Motto: “Noi nu suntem o picătură de apă în ocean. Suntem întregul ocean într-o picătură.”

Anonim

Globalizare prin individualizare, comasarea unor domenii perfect trasate și de aceea limitate, tind azi și vor deveni mâine cunoaștere empirică. Teoria cercetărilor științifice a evoluat, într-un perioadă de timp destul de scurtă, spre dimensiuni impresionante, impactul asupra studiului și asupra funcției calităților datelor utilizate conduc la o mare varietate a interpretărilor și dezvoltării fiecărei științe sau domeniu de activitate în parte. Valoarea informațională furnizează noțiuni, teorii și elemente necesare pentru elaborarea unor alte științe, diferite, auxiliare dar nicidecum secundare, noi și inovatoare, în acord cu modernismul contemporan, pentru dezvoltarea tehnologică a umanității, printr-o continuă nu neapărat modificare, mai degrabă schimbare, transformare.

Numai cu câteva decenii în urmă, astfel de perspective erau privite a fi drept utopice. Societatea umană se află într-o continuă mișcare, ceea ce duce, inevitabil, la evoluție și progres. Apar nu numai abordări noi, inedite, originale, ale științelor consacrate, dar se ivesc mereu elemente ale procesului de dezvoltare care se deosebesc fundamental de cele vechi, se conturează și se înființează discipline și domenii care până nu de mult făceau parte din știința viitorului, din știința prospectivă.

Societatea umană a râvnit neîncetat, aspirând la tot felul de lucruri noi și mai ales la cele neobișnuite, interesându-se de variatele aspecte ale vieții, de interconexiuni ontologice, de dialectica metafizicii. Curiozitatea, ingeniozitatea, dorința de a cunoaște mai de aproape, mai aprofundat, mai detaliat, mai perfecționat, fac parte din procesul firesc de dezvoltare.

Cu câteva decenii în urmă, omenirea de-abia visa la realizările prezente. Pe atunci, anumite științe precum bio-ingineria, arhitectura cuantică, grafica digitală, realitatea virtuală, internetul și rețelele de socializare, tehnologii spațiale și militare, robotizarea producției, diferite și multiple metode de studiu și cercetare, integronica[1], descoperiri în domeniul sănătății, modificarea alimentelor și a medicamentelor, descifrarea ADN-ului, toate erau privite drept utopice, proiecte irealizabile. Deseori erau denumite vise și închipuiri, idei fanteziste.

Această utopie a devenit astăzi realitate. De exemplu, dezvoltatorii unui telefon mobil promit un dispozitiv revoluţionar cu un nivel nemaiîntâlnit de securitate şi putere, atât pentru protecţia împotriva hackerilor dar şi a loviturilor, este pe cale de a fi construit dintr-un aliaj special de metal lichid, numit liquidmorphium, mai puternic decât titanul sau oţelul. Albine din întreaga lume vor purta în curând mici dispozitive electronice de transmisie, cip-uri, pentru a stopa creşterea bruscă a ratei mortalităţii în rândul acestor insecte. Japonezii au creat robotul prietenos și pe cel cu senzori olfactivi, printre altele.

Universul se conectează cu umanitatea. Omul se conectează, prin afinități și socializare, cu infinite posibilități. A apărut pe lume homo smartphonicus. Geometria vieții nu se mai încadrează în reguli simple și clare. Dorim să creăm lumea ideală. Vrem să fim în permanență informați, să putem accesa știri de peste tot de pe globul pământesc în real time, să avem la dispoziție oricând orice formă de distracție și de comunicare inter-relaționară.

Utopie? Realitate. Omul inter-conectat cu și la lume devine din ce în ce mai însingurat, mai solitar, mai închis în el însuși. Nu mai reușește să-și exploreze subtilitățile sufletești, să-și îmbogățeasă spiritul și nivelul de cultură generală. Este prea axat pe fragmentarea unei anumite discipline dintr-un domeniu de activitate, în care dorește să exceleze, datorită competiției tot mai crescânde. Nu este rău să existe competiție, este izvorul creativității și a inovațiilor. Însă acum trăim epoca – nu a goanei după aur, ci goana după recunoașterea socială, într-o lume ideală.

Lume ideală? Ce fel de reguli se vor aplica societății, care să permită fericirea tuturor? Reflectarea filosofiei despre viață se va răsfrânge asupra calității relației între materie și conștiință? Filosofia înseamnă, etimologic, dragoste de înțelepciune. Dragoste de cunoaștere prin gândire și investigare, pentru a înțelege sensul și esența existenței. Cine nu își dorește să trăiască într-o lume ideală, într-o comunitate idilică? Într-o societate utopică perfectă?

Să începem cu începutul.

Cred că prima reprezentare a utopiei a fost imaginea raiului, în sens biblic. Descris drept o grădină (gannāh, ebraică, grădină) sau o livadă încântătoare, unde se afla pomul vieții și al cunoașterii. Omul, primul om, omul primordial, curios din fire, a ”păcătuit” și a gustat din fructul oprit, interzis. De ce să fie interzisă consumarea unui fruct? Drept pedeapsă, pentru că a gustat din pomul cunoașterii, omul a fost izgonit și raiul a fost mutat și ascuns într-un loc inaccesibil, pe un munte înalt, idee ce se regăsește mai târziu în legendele Olimpului. Conform iudaismului târziu, raiul, cerul, paradisul, grădina Edenului, locus amoenus (loc minunat, încântător), precum cel din Arcadia[2], regiune rurală, așezare pastorală idilică, utopică, derivată din modelul elenistic descris în anul 363 de Heliodorus din Emesa, prinde contur și devine un spațiu limitat, îngrădit, înconjurat de ziduri înalte și având porți ferecate. Tărâmul utopic se transformă astfel într-o societate, o comunitate închisă, unde poate pătrunde numai un grup de entități de elită. În concluzie, utopia nu poate aduce fericirea.

