Lovecraft_chemarea-lui-Cthulhu
H.P. Lovecraft, Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri stranii, traducere de Ligia Caranfil, Editura Leda, 2009

Traducerea colecției de povestiri Chemarea lui Cthulhu, de H.P. Lovecraft, la Editura Leda reprezintă un eveniment. Pe cât este de important și de influent este Lovecraft pentru literatura fantasy & horror a secolului XX, pe atât de puțin cunoscut este el în România.

În timpul vieții, Lovecraft a fost un personaj singuratic și retras, aproape de ceea ce el numeste, în ficțiunile sale, „un artist decadent”. A publicat un număr extrem de mare de poezii, povestiri scurte și eseuri, în revistele pulp ale epocii și în jurnale de amatori, unele dintre acestea editate chiar de el însuși; a întreținut o corespondență extrem de bogată, care îi eclipsează, cantitativ, opera de ficțiune și care, pusă cap la cap, reprezintă una dintre cele mai remarcabile colecții de documente literare ale începutului de secol XX; s-a considerat mereu mai degrabă un poet decât un prozator, poemele și eseurile sale depășind, cantitativ, de trei ori povestirile scrute; a trăit precar, din averea tot mai redusă a familiei sale, și a murit la doar 46 de ani, sărac, bolnav de cancer și suferind de subnutriție.

Nu și-a terminat niciodată studiile liceale și nu a urmat o facultate, fapt care, se pare, a reprezentat un motiv de jenă până la sfârșitul vieții. Cu toate acestea, a fost un autodidact, învățând de unul singur latina și acumulând cunoștințe enciclopedice despre antichitatea clasică și despre literatura anglo-saxonă a secolului al XVIII-lea. A studiat, de asemenea, pe cont propriu filosofia și antropologia, chimia și astronomia (pasiuni cultivate încă din copilărie), arhitectura și psihologia. Scriitorii care l-au influențat, pe parcursul vieții, au fost Homer și Vergiliu, Lordul Dunsany și E.A. Poe, Rimbaud și Baudelaire, dar aproape la fel de des îi citează, în povestirile sale, pe Einstein, J. G. Frazer și pe Bertrand Russell. L-au pasionat încă din copilărie, dupa cum declara în diverse scrisori, „lucrurile vechi și durabile” și a intreprins de unul singur, spre sfârșitul vieții, cercetări genealogice și istorice pe Coasta de Est a Americii.

Nici un volum de povestiri nu i-a apărut în timpul vieții, iar încercările eșuate de a-și publica un volum propriu i-au distrus, se pare, încrederea în abilitățile sale literare, în ultimii ani ai carierei sale de scriitor. Celebritatea a dobândit-o în timp, după moartea sa, în parte datorită influenței pe care a exercitat-o asupra unor scriitori mai cunoscuți (Robert Bloch, J. Vernon Shea, Fritz Leiber în anii ‘30, Jorge Luis Borges și Stephen King mai târziu) care i-au preluat, într-o măsură mai mică sau mai mare, temele și chiar elemente ale panteonului. Pe de altă parte, numărul mare de imitatori de mâna a doua ai lui Lovecraft, care au preluat formele, fără să înțeleagă sau să urmarească filosofia de fond a operei sale, i-a dăunat pe termen lung reputației scriitorului, în special în mediile academice.

Recomand, pentru o biografie a lui Lovecraft, studiul lui S.T. Joshi, H.P. Lovecraft: A Life; găsiți on-line o scurtă biografie realizată de același autor, la adresa: http://www.themodernword.com/SCRIPTorium/lovecraft.html.

The Cthulhu Mythos

În centrul panteonului pentru care, poate, Lovecraft este cel mai bine cunoscut printre fanii literaturii Science Fiction & Fantasy se situează „Vechii zei” sau „Marii strămoși”. Chemarea lui Cthulhu, povestirea care dă titlul volumului de la Editura Leda, este una dintre piesele fundamentale pentru universul lui Lovecraft; un grup de marinari descoperă, accidental, o cetate în mijlocul oceanului, din care eliberează un demon teribil, în vreme ce un val de paranoia lovește, în vise, firile mai sensibile din întreaga lume. La originea viselor se afla Cthulhu, o zeitate infernală care așteaptă, în cetatea scufundată R’lyeh, ziua când stelele îi vor fi favorabile pentru a domni din nou peste omenire.

