Elegantul volum „O istorie a lumii moderne. 1920-2000” al lui Paul Johnson (traducerea în limba română publicată de Humanitas în 2005) leagă în mod indisolubil „lumea modernă” de explozia definitivă a trei teorii: psihanaliza, marxism-leninismul şi teoria relativităţii. Nu vom analiza apartenenţa etnică a creatorilor celor trei teorii (Sigmund Freud, Karl Marx şi Albert Einstein), mărginindu-se să o atribuim pe seama unei coincidenţe.
De asemenea, pe parcursul acestui studiu nu ma voi adresa psihanalizei.
Voi prefera să încerc să trasez anumite paralele între teoria relativităţii, unde, prin natura meseriei mele, pot spune că mă număr printre cei mai avizaţi – şi comunism-socialism, domeniu în care poate că sistemul meu nervos central nu se poate erija în specialist, lipsindu-i studiile de specialitate; însă această lipsă de expertiză este suplinită, cred, din plin de organismul care-l suportă pe acest sistem nervos central: prin foamea, frigul şi lipsa de igienă îndurate în ultimii ani ai „Epocii de Aur”. Fără a mai vorbi şi că, la urma urmei, şi sistemul nervos central şi-a încasat partea lui de stres în perioada respectivă, oricât de multă abstracţie a încercat să facă de îndobitocirea permanentă din jur.
În demersul următor, vor exista şi doi adversari, sau „duşmani de clasă”, care sunt capitalismul zis şi economia de piaţă pentru marxism-leninism şi mecanica cuantică pentru teoria relativităţii.
O caracteristică a acestor teorii „adversare” este că fiecare dintre ele este o operă colectivă. Nu putem afirma că există un număr restrâns de teoreticieni ai economiei de piaţă, aşa cum afirmăm indubitabil că socialismul este creaţia lui Marx-Engels şi Lenin. La fel şi cu mecanica cuantică: o legăm uneori generic de „şcoala de la Copenhaga”, inspirată de Niels Bohr, dar au existat mulţi contribuitori dintr-o sumedenie de alte ţări, inclusiv din Statele Unite, inclusiv din Uniunea Sovietică.
- Postulate şi echivalenţe neaşteptate
Postulatele teoriei relativităţii restrânse sunt în număr de două: (a) legile fizicii sunt aceleaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale; (b) viteza luminii este aceeaşi, indiferent din ce sistem de referinţă este măsurată şi indiferent de unde a fost emisă acea lumină. Este remarcabil faptul că numai două postulate au putut conduce la câteva concluzii cu un impact deosebit asupra percepţiei realităţii chiar şi de către publicul larg, nu numai de către specialişti:
(i) Dilatarea duratelor şi contracţia distanţelor, pentru care „paradoxul gemenilor” este printre cele mai şocante: timpul nu trece la fel în diferitele sisteme de referinţă. Lucru anticipat chiar şi de unele culturi populare, evident că nu numai din România, oricâtă mândrie ar sălăşui pe aceste meleaguri.
(ii) Viteza luminii este viteza maximă admisibilă, atât în ceea ce priveşte transportul de substanţă, cât şi acela de informaţie. O subtilitate asupra căreia un profesor serios de teoria relativităţii îţi atrage în mod obligatoriu atenţia este aceea că această limitare superioară nu apare decât dacă se ia în considerare ca principiu suplimentar cauzalitatea în natură, adică: (c) două evenimente de tip cauză-efect, ordonate temporal, îşi vor păstra aceeaşi ordine indiferent de sistemul de referinţă din care sunt observate. Aici se poate divaga niţel pe tema că acest al treilea postulat ar trebui să fie inclus în primul, acela cu invarianţa legilor fizicii. Pe de altă parte, la nivel microscopic sau al particulelor izolate, succesiunea cauză-efect poate fi inversată; orice proces fundamental, cum ar fi emisia de lumină sau deplasarea dintr-un punct în altul este posibil şi inversând axa timpului. Cauzalitatea şi ireversibilitatea timpului se manifestă numai atunci când se iau în considerare sisteme macroscopice şi procesele acestora, în mare parte ireversibile. Ne-ar fi destul de greu să ne imaginăm vaporii de apă înghesuindu-se înspre duzele unei rachete, creând o densitate de energie atât de mare încât apa să se separe în hidrogen şi oxigen, gaz care s-ar condensa, cuminte, apoi, în rezervoarele criogenice. Pe de altă parte, toate procesele ireversibile implică interacţiuni, forţe şi acceleraţii, drept care tratarea acestor procese în exclusivitate din sisteme de referinţă inerţiale s-ar putea să nu fie cea mai adecvată. Vezi mai jos.