Cea mai importantă revoluție conceptuală a tuturor timpurilor mi se pare a fi propria noastră viziune asupra lumii. Paradigma mecanicistă, suboronată societății noastre industrializate și tehnicizate, ne conferă sentimentul apartenenței la lumea vie, creatoare, a universului. Teoriile sistemelor generale ale științelor stau drept mărturie pentru a confirma învățăturile străvechi, prototipurile și principiile lumii pe care le-am moștenit. Planeta Pământ trăiește și este înzestrată cu viață proprie, natura cu ale sale capacități distinctive de reînnoire continuă, relaționează interactiv între părțile sinergetice, generând noi proprietăți și infinite posibilități. Am învățat că fiecare sistem, de la atom până la galaxie, este un întreg, un tot unitar, prin care curge fluxul de energie și informația primordială, ceea  ce compensează condițiile schimbătoare ale mediului înconjurător, atribuind echilibru și armonie lumii în care trăim.

Funcțiile și funcționalitatea lumii, cu toate proprietățile diversificate ale sistemelor sale, ierahice și unitare, sunt departe de a fi perfecte, cu atât mai puțin utopice. Comportamentul uman, în toate aspectele sale, prezintă adesea lacune și dereglări de la anumite condiții impuse ale regulilor sociale. Aceste ieșiri din normalitatea constrângerilor motivează omul să se refugieze într-o lume făurită sau inventată de el, este obligat de împrejurări să creeze o anomalie, o societate aparte și distinctă, unde să-și manifeste libertatea spiritului său uman, prin idealizare sau utopie. Ori, reversul medaliei, construind distopic, o lume plină de abrutizări sociale, întunecată și negativă. Ambele aspecte reprezintă o anomalie pe axa spațial-temporală al invidului.

Cred că nu este o noutate, pentru noi, nici idealizarea utopică, nici cea distopică. Lumea închisă,  închistată, în care omul nu are voie la opinii și la exprimarea liberului arbirtu, este prea bine știută. Aristotel[3] a punctat în Metafizica: Fiinţa lumii ca atare ar rămâne neschimbată, dar s-ar modifica în efectele sale, prin semnificația multiplă a ființei, ceea ce ne duce cu gândul la Sartre, care precizează

despre sensul omului şi caracterul său destinal. În contextul în care omul primordial a fost alungat din rai, iar în vremurile noastre moderne, tehnologizarea excesivă şi absenţa contactului cu natura îl înstrăinează de sensibilitatea sufletească și se alienazeă intelectual, pornește primul aspect distopic.

În literatura de frontieră a science fiction-ului, sau mai degrabă science fiction-ului este un refugiu pentru teme precum utopii și distopii, nu puține sunt operele unor scriitori care dezvoltă aceste subiecte și, ce este cel mai frapant, conceptele proiectelor imaginare, teoriile fanteziste și iluziile irealizabile, au trecut, după cum ne învață istoria și propria noastră exepriență, de la opera literară sau filosofică, la o realitate absurdă, devenind un sistem social real, o formă de organizare și conducere a comunității umane din anumite – prea multe – zone ale globului.

Pornind de la Republica (360 î.Hr.) lui Platon, trecând prin Utopia (1516) lui Thomas Morus, scrisă în limba latină, François Rabelais, Pantagruel (1532), Tommaso Cammpanella cu Filosofia democrației prin simțuri, Cetatea soarelui și Poezii Filozofice (scrisă în beciurile Inchiziției unde a fost închis și torturat timp de 27 de ani), Francis Bacon cu Noua Atlanidă (1623), nu este decât un pas până la utopia politică. Louis-René Villermé, medic de profesie, reînvie utopia existențială, la jumătatea seolului 19, în care descrie degradarea umană prin prisma industrializării, în Orașul muncitorilor (1850).    

Henri de Saint-Simon (Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon), avansând ideologia utopiei socialiste în Catehismul industrial (1824), îl influențază mai târziu pe John Stuart Mill, care scrie în lucrarea Libertatea (1862): ”despotismul și totalitarismului este o modalitate legitimă de guvernare al unui stat care de-a face cu barbari” (se referă la oameni ne-educați, inferiori din punct de vedere cultural, intelectual, social) și pe Pierre-Joseph Proudhon, Teoria proprietății (1966), cu idei care au condus spre marxismul descris de Karl Marx și Friedrich Engels, Dezvoltarea socialismului din utopie în știință (1880).

François Marie Charles Fourier, filosof socialist cu tendințe utopiste, reliefază și el în lucrările sale contradicțiile capitalismului și propune o societate ale cărei trăsături vor fi aspirațiile comuniste de mai târziu. Étienne Cabet, filosof francez și utopian socialist, a fondat mișcarea Icariană (1840) și a implementat-o într-o serie de comunități egalitariane în câteva state coloniste americane, bazându-se pe romanul scris de el, Călătorie în Icaria.

Mai târziu, în secolul 20, Austin Tappan Wright scrie un roman al cărui manuscris conținea 2300 de pagini, o utopie fantastică despre o țară imaginară, Islandia (1942). Robert Heinlein reia expresia imaginației și a inspirației politice prin utopie în cel puțin două romane, Dincolo de orizont (1948) și Infanteria stelară (1959). Apoi, Ayn Rand prezintă o versiune disptoică a lumii totalitare, din viitor, în Sursa vieții (1943) și Disperțul lui Atlas (1957).

