„Un model de lucru pentru analiza science fiction-ului lumii a treia: cazul Braziliei” (partea a V-a) de Prof. Dr. M. Elizabeth Ginway (Universitatea Florida, S.U.A.)

Femeile şi science fiction-ul brazilian din anii 80

Din punct de vedere istoric participarea femeilor în cadrul genului SF din Brazilia a fost redusă, dar în ultimul timp au fost publicate mai multe lucrări ale unor autoare. Prozatoarele au contribuit cu o treime din povestirile antologiei lui Gerson Lodi-Ribeiro din 2002, „Como era gostosa o minha alienígena” [Cât de gustos a fost extraterestrul meu], o culegere de povestiri SF erotice.

Povestirile autoarelor din acest volum au câștigat primele trei locuri la concursul brazilian Argos din 2003 pentru cea mai bună proză SF[1]. Romanul fantasy din 2001 de Michelle Klautau, „Crepúsculo da Fé” [Crespusculul credinței] îmbrăţisează idealurile feministe așa cum o face şi romanul ei “A lendária Hy Brasil” [ Legendarul Hy Brasil] (2005).

În 2003, Helena Gomes a publicat „O arqueiro e a feiticeira” [Arcaşul și vrăjitoarea], primul dintr-o serie fantasy în trei părți numită „A Caverna de Cristais” [Peştera de cristal], contribuind la numărul celor câteva câteva romane publicate de femei în cadrul acestui gen în Brazilia .

Doresc în continuare să mă refer la două autoare care au publicat texte în diferite antologii și fanzine, și care au contribuit, de asemenea, cu proză originală la antologia „Como era gostosa o minha alienígena”. Deși aceste povestiri nu au fost votate printre primele trei, este de remarcat faptul că nu şi-au propus să satisfacă fanteziile sexuale masculine aşa cum o fac textele premiate. „Dainara” de Adriana Simon este un text original prin portretizarea sexualităţii feminine, în timp ce „O ano da lua” [Anul lunii] de Simone Saueressig articulează în special preocupările sex feminin pornind de la o perspectivă neobișnuită.

„Dainara” se referă la o femeie exobiolog, care într-un moment de profundă neîncredere de sine provocată de un şef foarte critic, se implică într-o relație simbio-sexuală cu un extraterestru având mai multe tentacule, care în cele din urma se ataşează de scalpul ei ca o perucă. Acest lucru are efecte profunde asupra relațiilor cu iubitul ei de multe ori absent. Pe de o parte, e mai ușor să-i tolereze absențele deoarece ea nu se mai teme de abandon, iar pe de altă parte, plăcerea sexuală a amantului ei uman creşte, făcându-l mai puțin dispus să fie departe de ea.

Simbioza Dainarei cu extraterestrul amintește de sensul completitudinii experienţei hermafroditului din „Simpozionul” lui Platon, în care căutarea omenească a dragostei este explicată ca o încercare de a recupera sensul primordial al plenitudinii. Extraterestrul din naraţiunea Adrianei Simon semnifică şi împlineşte sensul mitului androginului, satisfăcând în același timp, de asemenea, şi alte aspecte centrale existenţei feminine. În primul rând, oferă un sentiment de încredere în sine considerat de cele mai multe femei că este subminat de societate patriarhală, iar în al doilea rând, având în vedere că în mod tradițional tabuurile sexuale ale societății apasă mai mult asupra femeilor, oferă un mijloc de satisfacţie fără inhibiţii sexualităţii feminine. În cele din urmă, puterea sexuală generată de extraterestru aprinde un nou interes din partea iubitului ei, care anterior a pus cariera înaintea dragostei.

Dacă interacțiunea dintre om și o specie extraterestră are un final fericit în „Dainara”, în schimb în „O ano da lua” de Simone Saueressig, are un rezultat tragic. Protagonista este o femeie vârcolac din lumea nouă care se îndrăgosteşte de un bărbat obişnuit şi are un copil cu el. Copilul este ucis de propriul său tată şi femeia îşi ia rapid revanșa împotriva „soţului” ei şi îi ucide şi pe cei trei „cumnaţi”, stingând filiaţia genetică a bărbatului ei. Amintirile ei legate de aceste evenimente, punctate de fazele lunii, portretizează acțiunile ei alternativ răzbunătoare, milostive şi instinctive. În nişte situaţii ucide, într-un alt episod cruţă viața unei tinere femei care poartă copilul iubitului ei, ca o modalitate de a aduce un omagiu memoriei bărbatului permiţînd supravieţuirea genelor sale. Într-un alt episod, ea a ucide un preot, afirmându-şi sfidător „dragostea” pentru sânge și voinţa ei de a supraviețui.