(iii) Echivalenţa dintre masă şi energie, celebra formulă E = mc2.
La 10 ani de la elaborarea teoriei relativităţii restrânse, Einstein a livrat comunităţii ştiinţifice şi teoria relativităţii generale, care se baza pe includerea unui postulat fundamental de echivalenţă între câmpul gravitaţional şi un câmp de acceleraţie, sau a echivalenţei dintre masa inerţială şi masa gravitaţională: (d) din interiorul unui sistem neinerţial, nu se poate determina fără alte observaţii provenite dinspre exterior dacă acceleraţia resimţită se datorează unui câmp gravitaţional sau a acţiunii vreunei alte forţe, externe. Consecinţele teoriei relativităţii generale au fost curbura spaţiului-timp determinată de corpurile masive, cu primele rezultate experimentale: explicarea anomaliilor orbitei planetei Mercur şi a deviaţiei de către Soare a luminii emise de stelele situate în direcţii apropiate de tangenta la Soare pornind din punctul de observaţie. Expediţia lui Eddington din 1919 a confirmat această din urmă consecinţă. În momentul de faţă, observaţii asupra galaxiilor îndepărtate au pus în evidenţă în repetate rânduri efectele de „lentilă gravitaţională” produse de aglomerările masive de materie din Univers.
Un rezultat „social” al teoriei relativităţii se poate traduce printr-o serie de propoziţii simple: „Natura este complicată.” „Fizica teoretică este grea.” „Trebuie să ştii multă matematică, dacă vrei să pricepi câte ceva din fizică.” Este suficient să spunem că ecuaţiile Einstein ale teoriei relativităţii generale reprezintă o proporţionalitate dintre o combinaţie a tensorului de curbură Ricci a spaţiului-timp şi tensorul metric, cu tensorul energie-impuls al unei distribuţii de substanţă. Einstein a mai inclus în teorie şi o „constantă cosmologică”, dorind să poată descrie un Univers static, însă apoi s-a descoperit că Universul se află în expansiune, deci nu mai era necesară această constantă; mai recent, se pare că, din nou, este nevoie de ea.
Curbura spaţiului-timp a dat naştere, cel puţin pe hârtie, şi găurilor negre, ulterior şi unor teorii foarte sofisticate de gravitaţie cuantică, ale string-urilor, membranelor şi Universurilor paralele. Stephen Hawking ne-a arătat şi cum găurile negre ar cam trebui să se evapore din cauza interacţiunii cu fluctuaţiile vidului. Fascinant. Până la urmă, nu mai putem fi siguri de nimic. Un singur exemplu, reliefat de recenta operă cinematografică „Interstellar”, este acela că pătrunderea în interiorul unei găuri negre este un proces cel puţin traumatizant pentru observator; aceasta deşi s-ar putea foarte bine ca observatorul să nu sesizeze absolut nimic, în afara unei deplasări spre roşu a luminii stelelor îndepărtate.
Echivalenţa dintre masă şi energie, combinată cu cercetările empirice în domeniul radioactivităţii de la începutul secolului, a condus în cele din urmă la declanşarea reacţiilor nucleare mai mult sau mai puţin controlate pe planetă, cu diferite aplicaţii geo-politice, care, la rândul lor, au determinat aspectul lumii în momentul de faţă. Ne amintim că Einstein a semnat o anumită scrisoare redactată de Julius Robert Oppenheimer.