Iar așa numita epoca de aur a mijlocului de secol în literatura sf îl relifează, printre alții, pe Alfred Van Vogt, interesat de sistemul atot-cuprinzător al cunoașterii totale – meta-sistemul modern. Ulterior, scrie o serie de trei romane, bazate pe noile științe, pe care le-a numit non-A, sau non aristoteliană, Lumea non-A (1945), Jucătorii non-A (1956) și Sfârșitul non-A (1985).

Pornind din acest punct, scriitorii timpurii de science fiction și-au creat propriile lor medii de acțiune și teritorii de desfășurare, diferite de tot ce se cunoștea până atunci, pentru a-și proiecta lumea lor imaginară: în viitor, cunoscând de acum foarte bine metodele subtile al instrumentelor filosofiei utopice.

Începând cu anii ‘60, scriitorii de science fiction americani au găsit o nouă destinație și direcție pntru un gen mult mai adecvat e a prelua scopul imaginarului – imaginativului, creându-se astfel un orizont mult mai larg pentru diferite alte lumi și universuri, calitativ distincte față de realismul sf-ul mainstream. Utopia și antiteza ei, distopia.

Fredric Jameson scria, în studiul ”Arheologia viitorului: O Dorință Numită Utopie și alte Science Fiction-uri” (Archaeologies of the Future: The Desire Called Utopia and Other Science Fictions. London & New York: Verso. 2005): ”Preocuparea culturii de masă nu poate fi ideologică fără a fi în același timp implicit sau explicit utopică”, ceea ce ne duce cu gândul la Ayerdhal, care, în romanul Pălăvrăgind sau cronicile unui vis izolat (1997), spune că utopia în science fiction nu este numai un simplu instrument de învățare, este mai degrabă o modalitate pentru exprimarea imaginației și a inspirației, chiar, sau mai ales, și în domeniul politicii. Iar aici, revin la Jean-Paul Sartre, care declară că rolul unui scriitor este de a fi sigur că nimeni nu poate ignora lumea și nimeni nu se poate considera nevinovat. La fel ca omul primordial, cel izgonit din utopia raiului, subtil subliniat de Juan Miguel Aguilera în Nebunia lui dumnezeu (1998).

Pășind de-acum în spațiul secolului 21, se întrezăresc la orizont două întrebări: cum ne vom putea imagina viitorul de acum încolo și dacă vom putea prevede imprevizibilul?

În spatele unei fațade de perfecțiune, nu de puține ori apar lumi și societăți sclerozate, care și-au pierdut capacitata de evoluție și/sau de adaptare, formele de suplețe socială au intrat în declin și decădere, iar organizarea – comunitară, tribală, grupuri de rezistență – s-a risipit, lăsând loc tensiunilor, contradițiilor și a diferitelor sisteme de manipulare, diseminând până și cele mai mărunte dovezi ale delicatelor relații intra-umane.

Dicționarul explicativ al limbii române definește distopia ca fiind: Termen modern construit prin opoziție cu utopie și care se aplică unei lumi imaginate și negative. Foarte adevărat, însă incomplet. O viziune pesimistă, sumbră, asupra unei societăți, reale sau fictive, supusă unui dezechilibru, poate fi reprezentarea neîncrederii în viitor, reliefând latura nefavorabilă a lucrurilor, atitudine prin care se scoate în evidență lipsa oricărui temei pentru speranță imediată sau într-un viitor apropiat, conturând deznădejdea, subliniind disperarea, accentuând paradoxul, contradicția, nepotrivirea decepției față de fericirea aflată dincolo de sfera experienței cu cel al interacțiunii materiale dintre om și lumea exterioară lui.

Realitatea, această curioasă combinație între utopie și negativitate, pare să fie un amestec între un  model ideal și reconceptualizarea teoriilor despre societatea actuală, ceea ce ne conduce spre o ficțiune utopică imanentă. Însă noua utopie pare mai degrabă o tragedie modernă, axată pe crizele istorice și politice cunoscute, pe teme recurente ale unui sine conflictual care nu poate imagina un viitor alternativ al cărui deznodământ nu poate fi altul decât înfrângerea sau pieirea unor persoane, idealuri sau categorii sociale valoroase. Punct de unde sciene fiction-ul preia utopia și o urcă pe scara formelor culturale care ar putea suporta valori de transformare intrinsce, existând prin sine însuși.

Exprimându-se prin stilurile literare de postmodernism, cyberpunk, metafiction. Mixul de realitate cu științele noi, cu gradul înalt de inteligență și nestrămutata dorința a omului – nu atât pentru cunoașterea intrinsecă, ci, în fond și la urma urmei – pentru o viață mai bună, fericită, lipsită de griji și de angoase.

Spațiul imaginar, cetatea ideală, utopică, nu mai apare ca o fantasmă, închipuirea perfecțiunii se transformă, odată cu transformările sociale și tehnologice, într-o viziune cât mai posibil apropiată de realitate și aruncă o umbră deprimantă, apăsătoare, dezolantă și cu perspective sumbre a viitorului. Drept urmare, spațiul există prin timp. Viitorul vine mai aproape noi și nu este de fel vesel, luminos sau fericit. Astfel, apare în literatura science-fiction o dihotomie a termenului utopic. Descrirea societății idilice, paradisiac insulară, izolată față de restul lumii, devine o comunitate intențională care dorește, delibrat, să se rupă de societatea ideală și o descrie drept ficțională, iar conceptul  distopiei alunecă înspre utopii științifice și tehnologice, cyberpunk, postmodernism, metafiction. Unde, perspectiva vieții capătă altfel de nuanțe, totalizatoare, care oglinește realitatea obiectivă sau subiectivă, sensul lucrurilor, problemele și fenomenele sub formă de nivele prioritizate valoric în elaborarea expresiei existențiale, a esenței lumii, a realității fizice prin spațio-temporalitate, prin cauzalitate și finalitate, prin unitate și infinitate, prin om și condiția umană, de fapt, toată tematica majoră a filosofiei.