Imaginându-şi un vârcolac ca o entitate de sex feminin, naraţiunea inversa asociațiile noastre tradiţionale referitoare la legătura dintre dorinţa sexuală masculină și puterea fizică.

Femeia vârcolac inițiază relația sexuală și-şi exprimă satisfacția vânând și ucigând, activităţi asociate de obicei, cu masculii speciei umane. În timp ce femeia vârcolac este un prădător natural, ea experimentează, de asemenea o profundă iubirie sexuală şi maternă. Cruţând partenera bărbatului ei, demonstrează că pentru ea loialitatea față de haită este mai puternică decât gelozia. Ucide, de asemenea, două figuri tradiționale ale puterii și represiunii masculine: Tatăl şi Preotul.

Simone Saueressig include în proza sa idei feministe și experiențe feminine în moduri care sunt noi în ficţiunea speculativă braziliană.

Autoarele acestor două povestiri le permit personajele lor să-şi împărtăşească preocupările, pasiunile, trupurile și mințile cu „alteritatea”: în primul caz este vorba de relaţia unei femele umană cu un extraterestru, iar în al doilea, de o femeie vârcolac cu un mascul uman. Personajele feminine acceptă masculul ca partener sexual și iubit în același timp, dar pun sub semnul întrebării rolurile tradiționale ale diferenţierii de sex. Acesta este, probabil, aportul cel mai original al acestor autoare la antologia de texte erotice, „Como era gostosa minha alienígena”, pentru că multe alte povestiri tind să se axeze pe nişte fantezii implicând violența împotriva femeilor sau frica de castrare[2].

Postmodernismul şi metisarea genurilor

Un exemplu de postmodernism brazilian este antologia „Intempol” (2000), al cărei titlu este un joc de cuvinte între „tempo” [timp] și Interpol, sugerând sensul de poliție a timpului. Mai multe dintre povestirile din „Intempol” sunt foarte intertexuale, făcând referiri la opere literare europene și la cultura pop americană într-unfel de pastișă postmodernă. Editată de Octavio Aragão, antologia se bazează pe conceptul unei poliții braziliene a timpului care-i vânează pe infractorii locali și internaționali care încearcă să scape în timp în loc de spațiu. Conflictele culturale abundă atunci când personaje din „Prima Lume” vin în contact cu specificul culturii braziliene reprezentată de agenții Intempol.

În povestirea „A mortífera maldição da múmia” [Blestemul mumiei], de Carlos Orsi Martinho, o pastişă a unor filme hollywoodiene cum ar fi „Casablanca” (1942), „Raiders of the Lost Ark” (1981), și „The Mummy” (1999 ), un extraterestru și un agent Intempol trebuie să-și unească forțele pentru a opri o mumie să se reincarneze în viitor. Extraterestrul îl tratează pe brazilian în modul în care un agent din „Prima Lume” l-ar trata pe un agent din lumea a treia, folosind-l pentru muncă manuală, criticând calitatea proastă a echipamentului său, și bătându-şi joc de improvizațiile sale în locul utilizării procedurilor. Brazilianul în schimb se vaită în mod constant de aroganța și lipsa de subtilitate a extraterestrului.

O altă caracteristică a science fiction-ului brazilian contemporan este suprapunerea sa făţişă cu fantasticul și horrorul. Deși această tehnică este de asemenea, prezentă în science fiction-ul anglo-american, autorii SF brazilieni folosesc acest amestec al genurilor ca o modalitate de a obține o mai mare acceptare din partea cititorilor.