Ca în mai toate „istorisirile stranii” ale lui Lovecraft, tehnica narativă presupune gradarea foarte precisă a emoției și concentrarea povestirii asupra unui lucru nenatural și abominabil. Momentul culminant este apariția, din fundul cavernei în care își așteaptă eliberatorii, a zeității extraterestre, Cthulhu, mai veche decât lumea pe care o cunoaștem noi: „Arătarea nu se poate descrie – nu există cuvinte pentru asemenea abisuri de nebunie atavică și isterică, pentru asemenea contradicții enigmatice în întreaga materie, în forțele naturii și în ordinea cosmică. Un munte pășea sau se poticnea. Dumnezeule mare! (…) Modelul idolilor sculptați în piatră, progenitura verde și celioasă a stelelor, se trezise ca să-și ceară dreptul. (…) După miliarde de ani, marele Cthulhu era liber din nou, cu un chef nemăsurat de desfrâu”.

Acel lucru supranatural, fie că este vorba despre un cult, o creatură infernală sau despre o zeitate malefică din vidul cosmic, este mai întâi intuit, presimțit prin urmele lăsate în istorie, prin relatările nebunești ale unor martori necreditabili, prin efectele indirecte ale presupuselor sale acțiuni; pe măsura ce naratorul se apropie, în cercuri, de focarul nebuniei, de acel ceva ce nu ar trebui să existe, revelația e pe cale să se petreacă, secrete teribile sunt pe cale să se dezvăluie. De multe ori, întâlnirea cu rădăcina răului poate să presupună o cunoaștere supraomenească despre univers, aflarea unor secrete interzise, însă, în același timp, aceste secrete au un preț: sănătatea mintală a celui ce întreprinde ancheta și/sau pierderea libertății și chiar a vieții lui.

În momentul zero, al întâlnirii cu acel ceva abominabil, se pot derula două scenarii: fie răul este privit direct în față, precum în Chemarea lui Cthulhu sau în Teroare în Innsmouth, și atunci cel care l-a văzut e condamnat să moară sau să i se alăture; fie răul este doar intuit, ghicit în spatele unui travesti, ca în „Cel care șușotea în intuneric”, și atunci naratorul-detectiv are o șansă de supraviețuire, cu o singură condiție, să dea uitării orice anchetă. Mai degrabă decât să descrie, Lovecraft folosește numeroase epitete generale, „abominabil”, „nebunesc”, „morbid”, și insistă asupra reacțiilor martorilor – greață, groază, leșin – pentru a focaliza emoția și pentru a augmenta un efect artistic cumulativ.

Cthulhu și ceilalți „mari strămoși” sunt elemente recurente ale unei serii de povestiri oarecum complementare, dintre care o parte sunt prinse în volumul de față. Cel care șușotește în întuneric este un miniroman ce istorisește întâlnirea unui savant retras, Henry Akeley, cu o specie extraterestră ale cărei avanposturi s-ar ascunde în pădurile munților neumblați de lângă Townshend, din statul Vermont.

Miniromanul e una dintre cele mai reușite piese ale volumului de față, iar finalul sau, cu creierul lui Akeley transplantat într-o mașinărie, deschide calea unui curent ce se va intitula, mult mai tarziu, „new weird”, „noul straniu”. Coșmarul din Innsmouth readuce din fundul oceanului creaturile-broască imaginate în Dagon, una dintre primele povestiri de maturitate ale lui Lovecraft. Ceea ce au în comun aceste istorisiri e, pe de o parte, panteonul imaginar, de origini extraterestre (Azathoth, Yog-Sothoth, Dagon, Cthulhu) și, pe de altă parte, o topografie fictivă, cu târguri recurente din Noua Anglie (Arkham, Innsmouth, Kingsport, Dunwich). O serie de cărți și de documente inventate revin, la rândul lor, în povestirile ciclului Cthulhu.

Zeitățile acestui panteon sunt extratereștri nemuritori, din civilizații mult mai avansate decât cea a oamenilor și din locuri în care nici una dintre legile universului cunoscut nu se aplică. „Pentru a obține esența externalității reale, fie de timp, de spațiu și de dimensiune, nu trebuie să uiți că lucruri precum viața organică, binele și răul, iubirea și ura, și toate atributele locale de acest tip ale unei specii neglijabile și trecătoare numite umanitate, nu există de nici un fel”, menționa Lovecraft într-o scrisoare.