Cel mai bine cred că pot exemplifica prin utopia fantastică japoneză a secolului 20 și 21. Anxietatea înăbușită, temeri reținute, neliniști de abia stăpânite, îngrijorări răbufnite prin violență, caracterizază ficțiunea niponă, relevate prin ambivalența simțită de japonezi și exprimată cel mai bine în filme și anime-uri. Așa numitul efect manga[4], un spațiu în care scenele de fantezie privind folosirea armelor hi-tech, a violenței exacerbate, a demonilor personificați, nu au limite. Unde orașele și societatea viitorului sunt de-a dreptul catastrofale, răul și răutatea sunt inimaginabil de intense, agresivitatea și impulsivitatea domină imaginea de ansamblu. Noile identități umane se pierd în învălmășeala viziunii adânc distopice, ies la suprafață caractere brutale, traumatizante, descriind o societate alintată care și-a pierdut singurul atu pentru a supraviețui: speranța. Vezi Akira, Tetsuo-The Iron Man, Genocyber, Battle Royal[5].

În prezent, ne confruntăm cu concepte și genuri mai noi, în ceea ce privește abordarea science fiction-ului, idei emergente din ultimele tehnologii aplicate deja în viața de zi cu zi. Sensul  de utopie și distopie își pierd limitările, se întrepătrund insinuos și una devine cealaltă, apoi alunecă dinspre cyberpunk spre metafizica realității virtuale. Teoria inteligenție artificiale nu mai reprezintă o noțiune sf, constituirea minții fără necesitatea unui corp fizic, material, trișează relevanța ontologică, însăși a bazei principiilor existenței umane. Pentru re-adecvarea simțurilor, prin percepția tactilă, provocarea sistemului nanotehnologiei asigură alternativa logică a relației spațiale.

Calitatea spațiului pe scară nano este bogată și variată, la fel ca și spațiul antropomorfic, conținând arhitectura familiară a materiilor primare, textură, memorie, istorie, gravitate, întindere și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma lor. Plecând de la constituirea multitudinii lui Antonio Negri și onto-topologia lui Brian Massumi, ajungem la science fiction-ul care descrie creșterea rapidă a mișcării alter-globalizare. Unde timpul nu are o prea mare relevanță, doar spațiul imediat, iar protagoniștii se implică în acțiuni directe împotriva avaposturilor corporațiilor militaro-industrializate, opresive din punct de vedere politic, social, cultural, ridicând întrebări legitime despre anxietate, război nuclear, comenzi cibernetice, psiho-analiză, masculinitate dominantă. Philip K. Dick, în Do Androids Dreams of Eletric Sheep? (1968), capturează perfect stridentul peisaj al alienării sub-urbane, politica contra-culturală, neo-distopianismul ce apar atât de bine relevate și în romanul lui Kim Stanley Robinson, Gold Coast (1988), ca și a Octavia E. Butler, The Parable of the Talents (1998).

Ficțiunea speculativă, neo-liberalismul sau mai degrabă metamodernismul au răspuns prompt la percepția izolării individuale în societatea modernă, a ostilităților împotriva factorilor de civilizație. Estetica, filosofia și cultura contemporană în general, printre care și fenomenul literar, cu sub-genul science-fiction, sunt caracterizate prin intermediul aspectelor dialectice, o extensie a modernismului, care marchează o puternică și intenționată ruptură cu tradiția socială, politică, religioasă, creând o lume unde nu există un adevăr absolut, unde toate lucrurile sunt sau par a fi relative, fără conexiune directă cu istoria și instituții, experimentând alienarea, pierderea, disperarea, chiar disprețul pentru de slăbiciune și lipsa auto-valorii prin care să proiecteze individul anost, fără talent sau pregătire, în rândul marilor personalități.

Astfel, ne întoarcem la Platon (Symposium) și la termenul metaxu, de unde provine de altfel și prefixul meta (meta-modernism), ceea ce înseamnă a transcende, a disrupe, a răsturna, a amăgi, a deturna, a reacționa, pe scurt, a se afla în mijloc, între unul și altul, dar nu într-o stare reflectivă și nici de visare, ci o mișcare de oscilație între două jaloane sau poluri opuse. De existență. Între realitatea și materialismul vieții și conștiența minții. Contrastul între gândire și spirit, între noțiune și raționament, între optimism și îndoială, între nesinceritate cinică și naivitate ideologică (Luke Turner, Metamodernist Manifesto, 2011).

Astăzi, în prezent, pendularea între utopie și distopie este camuflată în meta-modernism, meta-fiction, poate în cyberpunk. Realitatea devine extravagantă și contradictorie, se prelevează din ansamblul vieții violența, absurditatea, viteza schimbărilor, tehnologia sciencefictională, ciudățeniile și viziunea transformărilor sociale, sub aura pragmatismului, a atitudinii celui care se adaptează la orice situație, care ia în considerație numai eficacitatea, utilitatea practică a unei situații. Literatura science-fiction, ca și cea mainstream de altfel, au fost înghițite de hegemonia actualei economii de piață, surpinse în focul bătăliei pentru cota parte a editurilor care aleargă numai după câștig și profit în detrimentul valorii și al calității, pe de o parte, iar pe cealaltă parte se află publicul cititor, acel public care mai citește literatură, totuși fără o putere financiară prea mare față de prețurile crescânde. Un dicton cunoscut spune că arta în sine este neprețuită. Ceea ce înseamnă că nu i se poate cuantifica valoarea reală.