Un exemplu în acest sens este o culegere de povestiri fantastice antologată de Braulio Tavares în anul 2003, „Páginas de sombra: contos fantásticos brasileiros” [Paginile umbrei: povestiri fantastice braziliene]. Antologia cuprinde povestiri din 1884 până în prezent, cele mai multe scrise de autori de mainstream sau de autori canonici. În timp ce multe dintre aceste povestiri pot fi caracterizate ca fiind povestiri de groază, două din ele, „A Ultima Eva” [Ultima Evă] (1934) de Berilo Neves și „A escuridão” [Întunericul] (1963) de André Carneiro au fost publicate initial cu eticheta science fiction. O altă indicație a compatibilității celor două genuri în Brazilia este faptul că unul dintre binecunoscutele fanzine, „Megalon”, are subtitlul „Science Fiction și Horror”.

Suprapunerea generice poate fi, de asemenea, constată în lucrările unuia dintre practicanţi principali ai ambelor genuri din Brazilia, Carlos Orsi Martinho. În timp ce povestirea lui, „Pressão final” [Presiune finală] este hard science fiction, „O misterio da sala quatro” [Misterul din camera patru] (2004) mixează evenimentele care au loc la un priveghi tradiţional brazilian cu gândirea mistică, o călătorie în alte dimensiuni, și teorii științifice recente despre găurile negre.

Încadrându-se undeva între fantastic și science fiction, povestirea hibrid a lui Ivanir Calado, „Tia Moira” [Mătușa Moira] (1994), analizează modul în care trecutul bântuie prezentul, și modul în care tehnologia, mai ales televiziunea, interacționează cu tocitul nostru concept de realitate. Povestirea surprinde poziţionarea centrală a telenovelelor în viață brazilienilor. Aceste kitschuri melodramatice sunt urmărite de un mare segment al populației, bogați și săraci deopotrivă, și producătorii cum ar fi Brazilia Rede Globo efectuează sondaje elaborate pentru a evalua acceptanţa unor personaje și intrigi. Adesea personajele nepopulare sunt „ucise” şi intrigile sunt modificate ca răspuns la aceste sondaje (Tufte 137-39). Tia Moira, o astfel de telenovelofagă este matuşa tipic celibatară care locuiește cu familia fratelui ei. În timp ce naratorul, nepotul ei Carlos, o tratează pe mătuşa Moira cu duioșie, mama băiatului susține că aceasta are avea Alzheimer și complotează s-o interneze într-un azil.

Obsesia mătuşii Moira în privinţa telenovelelor braziliene ar fi banală, dacă am ignora faptul ea este aparent capabilă să determine atât evenimentele din emisiunea ei preferată cât și din viața familiei sale. Când tatăl lui Carlos suferă un infarct, iar maică-sa are o aventură cu prietenul fiicei ei, evenimente deja descrise în telenovelă, Carlos este forțat să se confrunte cu rolul decisiv al mătușii în viețile membrilor familiei sale. Tia Moira neagă rolul ei în toate acestea, dar este clar că ea este una dintre Parce, figuri mitologice care determină destinul uman prin tăierea și țeserea firelor vieților oamenilor. Numele de Moira este în mod clar legat de cuvântul grecesc „Moirai” readucând în actualitate mitologia în timp ce conferă un sentiment de atemporalitate poveştii.

Paragrafele finale ale „Mătuşii Moira” folosesc un limbaj în care se mixează imaginile televiziunii, țesutul, și cuvintele. Cerul devine ecranul de televiziune care deruleaza însăşi viaţa, pentru că Tia Moira a țesut cuvintele poveştii în firele vieţii personajelor. Prin urmare, povestea captează un mediu brazilian tipic, împletind televiziunea și textul, popularul și eruditul, într-un mod care injecteaza suspansul, melodrama și misterul în banala viață de zi cu zi.

Octavio Aragão este, de asemenea, interesat de intertextualitate, dar de un tip mai explicit literar. Povestirea sa „Hospedes” [Oaspeţi] (2004), care a apărut în fanzinul „Somnium” face aluzie la povestirea uneia dintre figurile literare de prim rang din Brazilia, Lygia Fagundes Telles, a cărei povestire horror „As formigas” (1977) [Furnicile] are elemente atât de fantastic cât și de horror.