Esența literaturii lui H.P. Lovecraft este relația omului cu cosmosul, cu universul infinit, așa cum explică el însuși într-un eseu din 1921, intitulat În apărarea lui Dagon: „Nu am putut să scriu despre «oamenii obisnuiți» deoarece nu sunt câtuși de puțin interesat de ei. Fără un interes nu poate exista artă. Relația omului cu omul nu-mi stârnește imaginația. E relația omului cu cosmosul – cu necunoscutul – care, singura, trezește în mine scânteia imaginației creative. Ipostaza antropocentrică îmi este inaccesibilă, pentru că nu pot să mă contaminez de miopia primitivă ce mărește Pământul și ignoră fundalul”.

Horror cu blazon

Selecția de la Leda e o bună introducere în literatura lui H.P. Lovecraft, care nu se rezumă la „mitologia Cthulhu”. Lovecraft e un excelent autor de povestiri horror și un maestru al imaginilor poetice, în descendența lui Poe si a lui Baudelaire. Veneticul, Dulăul și Ilustrația din carte sunt astfel de povestiri gotice, sumbre, în care gustul pentru lucrurile vechi și rare ia forme maladive, coșmarești. O componentă esențială a povestirilor lui Lovecraft este atmosfera, susținută de o scriitură calofilă, bogat ornamentată și pigmentată, uneori, cu arhaisme. Referințele livrești, trimiterile la titluri și la ediții rare, cultivate mai târziu de Borges, sunt parte a blazonului aristocratic al scriiturii lui Lovecraft.

Prozatorul se delimitează, de altfel, în diverse epistole de scriitorașii pulp cu care împarte o nișă altfel aproape unanim discreditată în mediile academice, aceea a povestirilor stranii: „Atunci când scriu o povestire stranie încerc întotdeauna să fiu foarte atent în a obține starea și atmosfera corecte, și în a pune accentele acolo unde le e locul. Căci nu se poate, cu excepția ficțiunii pulp imature și șarlatanești, să prezinți o relatare a unor fenomene imposibile, improbabile sau de neconceput drept locuri comune ale narațiunii sau drept fapte obiective și emoții convenționale”.

În sfârșit, Chemarea lui Cthulhu și alte povestiri stranii conține un al treilea gen de narațiuni – povestirile horror SF. Culoarea din afara spațiului, o relatare despre efectele unui meteorit asupra familiei unui fermier pe pământurile căruia acesta a căzut, e una dintre cele mai izbutite povestiri ale genului în care va excela, mai târziu, Stephen King. Ceva din acel obiect ceresc otrăvește locul, distruge plantele și ucide animalele; în ciuda semnelor de rău-augur, a tragediilor și morților care se țin lanț în familia sa, fermierul rămâne în propria casă în așteptarea sfârșitului inevitabil: „Nimic… nimic… culoarea… arde… rece și udă… da’ arde— trăit în puț… am văzut-o… un fel de fum… (…) trei să fi fost mai multe… semințe… crescură… le-am văzut ultima oara săptămâna asta… tre să fi intrat tare-n Zenas… așa un băiat mare, plin de viață!… îți biruie mintea, apoi te ia pe tine… te arde tot… în apa din puț… ai avut dreptate atunci… apă rea… Zenas nu s-a mai întors niciodat’ de la puț… n-ai scăpare… te trage… știi că vine ceva, da’i tot în zadar…”.

Tot la editura Leda au mai apărut, în anii trecuți, în dispăruta colecție „Galeria fantastică”, alte două volume de povestiri ale lui Lovecraft: Dagon și alte povestiri macabre & Demoni și miracole. Colecții cu povestiri ale lui Lovecraft au mai fost publicate, după 1990, la editurile Dacia, Vremea și Bastion.

© Cătălin Sturza

Textul a fost preluat cu permisiunea domnului Mihai Iovănel de pe blogul Revistei Cultura și republicat cu acordul domnului Cătălin Sturza: http://revistacultura.ro/blog/2009/10/hp-lovecraft-chemarea-lui-cthulhu-si-alte-povestiri stranii/

Le mulțumim domnilor Sturza și Iovănel pentru permisiune.