Cum suntem la o întâlnire de SF, nu putem să nu ne amintim şi consecinţele teoriei lui Einstein asupra recuzitei culturii SF: (i) extratereştrii nu pot ajunge pe pământ cu una, cu două; nici noi, la ei; (ii) excursiile interstelare în intervale de timp rezonabile impun depăşiri prin diferite metode ale vitezei luminii: fie recurgerea la „găuri de vierme”, tuneluri în textura spaţiului-timp, produse cu ajutorul găurilor negre, efectelor parapsihologice şi/sau al mecanicii cuantice; (iii) existenţa Universurilor paralele a fost, de asemenea, intens exploatată; (iv) ipoteza auto-distrugerii societăţii într-un cataclism nuclear a generat întreaga „literatură de avertisment” şi distopia post-apocaliptică.
Astfel încât putem trece în momentul de faţă la marxism-leninism, sau la comunism. Şi aici avem câteva ipoteze de lucru: (a) bunăstarea oamenilor depinde în mod direct de capacitatea lor de a produce bunuri; (b) producţia de bunuri este posibilă prin existenţa „mijloacelor de producţie”, care sunt formate din forţa de muncă şi din mijloacele de muncă (incluzând maşinile şi capitalul necesar); (c) conflictele între deţinătorii forţei de muncă, aceia care sunt constrânşi să şi-o vândă pentru a supravieţui, şi deţinătorii mijloacelor de muncă (exploatatorii), se vor acutiza până când proletariatul îşi va apropria mijloacele de muncă, iar de atunci se va produce pentru bunăstarea proprie, sentimentul exploatării va fi înlăturat, iar exploatatorii se vor reconverti de bună voie în paşnici auto-exploataţi.
Pe noi, în studenţie, la învăţământ politic, ne-au învăţat că Marx a fost primul care a realizat echivalenţa dintre bani şi cantitatea de muncă înglobată într-un produs (nu chiar în mod direct, cumva modulată şi cu cererea şi oferta produsului în chestiune). Şi că tot Marx a fost cel care a arătat că forţa de muncă este şi ea tot un produs, pe care explotatorii îl cumpără cu salariile acelea de mizerie pe care le oferă. Unul din străbunicii mei a fost un asemenea exploatat, sosit din Germania pe la începutul secolului şi angajat ca tâmplar la uzinele Griviţa, iar din salariul lui de exploatat îşi permitea să-şi întreţină mica lui familie formată din soţie, cumnată, 5 copii şi servitoare.
Ne este evident tuturor în ce mod marxism-leninismul a modificat istoria omenirii. Chiar şi nazismul a fost tot de sorginte marxistă: de exemplu, în copilăria noastră socialistă multilateral dezvoltată, duşmanii erau denumiţi „fascişti” sau „hitlerişti”, niciodată însă „nazişti” (chiar dacă erau germani; noi cu italienii fascişti n-am avut prea mare lucru de împărţit). Aceasta deoarece ideologii partidului comunist ar fi trebuit să explice masselor nişte lucruri cam contorsionate, dacă ar fi catalogat duşmanii ca fiind naţional-socialişti, în vreme ce noi tot munceam să construim un mare socialism cu puternic specific naţional şi la noi. Aceste sechele semantice subzistă şi acum în România, când candidatul unui partid social-democrat cu puternice tendinţe naţionaliste şi cu sprijin religios îi taxează drept „fascişti” pe adepţii contracandidatului său de etnie germană, deşi cuvântul normal ar fi „nazişti” (dată fiind originea contracandidatului); lăsând la o parte faptul că acest termen de naţional-socialism li s-ar putea aplica în primul rând lor, acuzatorilor. Cel puţin la nivel ideologic.
Exemplul de mai sus nu dovedeşte decât că, aşa cum teoria relativităţii e departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt, nici marxism-leninismul nu se află într-o stare de sănătate precară.
În SF, teoria marxist-leninistă a deschis, desigur, multiple filoane artistice: începând cu filonul „sovietic”, acela al comunismului victorios, prin care curentul a intrat masiv şi în România, până la distopii precum „1984” a lui Orwell sau „Noi” a lui Zamiatin.