De unde rezultă o situație cel puțin dihotomică:

  1. degradarea intelectuală a unei comunități de oameni, amenințată, precum dinozaurii,

cu dispariția pe termen lung, frustrarea din cauza neputiinței de a parcurge, din pură plăcere, din pură pasiune, pentru satisfacerea dorinței spirituale, lectura preferată (fie clasică, modernă, science-fiction), înstrăinarea de societate și izolarea față de semenii mult mai tineri, care au un alt mod de a privi și aborda în general literatura, ca și modalitățile tehnologice de a citi, nu neapărat literatură, o pseudo-cultură globalizată orizontal (nu vertical), percepută drept educație academică buldozată, adică forțată și intimidantă (Lisa Duggan, The Twilight of Equality: Neoliberalism, Cultural Politics, and the Attack on Democracy, 2003);

  1. adepții teoriei economiei de piață, prin maximizarea competiției, reducerea

volumului de calitate dar și cea de cantitate, însușirea politicilor monetare, favorizara afacerilor prin metoda promovării agresive pentru a crește cifra de afaceri, indiferenți la caracteristicile pozitive, complexe și dinamice ale literaturii, înlocuind convenabil literatura scrisă și tipărită printr-o cultura vizuală facilă, făcând uz de resursele tehnologiei moderne, ceea ce duce la o abordare superficială a mentalității de a citi, a parcurge un text, prin observarea materialelor pre-programate.

Am întâlnit oameni, cititori fervenți de altfel, ai genului sciene-fiction, care nu au habar despre fundamentele acestei specii literare, nu cunosc nici măcar elementele de bază. Și, prin urmare, nu au nici o perspectivă relevantă asupra valorii intrinseci ai textului. Din câte știu eu – este doar opinia personală – literatura este – sau ar trebui să fie – adevărată, frumoasă, captivantă, comprehensivă și, nu în ultimul rând dar în mod semnifiativ, să reușească să înflăcăreze imaginația, să antreneze mintea și intelectul. Efortul autorului ar fi în van dacă nu izbutește să captiveze atenția prin informația descrisă, oricât de multe amănunte descriptive ar abunda în opera respectivă.

Mai alarmantă este situația în care tinerii consumatori de science-fiction general nu sunt interesați de parcurgerea unei lecturi, decât dacă găsesc câteva cuvinte postate pe un blog sau pe un site, cu precădere referințe la un film sau anime sau jocuri video. Acești tineri vor thriller, acțiune, aventură, întâmplări neprevăzute și extraordinare, intrigă simplă dar de mare efect vizual, care să-i poiecteze într-un spațiu fabulos, cu un epos modest, dar unde protagoniștii, eroi și eroine moderni, își desfășoară forțele fantastice, dublați de imagini în sistem de animație computerizată grafic 3D. Tinerii de azi nu au răbdare, disponibilitate și nici baza educațională pentru cultură și literatură în sine, să citeasă o povestire, cu atât mai puțin o nuvelă și exclud romanul, considerându-l prea lung sau o pedeapsă școlară a lecturilor obligatorii. După succesul unor filme comerciale, gen The Hunger Games, Star Wars seriile noi, Transformers și altele, science-fiction-ul a devenit un gen de consum, fără a mai ține seamă de clasificări, formă, stil sau temă.

Am întâlnit, nu de mult, câțiva tineri, mari fani ai filmelor SF on-line sau pe DVD-uri. La întrebarea dacă citesc și literatură science-fiction, răspunsul a fost promt negativ. I-am chestionat despre producțiile cinematografice vizionate și printre diferite titluri, au amintit despre The Maze Runner, 2014, fără să știe că este ecranizarea romanului americanului James Smith Dashner (2009), cu subiect distpoic, Harry Potter (2001-2011), a autoarei britanice Joanne Rowlling, Starship Troopers (1999), după romanul cu același nume din 1959 a lui Robert A. Heinlein, considerat astăzi o utopie ipotetică. Aceeași tineri s-au mirat foarte tare când au aflat că Blade Runner (1982), este o adaptare a romanului lui Philip K. Dick, Do Androids Dream of Electric Sheep? (1968), la fel și trilogia post-apocaliptic distopiană modernă Divergent (2011) a autoarei americane Veronia Roth. Nu au auzit niciodată despre 2001: A Space Odyssey, filmul sau cartea lui Arthur C. Clarke, și nu știau nici că I, Robot (2004), filmul neo-noir distopian s-a folosit de colecția de povestiri ale lui Isaac Asimov.

Și, spre regretul meu, nu știau nimic despre autorii de science-fiction români. Nu numai că nu i-au citit, dar nici nu și-au închipuit că în România se scrie SF sau fantasy, că există un fandom și fani, că sunt cenacluri și cluburi de literatură al acestui gen, că scriitorii români au publicat cărți și volum, au apărut în fanzine și antologii, au luat premii, nu știau nici despre convențiile naționale sau alte manifestări din spațiul fandomului românesc. I-am întrebat dacă nu doresc să aprofundeze science-fiction-ul românesc, pentru a-și crea o viziune mai largă și o mai bună înțelegere a fenomenului. Răspunsul a fost năcuitor. Citez din replica unui tânăr pasionat de filme SF: ”nu mă interesează decât producțiile americane, astea sunt cele adevărate. N-am chef să-mi pierd timpul citind vreun boșorog expirat, iar blogurile despre SF-ul românesc nu mă atrag, nu au nici o noimă, nu le înțeleg sensul și mă plictisesc.”  Am încheiat citatul. I rest my case.