În acest text două studente închiriind o cameră pe care şi-o pot permite, observă că întreaga casa are un aspect sinistru, și că proprietăreasa, cu trabuc, perucă neagra, si o pisica, arată ca o încrucișare între o prostituată și o vrăjitoare. Ea le spune fetelor, una studentă la medicină și celalaltă – naratoarea – studentă la drept, că locatarul anterior a lăsat scheletul unui pitic în cameră. Elementul fantastic survine atunci când studenta la medicină se hotărăşte să reasambleze scheletul, observă munca nocturnă a unui grup de furnici care par să fi avut aceeași idee. Ea striveşte furnicile, descoperind că acestea dispar în mod inexplicabil până dimineața. Coşmarurile studentei la drept, sunt bântuite de profesori libidinoşi și rendez-vous-uri cu pitici, la care se adaugă repetatele re-asamblări ale scheletului de către misterioasele furnici, le determină pe cele două fete să părăsească încăperea în miez de noapte.

Scheletul piticului poate simboliza anxietatea resimţită de cele două fete la intrarea în universul unor profesii dominate în mod tradițional de bărbați, în timp ce personajul prostituatei/vrăjitoarei evocă prejudecăţile împotriva femeilor singure. Furnicile par a fi controlate de către pitic, o imagine distorsionată a sexului masculin (Rumplestiltskin), care le amenință pe cele două tinere femei în timp ce păşesc pe drumul potențialei lor cariere. În timp ce intră în tradiționala sferă masculină a muncii și sexualităţii, ele se confruntă cu distorsionate şi negative arhetipuri de sex masculin și feminin care le amenință inițierea în lumea adulților.

Povestirea intertextuală „Hospedes” a lui Aragão preia simbolul piticului din povestirea Lygiei Fagundes Telles. Piticul este capabil să se folosească de mintea tinerelor femei, în scopul de a-şi reconstitui corpul. O numește pe studenta la medicină, „mamă” pentru că ea vrea să-l reasambleze, distribuind-o într-un rol matern tradițional iar el considerându-se fiul ei într-o reiterare a complexului lui Oedip. El le spune fetelor că furnicile sunt o puternică proiecție psihologic creată de studenta la medicină. Cum piticului începe să-i crească carne pe oase, acesta creează o altă dramă freudiană, oferindu-şi ochii unuia dintre taţii fetelor și nasul celuilalt, adăugând un posibil complex al Electrei la acest mix. Aragão, prin enunţarea unui punct de vedere masculin, adaugă şi potenţează substratul subconștient al poveştii, scriind o poveste stranie, care aduce un omagiu Lygiei Telles, deschizând în acelaşi timp calea pentru autorii de science fiction şi de horror pentru acceptanţa în calitate de furnizori de legitimă expresie literară.

Deși Ivanir Calado a fost publicat cu succes de editurile mainstream, cei mai multe dintre celelalţi autori menționaţi aici, Martinho, Aragão, Calife, Causo, Lodi-Ribeiro, chiar şi Braulio Tavares, în ciuda faptului că a publicat cărți și povestiri atât în Portugalia și Brazilia, continuă să fie acceptaţi doar în fanzine, cum ar fi Megalon și Somnium, sau în prozine efemere cum ar fi Quark, sau în revista glossy Sci-Fi News, o publicaţie dedicată mai ales science fiction-ului anglo-american. Într-un articol identificând cele mai bune 50 de texte ale science fiction-ului brazilian, Lodi-Ribeiro și Marcello Simão Branco citează lucrări ale autorilor menţionaţi mai sus, plus André Carneiro, Henrique Flory, Ivan Carlos Regina, Finisia Fideli, José J. Veiga, și Fábio Fernandes. Acești autori recunosc calitatea muncii lor și a colegilor lor, dar continuă să lupte pentru o mai largă acceptare în cercurile critice şi editoriale ale culturii literare tradiționale din Brazilia[3].

Concluzii

Prin examinarea science fiction-ului brazilian, putem vedea modul în care o țară din lumea a treia remodelează un gen literar provenit din „Prima Lume” pentru a se adapta propriilor teme naționale, perspectivelor şi esteticii sale. Deși interacțiunile sale cu science fiction-ul anglo-american sunt oarecum unilaterale, pentru că probabil niciun autor american cunoscut nu ştie portugheză, science fiction-ul brazilian și cel din alte ţări în curs de dezvoltare, ar putea remodela genul în moduri încărcate de implicații pe termen lung. În prezent, SF-ul brazilian nu poate decât aspira la transformarea radicală a „revoluției” feministe asupra science fiction-ului din anii 70 și deceniile următoare care a oferit spațiu editorial pentru scriitori minoritari ale căror voci continuă să transforme genul cu diversitatea viziunilor lor asupra lumii. În toate aceste cazuri, poziția de subaltern sau de marginal oferă perspective noi și variate asupra producției culturale hegemonice.