Puse cap la cap, teoria relativităţii şi marxism-leninismul au reuşit divizarea omenirii în două blocuri principale care se ameninţă reciproc cu arme nucleare. Cineva – dar, încă o dată, acela nu voi fi eu – ar trebui să găsească şi motive psihanalitice pentru aceasta. Poţi împleti o funie mai durabilă din trei fire decât din două. Depinde pe cine vrei să spânzuri.
- Personalităţi şi dogme
La începutul secolului al XX-lea, religia creştină pierdea puternic teren în favoarea ştiinţelor. Nu însă şi metodele creştinismului, care se bazau în principal pe dogme şi pe cultul personalităţii lui Iisus Hristos şi a celor apropiaţi lui. Era evident pentru fondatorii ideologiei de stângă extremă că trebuiau să plaseze pe cineva pe piedestalul rămas gol în urma interzicerii opiului popoarelor. În consecinţă, s-au preluat aproximativ aceleaşi metode şi s-au înlocuit personalităţile Fiului Domnului şi ale Apostolilor cu noii profeţi ai dogmelor actuale. Nimic mai simplu. De ce să nu preiei o metodă care funcţionează?
Vladimir Ilici Lenin încă este conservat sub formă de mumie şi venerat de câte unii la Moscova, chiar dacă s-a dovedit că a fost un agent al serviciilor secrete prusace, plătit fiind să declanşeze tulburări sociale şi să scoată Rusia din Primul Război Mondial. Veneratorii pan-slavismului sunt destul de puţin sensibili la o istorie alternativă de tipul: ce s-ar fi întâmplat dacă Rusia nu ieşea din război, cum ar fi devenit ea o putere învingătoare, cum Puterile Centrale ar fi capitulat destul de repede, americanii n-ar mai fi pătruns în Europa, în fine, cum Rusia ar fi beneficiat din plin de dezintegrarea Imperiului Habsburgic, de exemplu.
Ştiinţa, fizica în mod special, a preluat, de asemenea, sistemul de dogme şi de cult al personalităţii. Fără îndoială că Albert Einstein a fost printre cei mai străluciţi fizicieni ai generaţiei lui: însă plasarea domniei sale ca autoritatea Nr. 1 a fizicii secolului al XX-lea nu numai că a produs o sumedenie de nedreptăţi altora, al căror merit a fost cel puţin similar, dar a contribuit din plin la instituirea dogmei conform căreia El, Alesul, nu putea greşi niciodată şi că toţi cei pe care-i critica domnia sa erau exponenţi ai unor viziuni greşite. De exemplu, în 1935, Einstein, împreună cu Podolsky şi Rosen au publicat un articol cu titlul „Poate descrierea realităţii fizice de către mecanica cuantică să fie considerată completă?” în care formulau un celebru paradox a cărui concluzie era non-localitatea mecanicii cuantice, faptul că teoria trebuie să accepte propagarea informaţiilor cu viteze mai ridicate decât viteza luminii. În opinia mea, efortul de a se formula un paradox pe această temă este inutil, pentru că din însăşi formularea mecanicii cuantice se presupune non-localitatea ei: funcţia de undă este definită simultan în tot spaţiul, iar operatorii care acţionează asupra funcţiilor de undă o modifică, de asemenea, simultan. Problema cea mare este că şi ecuaţiile teoriei relativităţii generalizate suferă de aceeaşi non-localitate. Însă despre inadvertenţele teoretice vom discuta mai mult în capitolul următor.
În orice caz, după cum, în interiorul unui sistem totalitar socialist sau comunist, orice critică, fie şi cu argumente, a doctrinei fundamentale îţi putea atrage fel şi fel de neplăceri, de la tăierea de pe lista de prime sau de acces la o locuinţă până la încarcerare sau chiar anihilarea ca persoană – la fel, şi critica dogmelor contemporane din ştiinţă îţi pot atrage un oarecare disconfort, în sensul că vei fi „pus la index”, refuzat sistematic la publicare sau la conferinţe, catalogat drept „ciudat”, sau măcar drept persoană nerecomandabilă. Nu este un sfârşit fizic al unui organism biologic, însă te vei apropia de sfârşitul tău ca entitate gânditoare din domeniul ştiinţelor exacte.
