Adaptare după schiţa Oare ce vor să ne spună, de Tristan Bernard (1897)

Lansarea unui satelit pentru studiul particulelor rapide, supraluminice, a fost un eveniment care a trecut neobservat, scăpând până şi rubricilor de actualităţi cosmice ale ziarelor ocupate cu subiecte cu adevărat interesante, cum ar fi debarcarea pe Marte sau întemeierea primelor colonii umane pe Lună. În fapt, despre lansare aveau cunoştinţă doar cercetătorii unui observator astronomic obscur, care finanţase proiectul, şi doi-trei funcţionari superiori ai serviciului de telecomunicaţii care, plictisiţi de insistenţele celor dintâi, acceptaseră să le amestece minusculul vehicul cosmic într-un transport al navetei lor spaţiale, socotindu-se şi ei interesaţi, pe undeva, de un asemenea gen de cercetări.

Peste două zile, satelitul monopolizase rubricile de specialitate ale cotidienelor şi devenise atât de cunoscut, încât se vorbea de el pretutindeni. Captase, în domeniul particulelor rapide, prima emisiune de origine extraterestră. Continua să recepţioneze încă semnale – cel puţin aşa erau convertite pentru urechile terestre – evoluţia sa fiind urmărită pe întregul mapamond. Agenţiile spaţiale desfăşurau şedinţe fulger, iar la o săptămână de la eveniment, cerul s-a umplut cu sateliţi din ce în ce mai puternici şi mai sensibili ascultători ai mesajului, pentru că – se stabilise în mod cert – era un mesaj.

Au fost abandonate toate celelalte programe spaţiale, prilej cu care cosmonauţii debarcaţi pe Marte, plini de resemnare, s-au transformat în Robinsoni cosmici şi, în timp ce-şi amenajau locul de exil, au descoperit vestigiile unei vechi civilizaţii. Dar cine mai avea timp pentru ei?! Coloniştii selenari, ceva mai norocoşi, au trecut şi ei la captarea semnalelor, dată fiind poziţia lor cosmică privilegiată.

Se desfăşura o adevărată competiţie pentru descifrarea mesajului extraterestru şi fiecare dorea să fie primul. Dar, după un timp, fără ca interesul pentru strania emisiune să fi scăzut, au fost nevoiţi cu toţii să-şi recunoască neputinţa. Grupul de semnale sau mesajul sau o parte a sa a fost dată publicităţii şi s-a cerut miliardelor de minţi terestre să afle o rezolvare.

Nu s-a găsit.

Inevitabil, au hotărât să le răspundă. Fiind vorba de o civilizaţie care îşi permitea să folosească un asemenea mod de comunicare, era foarte probabil să-şi amintească de rudimentarul limbaj binar, valabil oriunde în Univers.

Aproape un an au durat pregătirile. Tehnologii apărute peste noapte au conturat emiţătorul pe care l-au instalat pe Lună. Aceasta a fost părăsită de colonişti, drept care i-a fost înlăturat şi firavul strat atmosferic care o înconjura, pentru care se lucrase din greu câteva decenii.

„Pentru a nu tulbura emisia” s-a spus şi s-a înţeles.

Energiile Terrei luară calea Cosmosului, deschizând canalul necesar transmisiei către steaua Sirius, identificată ca fiind locul de unde veneau semnalele. Acestea, în afara unor pauze scurte şi regulate, nu au încetat nici o clipă să sosească;  înregistrate, constituiră un material care,  dacă ar fi fost pus pe hârtie, ar fi umplut lesne un zgârie-nori de dimensiuni nu prea modeste.

Întrucât timpul de emisie era de numai două secunde, pământenii nu ştiau ce să transmită mai întâi. O nouă anchetă publică aduse răspunsul care porni imediat în Cosmos, convertit în cod binar.

„Ce doriţi să comunicaţi?”

Emisiunea de pe Sirius încetă brusc. Când reîncepu, Terra recepţionă un scurt mesaj, în acelaşi cod în care fusese trimis, aducând uimire peste miliarde de oameni. Răspunsul de pe Sirius era sec:

„Nimic.”

Pământenii munciră alte câteva luni şi, acumulând suficientă energie, transmiseră:

„Atunci de ce ne emiteţi semnale?”

După scurtă vreme, eterul particulelor rapide se umplu de zgomotul mesajului răspuns:

„Scuzaţi, comunicam cu centaurienii, nu cu voi.”