Prioritățile cotidiene s-au schimbat, nu în esența vieții de zi cu zi, dar în cea a pasiunilor. În special, în rândul tinerilor. Atât a cititorilor cât mai ales a scriitorilor. Cititorii citesc, ca de obicei, însă ce anume citesc? Cum anume citesc? Înspre ce direcție se îndreaptă cultura literară? Cea science fiction? Mai este la modă SF-ul introspectiv, filosofic și psihologic? Imaginația abstractă, mixată cu tehnologia  și era informații, ne propulsează, pe cititor și pe scriitor de asemenea, într-o altă dimensiune a analizei. Utopia – acel spațiu idilic, conceput a fi perfect – se transformă cu repeziciune într-o formă de distopie agresivă, de genul cyber/steam punk, unde posibilitățile de exprimare ale angoaselor umane se oglindesc în implicațiile coeziunii culturale, cu specific în literatura science fiction.

Voci din sfera teoriei și a criticii literare mondiale argumentează pozitiv asupra aspectelor sistemului globalizat de transmitere a informației în timp real, prin internet, computere conectate la sateliți, rețele de socializare, comunicare digitalizată și uneori chiar holografică, virtuală. A apus perioada în care unii dintre noi ne minunam la cuvântul și conceptul de cibernetică, introdus de Norbert Wiener[6], de unde a derivat termenul de ciborg (cybertenic organism, organism cibernetic), apoi s-a transformat în bionic, biorobot și android, în ipoteza că tehnologia cibernetică va forma o parte din evoluția omului viitorului. Ceea ce s-a și întâmplat, prezentul a depășit – din nou — previziunile SF-ului.

Însă, pe lângă multiplele beneficii aplicabile ale conceptului cyber – medicină, spațiu, armată, finanțe, artă, creație și chiar în sport, proliferarea în societate a rămas tot la un nivel modest. În litratura SF, Isaac Asimov, în The Bicentennial Man (1976) explorază idea de cibernetică și de creier pozitronic, (robotul care dorește să devină uman), apoi extrapolează noțiunea în I, Robot precum și toate antologiile și romanele având ca temă comună robotica. Între timp, s-au scris o mulțime de romane și s-a realizat o serie de filme pe subiectul ființei sau inteligenței artificiale, însă, ceea ce merită de subliniat, este extrapolarea laturii introspective, cu atingerea suavă a perceptelor filosofiei și delicatul tușeu psihologic, chiar dacă nu este tocmai metoda de investigare a metafizicii – pentru că, nu-i așa? cercetarea rațională a fenomenelor nu pot fi percepute prin simțuri.

Mă întorc din nou la Aristotel, la Metafizica, unde marele gânditor antic declară: Fiinţa lumii ca atare rămâne neschimbată, dar se modifică în efectele sale. Iar pe ființa lumii a numit-o element, nu fenomen. Iar Jean-Paul Sartre, abordând existențialismul în Ființa și neantul, spune: Sensul omului şi caracterul său destinal este cea a semnificației multiple a ființei umane. Scriitorul de science fiction își imaginează lumea ideală la care aspiră, chiar dacă o plasează într-un spațiu plin de anomalii sociale, distopia sau ruptura de o anumită realitate, care, de altfel, este foarte posibilă în ziua de azi.

Expresia societății în care trăim, relațiile interumane, condițiile concrete date, istorice, economice, politice și legile obiective ale dezvoltării societății, reprezintă forme ale manifestării spiritului uman, cu toate că acestea pot genera multiple interpretări. Distopia agresivă și întunecată, cyberpunk-ul, metafiction-ul, au carateristici suprarealiste, reflectând viziuni halucinante, grotești, cu multe inserțiuni de brutalitate, atât fizică cât și psihologică, de cele mai multe ori omul neputând înțelege sensul propriei existențe. Mă gândesc la Metamorfoza (1912) lui Franz Kafka, la The 43 Antarean Dynasties, 1997 (A 43-a dinastie Antareană, numită după planeta cu numele Antares; premiul Hugo în 1998) a lui Mike Resnick, The Hydrogen Sonata (2012, Sonată pentru hidrogen) a lui Iain M. Banks, și poate Biserica Neagră a lui Anatol Eftimie Baconsky (1970, publicată în 1990).

Moda sau trendul în literatura sciene-fiction a evoluat constant, pornind de la viziunea anticipativă a lui Jules Verne, a trecut subtil prin diferite curente culturale și, mai mult sau mai puțin, a afectat lumea prin simbolurile și ideile lansate, difuzate și îndreptate îndrăzneț spre un segment nu foarte îngust, adresându-se în primul rând cititorilor educați în sciene fiction, de unde, informațiile creative au trecut în plan științific, ideile cândva fanteziste devenind realitate pură. Șocul viitorului, această sintagmă decretată prin anii ’70, s-a transformat în fapte concrete, într-o existență efectivă.

Suntem într-o constantă intracțiune dinamică cu unele aspecte al vieții noastre pe care le numim cultură – o cultură formată din valorile noastre și de asemenea forme pe care le apreciem drept etaloane. Responsabilitatea culturii, a literaturii în general și a literaturii science fiction în special, revine creatorului, artistului, scriitorului, a gânditorului care râvnește la împlinirea pe plan personal, pe plan social cât și în spațiul generos al consumatorilor. Rolul scriitorului nu este numai acela de a reflecta și interpreta viața, el informează și chiar se implică în sculptarea vieții. Odată cu creșterea complexității vieții urbane, oamenii au tendința de a se simți nepuntincioși în fața unei realități dure, extravagantă în contradicții, absurdități, izbucniri de violență necontrolată, viteza de schimbare a unor fenomene iluzorii despre ce este real, demarcația fină între faptă și ficțiune se estompează pe zi ce trece. Condiția de siguranță se transformă, încet dar sigur, într-una de probabilitate, cu caracter aleator și de îndoială. Utopia a rămas mult în urmă, distopia este prezentă, în culori sumbre.

