sticlă de plastic cu săpun lichid.
Un minuscul săpun solid.
Un tub de plastic cu pastă de dinți.
O periuță de de dinți, tot din plastic.
O cană neagră, din plastic.
Un prosop tocit și deșirat la colțuri.
Un sfert de creion.
Două foi de hârtie albă, coală de cerere.
Un plic alb.
Lângă fiecare cutie de plastic o pereche de teniși chinezesti.
Toate cele patru perechi arată la fel. Aceeași mărime.
Mă încalț cu tenișii.
Stângul e un numar mai mare decât dreptul.
Însă oricum și dreptul îmi este mare.
Mă ridic în picioare.
Tot trupul mă doare de parcă aș fi fost bătut cu saci umpluți cu nisip.
Mă apropii de ușă și încerc să privesc prin plasticul tulbure al geamului.
Văd ca prin ceață, doua mese mari, rotunde, cu un singur picior.
Sunt albastre, metalice și prinse în cimentul podelei cu suruburi groase.
Mai zăresc alte doua uși metalice, albastre, exact ca a mea.
Și – atât.
Nimeni.
Nici o suflare.
Nici o mișcare.
Doar bâzâitul becului din tavan.
Sub prosopul din cutia de plastic aflu trei biscuiți îmapchetați în celofan.
Mai descopăr o cutie maruntă, din carton, plină cu suc de portocale.
Rup celofanul iau un biscuite, asemănător cu pasca evreiască.
Desfac cutia cu suc de portocale.
Mestec biscuitele. Nici un gust.
Iau o gură de suc. Nici un gust.
Continuând să mestesc mă apropii de oglinda metalică.
Mă privesc cu mare atenție.
Închid și deshid ochii de câteva ori.
Da, sunt eu, nimeni altul.
Eu, Dranoel Serafim.
Sunt chiar eu și nu îmi mai picură sânge din nas.
Nasul e vânăt și umflat.
Buza de jos mi-e crăpată și umflată.
În partea stângă a capului am un cucui cât o nucă. O nucă neagră.
Într-o derulare fulgeratoare revad filmul cu cei trei polițiști, plus sergentul…
Dupa care – nimic.
Nimic.
Nimic.
Un pustiu alb și înghețat ma ăbsoarbe…
Și, nu știu…
Ba da.
Da, da.
Sunt intr-o puscărie din anul 2100.
Iar asta este o celulă de pușcărie.
Încep să râd ca un nebun și urlu cât mă țin puterile: nu e cameră de hotel!
Nu, nu este cameră de hotel!
Nu, nu, nu este o cameră de hotel!
Mă ascund cât pot de repede sub pătura gaurită și zdrențuită.
Închid ochii și strâng cu putere pleoapele.
Trebuie să fug în somn.
Trebuie să fug în somn.
Dormi, dormi, dormi, dormi, dormi, dormi, dormi, dormi…