Pe la mijlocul anilor nouăzeci am încercat să găsesc o definiţie cât mai corectă a SF-ului. Asta pentru că în rândul fanilor (şi autorilor) circulau tot soiul de definiţii (cea mai interesantă îi aparţine lui Adrian Bănuţă: SF este un text pe care autorul lui îl consideră ca atare). În vremurile preInternet, singura soluţie era să baţi bibliotecile şi Centrele Culturale  din Bucureşti (erau destule) şi să scotoceşti prin dicţionare şi enciclopedii. Am avut surpriza să descopăr că nu exista un punct de vedere unanim acceptat. Mai mult, unii considerau SF-ul o subramură a fantasy-ului, alţii, dimpotrivă, considerau că SF-ul face parte din fantasy. Pentru ca lucrurile să fie complicate la maxim, am descoperit că, de fapt, prin fantasy se înţelegeau două lucruri diferite:

1. literatura fantastică de toate tipurile, începând cu poveştile cu zâne şi terminând cu fantasticul spre horror al victorienilor. Ca atare, Borges făcea parte dintre scriitorii de literatură fantasy!

2. subgenul literar care cuprindea sword and sorcery, high fantasy şi alte producţii în care magia juca un rol important.

În această situaţie, bineînţeles că se găsea întotdeauna cineva care să folosească definiţia nepotrivită. Oricum, practica impusese un soi de definiţie acceptată tacit: SF-ul şi fantasy reprezentau două feţe ale monedei. SF-ul imagina lumi care funcţionau în baza legilor ştiinţei, iar ştiinţa juca un rol important în acţiune; fantasy imagina lumi care funcţionau în baza unor legi ale ocultului, iar misticul juca un rol important în acţiune. Într-un fel, fantasy era sora cea mică şi pe care musafirii n-o prea bagă în seamă, pentru că cine ar agrea o lume a magiei, în afară de copii şi de o mână de ciudaţi?

Şi totul a funcţionat bine-merci, până când cititorii au descoperit (cu ajutorul cinematografului) că există opere fantasy respectabile, cu morală şi cu personaje impresionante. Cenuşăreasa s-a transformat în prinţesă, iar opere care se pretindeau alegorii, basme culte şi alte celea, au ajuns să se mândrească a fi fantasy. Mai mult, SF-uri evidente au încercat să se prezinte a fi fantasy, ca să profite de piaţa favorabilă.

Chestia cea mai interesantă e reprezentată de o găselniţă editorială impresionantă: fantasy-ul de moravuri. Imaginaţi-vă o poveste care descrie o lume ca a noastră, cu acţiunea plasată într-un stat mai mult sau mai puţin imaginar, în care au loc diferite conflicte şi evoluţii ale personajelor. Nu există nici un element supranatural. În mod cert aţi citit asemenea cărţi, vă amintesc doar câteva: Deşertul tătarilor a lui Buzzati, Jocul cu mărgelele de sticlă a lui Hesse, Ţărmul Sirtelor, a lui Julien Gracq. Numai că asta pe care vi le-am enumerat sunt cărţi foarte bune, pe care mainstreamul s-a grăbit să le revendice. Ce faci cu celelalte, care nu-s atât de bune? Le vinzi ca romane istorice? Păi nu fac referire la o istorie autentică. De aventuri? Nu prea au aventuri… Atunci scoţi din mânecă soluţia: fantasy! Păi n-au nici urmă de supranatural. Nu contează, inventăm un fantasy fără supranatural! Ca pastrama fără sare.

Pentru cei care nu se lasă fraieriţi, lansăm o altă definiţie (mai tare decât cea a SF-ului, dată de Bănuţă): fantasy este o poveste care se desfăşoară într-un mediu fantasy. Foarte bine. Şi ce-i mediul fantasy? Aici se rupe filmul. Pentru că mediul în care se desfăşoară poveştile fantasy nu-i numai cel feudal, ci şi cel contemporan (în urban fantasy), cel prefeudal (în Conan şi poveştile de felul acela), cel antic (lumile inventate de Merritt)  şi mai avem mediu asiatic, egiptean şi mediul inventat complet… şi toate mediile astea au în comun un lucru: sunt guvernate de magie.

Mulţi dintre cititorii lui G. R. R. Martin se lasă înşelaţi de povestea din A Song of Ice and Fire. Fiind atenţi la suferinţele, devenirile şi redescoperirile personajelor sale, scapă din vedere cele două teme importante (fără de care povestea nu are niciun sens, e doar o înşirare de aventuri): există ameninţarea permanentă şi cumva ignorată a venirii iernii şi, odată cu ea, a ceea ce se află dincolo de Zid; lumea lui Martin a intrat într-o criză profundă pentru că dispăruseră dragonii (şi tot ce însemnaseră ei, asta dusese la ajungerea pe tron a unor regi nebuni, etc.), iar şansa de a-şi regăsi echilibrul îi poate fi oferită doar de reapariţia dragonilor.  Adică lumea aparent materială a lui Martin este guvernată, în mod discret, dar real, de magie…

Mă opresc aici în expunerea opiniilor mele despre ce înseamnă literatura fantasy. Dacă va fi cazul, vom mai discuta despre acest subiect, cu altă ocazie.