Și atunci, de ce citim sau scriem, sau mai scriem, science fiction? SF-ul este numit de mult ori literatura ideilor, însă la baza narațiunii se află întotdeanuna o poveste despre dragoste și conflicte ale inimii, sau nemulțumiri și frustrări, sau dorința vizionară de a schimba lumea în (mai) bine. Avem cea mai grozavă tehnologie a tuturor timpurilor, însă suntem pe cale da uita însăși semnificația existenței în lumea asta. În curând vom începe să trăim într-o ficțiune empirică, în aerul de inconsecvență și imaterialitate care ne înconjoară, cel mai vizibil în lumea literară. Science fiction-ul va deveni depășit și învechit, nu va mai explora fantezia și imaginația, experiența estetică își va pierde funcția contemporană. Micro-limbajul tehnologic va prelua arta semantică și sintaxa peotică, refuzându-ne, până la urmă, într-un viitor nu foarte îndepărtat, paradigma certitudinii metafizicii.

Așadar, se naște întrebarea, legitimă: de ce se obosesc scriitorii să scrie? De ce ne încăpățânăm în continuare să scriem, și să publicăm, în aceste condiții actuale, când atenția cititorului este limitată față de cartea fizică, când există o sumedenie de alte mijloace tehnologice mult mai comode și mai atractive de a citi ceva, nu neapărat literatură de artă, pe bloguri, website-uri, rețele de socializare pe Internet, care captează interesul și preocupările, mai ales a tinerilor? În primul rând nu pentru bani, asta e clar! Poate din egoism personal, să ne vedem numele pe coperta unei cărți într-un raft de librărie și să ne mândrim cu ea? Vrem să demonstrăm cuiva, poate nouă înșine, cât de valoroși suntem și cât de celebri putem deveni? Poate dintr-o pasiune escapistă, pentru evadarea din viața noastră cotidiană, concretă și solicitantă, pentru a căuta o fărâmă de frumusețe și fanetezie, dincolo de scepticism și cenușiul vieții noastre trepidante? Sau poate din dragoste altruistă pentru fantezie și imaginație?

Scrisul este poate singurul domeniu care nu a trecut prin prelucrări dramatice, cu toate că grafia semnelor s-a modificat continuu, permițând scrisului o evoluție constantă, progresivă și stilizată până la modernism. Însă, scrisul, ca atare, a rămas aceelași, de milenii, de când a fost inventat. Nu mă refer la modalitățile de a scrie sau cele de a citi. Epoca digitală a îmbunătățit sau ușurat procedeul de scriere, însă o anumită categorie de scriitori rămân în continuare nostalgici vechiului sistem. Acela de a scrie pe hârtie, fiecare cuvânt, folosind stiloul cu cerneală sau creionul bine ascuțit. La fel cum nu toată lumea este entuziasmată de citirea cărților pe suport eletronic. Fie că nu le place, fie că nu le pot mânui, fie că nu pot citi în spațiu virtual.

Potrivit Adunării Generale a conferinței scriitorilor din Chicago, AWWP (Association of Writers & Writing Programs, Societatea Scriitorilor și a Programelor de Scriere), la întâlnirea literară anuală au fost prezenți 12.000 de persoane, scriitori, profesori, studenți, editori, publiciști, ocazie cu care s-a realizat un sondaj pe un eșantion de 8.000 de scriitori prezenți și s-a constatat că numărul de programe universitare de cursuri pentru scriere creativă în domeniul literaturii a crescut, de la 50 din 1980 la 300 și numărul de bloguri literare depășește 110 milioane în acest an, din care un procent de 2,08% este ocupat de literatura science-fiction, cu toate genurile și subgenurile ei. Cifrele vorbesc numai despre zona nord-estică a Statele Unite ale Americii și sunt estimative. La care trebuie adăugate întreaga Americă, Canada, Europa, Asia, America de Sud, Africa, Australia, Noua Zeelandă.

În lume există peste 110 miliarde de bloguri, personale sau oficiale, aproximativ 1 miliard de website-uri și mai mult de 2 miliarde de oameni, aproximativ 35% din populația lumii, care utilizează rețele de socializare. Câți scriitori de beletristică, de fiction, există în lume? Cât la sută sunt scriitorii de science-fiction? Cât la sută sunt recunoscuți în lume? Cât la sută publică ceea ce scriu? Câți scriitori sunt citiți?

Vă pot oferi câteva date statistice (publicate de AWWP, Association of Writers & Writing Programs, martie 2015):

  • din 8.000 de autori de literatură, 58% au cel puțin un manuscris terminat, dintre care 34%  sub formă digitală, 8% pe suport de hârtie;
  • din 8.000 de cititori, 60,1% citesc cărți de pe platforme online electronice, 11,5% citesc numai în format fizic, 28,4% citesc amestecat;

Apoi, aceeași AWWP, publică rezultatele unei analize:

  • 21,3% din 4 miliarde de adulți (din populația lumii de 6.912 miliarde de oameni), scriu beletristică și fiction (se includ dramaturgia, poezia, eseistica, critica literară și de artă, proza pentru copii, texte pentru cântece, scenarii, mesaje de publicitate, și altele);
  • 31% sunt autori de lucrări științifice în toate domeniile, tehnice, academice, politice, religioase, documentare, jurnalism, etc.;
  • 29% scriu literatură science-fiction, din hobby, fără să fie preocuparea lor principală;
  • 15% scriu și publică science-fiction, ca obiect principal de activitate;
  • din cei de mai sus, 3,7% sunt citiți (volumele publicate).

Să fim oare triști? Sau să ne bucurăm că nu sunt mai mulți scriitori pe care să fim tentați să-i citim, în timpul nostru liber, din ce în ce mai limitat? Să privim această stare de fapt ca pe o situație pozitivă? Cum putem interpreta și sintetiza aceste procente?