Aceasta în condiţiile în care „adversarii” par să fie cu mult mai îngăduitori: dacă se întâmplă să critici capitalismul sau economia de piaţă, nu vei fi „pus la index” de nimeni, ci s-ar putea să ai surpriza ca părerea ta să fie ascultată chiar şi de unii partizani vehemenţi ai acestei orânduiri. De asemenea, dacă te legi de fundamentele mecanicii cuantice, orice specialist în această disciplină va zâmbi îngăduitor şi-ţi va spune: deocamdată, este tot ce avem ca teorie; până acum s-a aplicat cu un oarecare succes, evident că mai există şi lucruri nesoluţionate, propune dumneata altceva dacă-ţi vine vreo idee.
Până la urmă, atât în conflictul dintre marxism-leninism şi economia de piaţă, cât şi în acela dintre teoria relativităţii şi mecanica cuantică, avem de a face cu contradicţia între sisteme închise, reduse din punct de vedere al întinderii asupra fenomenelor la scară generală, dogmatice, cu susţinătorii regrupaţi în umba unor personalităţi cu alură mistică, şi sisteme deschise, permeabile, cu multe aplicaţii în viaţa de zi cu zi, promovate de zeci sau sute de teoreticieni fără pretenţii de „deţinători ai adevărului absolut”. Teoria relativităţii ne-a adus bomba atomică şi centralele nucleare. Mecanica cuantică ne-a adus toată electronica, informatica, chimia modernă, telecomunicaţiile şi înţelegerea multor procese din biologie, posibil (pe viitor) chiar şi a originii conştiinţei. Nu mai compar acum ce ne-a adus comunismul şi ce ne-a adus economia de piaţă.
- Fisuri logice
Probabil că fisura logică fundamentală a oricărei teorii care se auto-intitulează „completă” este legată de faptul că postulatele ei se întemeiază pe o anumită realitate experimentală, care este generalizată fără vreun drept de apel, şi se aplică nici mai mult nici mai puţin decât la întreg Universul.
Fisurile logice principale ale marxism-leninismului au fost cam următoarele:
(i) s-a neglijat din analiză fenomenul şomajului şi faptul că, în ţările industrializate, şomerii chiar reprezintă o clasă socială particulară (evident, cu membri instabili); în sensul acesta, proletarii devin nişte mici privilegiaţi; nici nu-i de mirare, atunci, cum una din principalele promisiuni electorale ale oricărei formaţiuni politice se referă la „crearea de locuri de muncă”;
(ii) s-a neglijat faptul că expansiunea economică poate genera apariţia de noi şi noi proprietari de mijloace de muncă;
(iii) în condiţiile în care banii (capitalul) reprezintă o măsură a muncii, deţinătorii de capital sunt pur şi simplu aceia care au o „rezervă” de muncă pe baza căreia să poată produce mai eficient;
(iv) s-a neglijat şi faptul că, pe parcursul dezvoltării umane, forţa de muncă trebuie să devină din ce în ce mai calificată şi, la un anumit moment, posesorii de calificări înalte sunt atât de bine plătiţi, încât nu mai există o distincţie clară între ei şi simplii proprietari de mijloace de muncă.
În felul acesta, capitalismul a supravieţuit şi s-a dezvoltat, pentru că fiecare exploatat avea senzaţia că, dacă îşi asigură un parcurs profesional convenabil, va putea să-şi permită să „migreze” în tabăra exploatatorilor la un moment dat. De asemenea, exploatatorii de astăzi sunt departe de „nababii” de tip dunărean de la începutul secolului al XX-lea, aceia care-şi arendau moşiile şi trăiau fără griji la Monaco sau Biarritz.
Exploatatorul modern este, de multe ori, şi acela care munceşte cel mai mult în cadrul organizaţiei pe care o deţine, uneori şi 16 ore pe zi, fără sfârşituri de săptămână, fără mai mult de câteva zile de concediu pe an, pentru că este foarte grijuliu cu averea lui şi nu-şi poate permite să piardă startul în vreo afacere sau să-i scadă competitivitatea în lumea economică de astăzi. Auto-exploataţii din socialism, cu puţine excepţii, nu încearcă frustrări din acestea.