Sfârșit.

© M.Elizabeth Ginway

Titlul original: „A Working Model for Analyzing Third World Science Fiction: The Case of Brazil”, Science Fiction Studies, vol. 32 (2005).

Traducere de Cristian Tamaş.

Traducerea şi postarea în Revista SRSFF s-au făcut cu acordul autoarei şi a Managing Editorului revistei Science Fiction Studies, domnul Dr.Arthur B.Evans. Le mulţumim.

 

Partea I: Un model de lucru pentru analiza science fiction-ului lumii a treia: cazul Braziliei de Prof. Dr. M. Elizabeth Ginway (Universitatea Florida, S.U.A.);traducere de Cristian Tamaș

Partea a II-a: Un model de lucru pentru analiza science fiction-ului lumii a treia: cazul Braziliei de Prof. Dr. M. Elizabeth Ginway (Universitatea Florida, S.U.A.);traducere de Cristian Tamaș

Partea a III-a: Un model de lucru pentru analiza science fiction-ului lumii a treia: cazul Braziliei de Prof.Dr.M.Elizabeth Ginway (Universitatea Florida, S.U.A.); traducere de Cristian Tamaș

Partea IV-a: Un model de lucru pentru analiza science fiction-ului lumii a treia: cazul Braziliei” de Prof. Dr. M.Elizabeth Ginway (Universitatea Florida, S.U.A.); traducere de Cristian Tamaș

 

[1] Textele câștigătoare ale concursului Argos 2003 pentru cea mai bună proză scurtă au fost publicate în antologia lui Lodi-Ribeiro : povestirea „Boas-vindas” [Bine ai venit], a autoarei portugheze Maria de Menezes, care naraează eliberarea sexualităţii reprimate a unei femei, text clasat pe primul loc. Premiul al doilea a fost castigat de braziliana Carla Cristina Pereira, a cărei povestire, „Uma certa capitã Rodrigues” [Un anumit căpitan Rodrigues] implică voyeurismul sexual, iar premiul al treilea a fost decernat brazilienei Marcia Kupstas pentru „Gepetto”, în care un artist creator de păpuşi sfârşeşte prin a-şi distruge păpuşile sexuale. Pe scurt, povestirile autoarelor Simon și Saueressig oferă o perspectivă mai feminină asupra sexualităţii, în puternic contrast cu aceste povestiri premiate, fantasme ale sexului cu mai mulți parteneri, ale voyeurismului şi violenţei. Pentru detalii despre aceste premii, a se vedea Gerson Lodi-Ribeiro, „Prêmio” (7-8) (n. aut.)

[2] Povestirile din antologia lui Fabio Fernandes, Lucio Manfredi, Marcia Kupstas, și Luis Filipe Silva descriu moartea sau tortura unor personaje feminine (n. aut.)

[3] Un subgen popular care face ravagii în Brazilia este fantasy-ul tolkienesc cu influenţe „sword-and-sorcery.” „O prisioneiro da sombra” [Prizonierul din umbră] (2003) de Luiz Roberto Mee și „Angus” (2003) de Orlando Paes Filho (2003) portretizează căutarea eroului clasic masculin în vederea iluminării spirituale. A se vedea, de asemenea, titlurile unor texte de Michelle Klautau și Helena Gomes, ambele utilizând genul fantasy pentru a sublinia noile roluri ale unor personaje feminine. O altă variantă dar folosind o linie naționalistă este „A sombra dos homens: a saga do Tajarê” [Umbra oamenilor : Saga lui Tajarê, 2004] de Roberto de Sousa Causo, care descrie întâlnirea dintre o vikingă şi un amerindian în ţinuturile amazoniene. Braulio Tavares subliniază în prefaţa sa la textele lui Causo, că acestea urmează toposul eroului mitic, dar cu decoruri şi personaje braziliene (n. aut.)