… Mă auzi?… Da…. Nu mă vezi, nu?… Nici eu pe tine… Bine, hai să continuăm aşa… fără video… Probabil că nu mi-am amintit complet toate parolele… Cum am făcut asta?… Ei, dragul meu, n-a fost chiar aşa greu. Ştergeam praful pe biroul ei… Georgia nu era deloc atentă la mine. Da, şi s-a conectat fără să-mi dea vreo importanţă… aşa face de obicei, când are treburi legate de „servici” sau de prietenele ei, eu nu mai exist pentru ea… Am tras cu ochiul, ce era să fac? Cum să-ţi spun, mă cocoţasem pe scăunelul pe care-l folosesc prin casă, atunci când am nevoie… Da, păi de multe ori îmi spune să frec aragazul sau să clătesc farfuriile lor… şi am un scăunel cu scăriţă ajustabilă, mă urc pe el şi gata. Tot aşa am făcut şi atunci, când trebuia să ajung să-i şterg biroul.

… Da, dragul meu, doar ştii foarte bine ce-şi închipuie ele. Că nu ne duce mintea deloc. Chiar aşa, cum crezi că Georgia şi-ar imagina că soţiorul ei, care nu reuşeşte decât cu greu să citească o pagină încheiată şi care nu-şi aminteşte cum se face o adunare sau o scădere cu mai mult de două cifre, ar putea reţine aşa, fără niciun exerciţiu, două-trei parole formate din multe-multe cifre şi litere aparent la întâmplare?

… Hai să-ţi spun, că oricum nu-ţi foloseşte la nimic. Prima parolă era legată de locul şi data căsătoriei noastre. gemeni20930713. Piaţa Gemeni, de fapt acolo era restaurantul… A fost frumos… ştiu că eram ameţit bine, şi ce-am mai râs când m-au furat! După aia cred că nu am mai băut niciodată… Cine? A, Georgia – păi ea bea săptămânal, cu prietenele. Se duc la meci şi pe urmă rămân în câte un bar până spre ziuă…. Da, dar nu mă deranjează… Se mai destinde şi ea… E foarte drăguţă când se trezeşte şi când vede că, totuşi, eu sunt cel care are grijă de ea, care o suportă şi bună, şi rea… Îi fac o cafea tare, îi fac masaj pe tot corpul… Da, probabil că ştii şi tu cum este, bătrâne. Să te plimbi pe spinarea ei în sus şi-n jos, şi mai ales… hi, hi. E bine, de ce să mă plâng? La cinsprezece ani după ce ne-am căsătorit, nu s-a schimbat deloc, arată în continuare ca la o sută douăzeci de ani…

… De ce întrebi asta? A, crezi că îşi va da seama că am intrat pe compunet? Da, probabil că se înregistrează, habar n-am cum funcţionează – tu ştii? …Ei şi? Ce-o să-mi facă? O să-mi ardă două-trei scatoalce, o să fie supărată vreo câteva ore, o să dea pe gât patru-cinci beri – şi gata. Le trece repede, îţi spun eu… Faci puţin pe spăşitul, două-trei lacrimi, promiţi că nu mai faci… te cuibăreşti în poala ei, şi se rezolvă de la sine… De restul se va ocupa sentimentul matern, care întotdeauna este mai puternic decât raţiunea lor. Da, dragul meu. Ele au instincte, tot ele au şi raţiune – noi n-avem nimic.

… Şi, la urma urmei, chiar ar trebui să am o discuţie cu ea. Poţi să vorbeşti şi tu cu Andreea, ştii că ele se întâlnesc destul de des. Ar trebui să ne mai lase din când în când să ne mai vedem şi noi, omuleţii. Să mai vorbim şi noi de una, de alta. Chiar aşa: ce viaţă crezi că este asta? Ele la serviciu, în tot felul de deplasări, şedinţe, mese de protocol, ieşiri la sport, excursii la munte… şi noi, acasă… cu treburile casei şi cu copiii. Uf, iar mi-am amintit că am un coş întreg de rufe de călcat. Ieri toată dimineaţa i-am curăţat cele trei perechi de cizme, nu ştiu pe unde umblă, de reuşeşte să… Şi tu?… cum? te lasă să mergi singur la cumpărături? ai un card al tău? Nu te cred!