Dacă n-ar fi astfel, atunci partidele de dreapta n-ar putea niciodată să câştige alegerile, pentru că întotdeauna vor exista mai mulţi „exploataţi” decât „exploatatori”.
Cele de mai sus ar trebui să fie suficiente ca să justifice falimentul logic al marxism-leninismului. Însă, din păcate, aceasta nu a fost tot.
Gestiunea unei proprietăţi colective nu este posibilă fără apariţia fracturilor de la echitate sau justiţie; puţini sunt aceia care reuşesc să-şi frâneze tendinţa naturală de a-şi apropria bunuri în plus faţă de ce li se cuvine conform regulilor stabilite. Astfel, toate regimurile comuniste, fără excepţie, au condus la apariţia unei oligarhii de privilegiaţi, clanuri, atribuiri discreţionare de funcţii sau favoruri şi aşa mai departe. S-a spus uneori că marea greşeală a comunismului este că a apărut în ţări puţin dezvoltate economic (Rusia, China). Că, dacă trebuia să ne luăm după Marx, ar fi trebuit să aşteptăm cuminţi evoluţia capitalismului imperialist, însoţită de progresul tehnic, până în faza ei ultimă, după care proletariatul putea revendica pur şi simplu puterea asupra mijloacelor de muncă şi cu asta basta. Aceasta deoarece, la momentul respectiv, s-ar fi cristalizat şi conştiinţa socială necesară, aceea a unei ultra-corectitudini care ar fi eliminat inegalităţile discreţionare şi tendinţele oligarhice. Ei bine, date fiind inconsistenţele de mai sus de natură logică, s-ar părea că „revoluţia socială” nu prea ar fi posibilă, cât timp va exista progres ştiinţific şi necesitatea de a se califica din ce în ce mai mult forţa de muncă.
Progres ştiinţific care, cel puţin în ultimii 50 de ani, este indisolubil legat de mecanica cuantică, disciplina heteroclită cu extrem de multe sub-curente şi fără vreun corifeu principal. În comparaţie cu această disciplină, care practic a şters graniţele dintre fizică, chimie, electronică, biologie şi ştiinţa materialelor, teoria relativităţii se înghesuie pe câteva paliere aride, cum ar fi astrofizica sau teoria câmpurilor, rezultată din multiple mariaje şi divorţuri cu mecanica cuantică.
De curând, se pare că s-a descoperit bosonul Higgs, după un experiment al cărui cost a depăşit 10 miliarde de euro. Cu ce ne schimbă nouă viaţa acest lucru?
Anul acesta, un etnic german de origine română, fizician, a câştigat premiul Nobel pentru chimie cu punerea la punct a unei tehnici microscopice care a permis acumularea de extrem de multă informaţie esenţială privind procesele biologice. Sesizaţi vreo diferenţă de impact?
Ar fi cazul să enunţăm, totuşi, şi câteva fisuri logice ale teoriei relativităţii: (i) Postulatul cu viteza luminii provine din extrapolarea la scara întregului Univers, în toate momentele trecute, prezente şi viitoare, a experimentelor lui Michelson privind invarianţa vitezei luminii în funcţie de direcţia de observare. Aceste experimente au fost făcute numai pe Pământ, în câmpul gravitaţional al planetei. Vitezele relative de observare au fost foarte mici, comparate cu viteza luminii. (ii) Postulatul cauzalităţii a fost clar infirmat de mai multe grupuri în ultimele două decenii. De ce este menţinut, dacă, cel puţin la nivel microscopic, a devenit clar că nu este valabil? (iii) Mergând la scări spaţiale mari, de această dată, există paradoxul similitudinii regiunilor îndepărtate ale Universului, atât de îndepărtate încât orice transmitere a informaţiei între ele ar necesita mai mult decât vârsta Universului, dacă viteza luminii este limita de transmitere a informaţiei. Acest rezultat experimental a condus la o ipoteză „pusă cu mâna” în cosmologie, aceea a inflaţiei Universului în primele lui clipe, a unei expansiuni mult mai accelerate decât ar fi fost normal. Puţini fizicieni şi-au pus problema (sau puţini au îndrăznit să afirme în mod explicit) că poate că viteza luminii ar fi putut să nu fie chiar aceeaşi în tot acest spaţiu şi timp. (iv) Aşa cum am afirmat mai devreme, non-localitatea de care este „acuzată” mecanica cuantică este prezentă în însăşi structura teoriei relativităţii generalizate. (v) Teoria relativităţii restrânse, care ne-a dat dilatarea duratelor, contracţia lungimilor şi echivalenţa dintre masă şi energie, se bazează pe nişte sisteme care nu există în realitate, sistemele de referinţă inerţiale (nu acţionează nicio forţă, nu există acceeraţie). Ori, marea majoritate a proceselor pe care le observăm implică o interacţiune de vrein fel sau altul, forţe, energii, acţiuni şi aşa mai departe.