John Steinbeck, în 1956, îi scria prietenei sale Elizabeth Otis (volum de scrisori publicat postum, Letters to Elizabeth, 1978, Public Library): ”Mașinăria de publicitate comercială, nu numai pentru bunuri de larg consum, dar și pentru literatură și artă, ucide cultura creativă”. Steinbeck s-a referit, desigur, la cultura literară, nu la cea de marketing, din domeniul afacerilor. Terminologia pare asemănătoare, utilizând aceleași cuvinte – creativitate și cultură, însă exprimând concepte diferite, cu toate că inovația și valoarea intrinsecă sunt fundamentele culturii organizaționale, la fel ca și în creația literară.

Visele sunt de mai multe tipuri, depinzând de structura sufletească și spirituală a fiecăruia. A visa e personal, este titlul unei povestiri a lui Isaac Asimov. Visăm la o lume mai bună, mai puțin complexă, ferită de pericole, atât terestre cât și din spațiu, visăm la dragoste de înțelepciune, la îmbogățirea culturii noastre proprii, dorim să prosperăm pe toate planurile, visăm să scriem mai bine, să fim apreciați, să evoluăm, atât ca scriitori cât și ca cititori. Nu este timpul și nici ocazia de a ne pierde în distopii.

Iar în final, nu mă pot abține de a nu aminti cele câteva cuvinte pe care le-a rostit regina Elisabeta a II-a, cu ocazia festivității de celebrare a celei mai lungi domnii din lume, 63 de ani pe tronul Marii Britanii: ”Cheia schimbării este să anticipezi ce va veni”.

Vă mulțumesc pentru atenție și răbdare.

Bibliografie:

Benson, Stephen: Fiction and the Contemporaneity of the Fairy Tale, in the edition Contemporary Fiction and the Fairy Tale Edition, Detroit, Wayne State University Press, 2008

Davis, Mark. Monk, Daniel Bertrand: Evil Paradises, Dreamworlds of Neoliberalism, New Press, 2007

Duggan, Lisa: The Twilight of Equality: Neoliberalism, Cultural Politics, and the Attack on Democracy, Boston, Beacon Publicity, 2003

Jameson, Fredric: Archaeologies of the future. The desire called utopia and other science fictions. London, Verso Publishing, 2005

Hall, Stuart: The Hard Road to Renewal, London, Verso Books, 1988

Sterling, Bruce: An essay on the new aesthetic, http://www.wired.com/2012/04/an-essay-on-the-new-aesthetic/, 2012.

 

[1]Conceptul de integronică are drept fundament coeziunea lumii înconjurătoare, la care se adaugă unitatea gnoseologică, a capacității omului de a cunoaște realitatea și de a ajunge la adevăr, prin organizarea și integrarea personalității sale, lărgimea și mărimea orizontului său bazat pe bogăția cunoștiințelor acumulate, prin modul în care sistemele,  științele, literatura, arta, filosofia, se constituie și se dezvoltă

[2]proză romantică The Old Arcadia, 1580, apaținând lui sir Philip Sidney (1554-1586, poet, curtean, cărturar, soldat din perioada elisabetană)

[3]Aristotel, 384-322 î. Hr., unul din cei mai importanți gânditori ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice; Metafizica reprezintă teoria ființei, în sensul de ceea ce are existență, operă scrisă între anii 336 și 323 î. Hr.

[4]manga 漫画, sunt benzi desenate care nu se adresează strict copiilor, precum cartoons în SUA și Europa; au o clasificare mai variată în funcție de demografia publicului cititor, împărțite pe categorii  de vârstă și sex, de la copii mici, adolescenți, tineri până la adulți, cuprinzând toate genurile de teme și subiecte, fiecare clasificare având un nume specific și un public țintă foarte clar: kodomo destinată numai copiilor; shōjo numai pentru tinere fete și adolescente; shōnen numai pentru băieți și adolescenți; josei pentru tinere femei între 18-30; seinen, pentru bărbați tineri între 18-30 și 40 de ani; genurile și subiectele sunt: aventură, acțiune, romance, dramă istorică, sport sau jocuri, horror, science fiction, fantasy și cyberpunk, mister, comic, afaceri, sexualitate, erotic

[5]Akira, 1988, este un film japonez epic science fiction de acțiune, în regia lui Katsuhiro Otomo; prezintă o versiune distopică a orașului Tokyo în în anul 2019, la 31 de ani după al treilea război mondial, iar personajul principal e un tânăr motociclist, Tetsuo Shima, care are puteri psihice și este conducătorul unei găști de motocicliști;

Tetsuo: The Iron Man 鉄男, Tetsuo, 1989, este un film cult cyberpunk, în regia lui Shinya Tsukamoto;

filmul prezintă o grafică de extremă brutalitate, când un bărbat este metamorfozat într-o grămadă de  bucăți de fier și în cele din urmă se transformă total într-o bestie metalică, bântuind pe străzile din Tokyo și orice atinge se preface în metal;

Genocyber ジェノサイバー, 1993, manga și anime cyberpunk produs de Tony Takazaki, cu elemente cuprinzând scene de violență excesivă; subiectul se referă la o fată tânără care se auto-crează drept o armă biologică supremă, Genocyber (geno de la genocid, cyber de la computer), combinând puterea și conștiința ei cu cea a sorei sale, având capacități regenerative, telekintice și pirotehnice, capabilă de distrugeri în masă;

Battle Royale バトル, 1996, este o nuvelă scrisă de Koushin Takami, apoi a devenit un serial de manga, anime și o serie de trei filme; povestea descrie un grup de studenți de liceu, forțați să se lupte între ei până la moarte, într-un program rulat de guvernul autoritar japonez numit Republia Marii Asiei de Est;

[6]Norbert Wiener, 1894-1964, matematician, filosof, inginer electronist american

Latest posts by Anamaria Borlan (see all)