- Concluzii?
Comunismul, sau marxism-leninismul, s-a dovedit a fi o teorie nefundamentată. Cel puţin, deocamdată. Nimeni nu poate spune dacă, de exemplu, peste 1000 de ani, mentalul uman nu va suferi o mutaţie de natură a-l determina pe orice individ să pună pe primul plan bunăstarea speciei pe ansamblu şi nu pe a sa personală. Sau că nu se va întâmpla ca exploatatorii să ajungă la concluzia că este în beneficiul lor să împartă în mod egal profitul obţinut, măcar cu salariaţii cei mai productivi?
Teoria relativităţii este încă solid ancorată în acest mental colectiv. Prin acest studiu, n-am urmărit „demolarea” acestei teorii, ci doar a pretenţiilor ei de teorie ultimă, valabilă în tot Universul, de la început până la sfârşit (presupunând că există un început şi un sfârşit). Întrebat de un reporter ce s-ar fi întâmplat dacă expediţia lui Eddington din 1919 n-ar fi confirmat curbura razelor de lumină de către câmpul gravitaţional al Soarelui, Einstein a răspuns, memorabil: „Atunci mi-ar fi părut rău de bietul Dumnezeu, pentru că teoria este corectă.” Poate că şi lui Dumnezeu îi pare rău de noi, când ne vede cu câtă uşurinţă şi infatuare extrapolăm câteva observaţii lacunare la scara întregii Sale Creaţii. Gândiţi-vă cum aţi privi un grup de copii de 4-5-6 ani care ar ajunge, printr-o serie de experimente „ştiinţifice”, la concluzia că penele de gâscă sunt atrase de Pământ într-o mai mică măsură decât pietrele. Sau cât de convinşi erau oamenii de ştiinţă ai secolului al XVIII-lea că niciun obiect mai greu decât aerul dislocat de propriul volum nu se poate ridica de la sol.
Mă aştept ca, după reacţiile nucleare şi bosonul Higgs, teoria relativităţii să ne mai poată oferi oarecari surprize. Concepte relativiste ar putea fi aplicate şi în domenii la care nici nu ne gândim acum, de exemplu în termodinamică sau în ştiinţele sociale. Relativitatea este un concept care intervine extrem de des în acţiunile politicienilor, de exemplu, atunci când nu mai putem vorbi de un spaţiu sau de un timp absolut, iar chiar valoarea de adevăr a unei propoziţii se poate schimba în funcţie de sistemul de referinţă din care este examinată. Câte exemple de afirmaţii complet contrarii la interval de câteva luni-săptămâni-zile nu aţi întâlnit în ultima vreme, făcute fiind de aceiaşi indivizi, în aceeaşi stare de convingere absolută şi de deţinători ai adevărului imuabil? Atunci când exponenţi ai partidului naţional-socialist-ortodox vorbesc de legalizarea prostituţiei, devine clar că totul este relativ. Şi că, la urma urmei, emoţia este cea care contează. Când ne vom putea aştepta la o echivalenţă între intensitatea orgasmului, energie, bani şi numărul de găuri negre din buget?
Dacă legile naturii sunt aceleaşi indiferent de sistemul de referinţă, cum este posibil ca supravieţuirea în socialism / comunism şi traiul în capitalism să fie atât de diferite?