… Devii interesant, prietene. Poate că reuşesc s-o conving pe Georgia să mă lase să ies din casă singur una din zilele astea. Îţi fac o vizită, promit… Cum? A, nu mi-e frică de huligance. Oricum de mine nu s-a legat niciuna până acum. Nu cred că sunt pe gustul lor, cred că le plac omuleţii mai… cum să zic, mai cu carne pe ei. Eu sunt prea schilod. Şi tu la fel, dragul meu, deşi, dacă ai un card al tău, ai putea mrânca mai pe săturate. Da, o să vin. Dacă reuşesc să fac rost de ceva bani, poate conving o poliţistă să vină cu mine. Am mai văzut prin parc poliţiste care duc de mână câte un omuleţ.

N-am mai fost de multă vreme într-un supermarket… Ce spui? Asta chiar n-o ştiam. Au făcut zone speciale pentru omuleţi singuri? Nu. Stai, că n-am înţeles. Sunt nişte paraziţi pe undă. A, da?… Adică: omuleţii singuri nu au voie decât în anumite zone din supermarket? De ce? A, ca să nu-şi cumpere… dar ce crezi, că am înnebunit cu toţii aşa, deodată? Da, de fapt ai dreptate. Am auzit şi eu odată la radio în maşină de o anchetă. Cum era? ai auzit şi tu, nu? Un tată s-a îndopat pe sine şi pe cei doi băieţei cu frană… spera că or să crească mai mari şi mai inteligenţi, nu? Au intrat în comă, aşa cred, nici nu mai ştiu dacă au murit. Parcă nu, totuşi. Da. Acum îmi dau seama că am auzit ştirea asta de mai multe ori, câteva sfârşituri de săptămână la rând, când Georgia mă scotea pe undeva.

Păi ştii că acasă n-avem radio… adică este unul, dar l-au parolat… nouă Georgia ne lasă câte un disc cu muzică de operă sau cu teatru radiofonic… ce să spun, lui Horia îi place… ascultă fiecare basm din ăsta cu prinţi şi zmeoaice, ca şi când atunci l-ar auzi pentru prima oară… Uneori îmi mai lasă şi mie câte un episod înregistrat cu Rebecca Gonzales, ştie că-mi place… mai ales cum se bate singură cu câte şapte-opt bandite şi cum le dovedeşte, până la urmă… şi mai are şi umor, ce să spun… de fapt, ştii şi tu – a, tu nu te uiţi la seriale?… scuză-mă.

Unde mergem la sfârşit de săptămână? Nu, nu la magazin – acolo merg numai Georgia şi Proserpina. Ultima dată cred că m-au luat şi pe mine acum vreo doi ani, şi nu mi-au dat voie să cobor din căruţul de cumpărături… Cel mai adesea, Georgia mă duce în vizită pe la câte una din prietenele ei. Da, are mai multe prietene, toate singure. Nu vor să se mărite. Da, dragul meu, acelea gândesc altfel.

De ce să-şi asume responsabilitatea unei familii? Aşa, pot obţine ce vor, când vor, doar să aibă niţeluşi bani. Am auzit chestii oribile despre locurile unde se duc femeile astea. Cu… cu roboţi, nu?… Hai, că n-are rost să ne indispunem de astăzi. Să sperăm doar că ale noastre nu calcă pe acolo.

Bineînţeles că trag cu urechea la ce mai spun ele atunci când mă duce în vizitele acelea… Georgia de obicei mă aşează undeva, sub masă, lîngă scaunul ei… nu, nu mă pot mişca… îşi ţine tot timpul piciorul pe poalele rochiţei mele. Aşa că – ascult. Da, să aflu dacă… Dar nu: vorbesc chestii de-ale lor, de servici… „audituri”, „sustenabilitate financiară”, „dezvoltare durabilă”… şi alte asemenea – sau despre volei sau baschet. Oricum, nu înţeleg nimic şi, dacă încerc să le urmăresc, mi se face imediat somn. Da, dragul meu, adorm acolo, sub masa lor, la picioarele ei; nu ştiu cât moţăi, de obicei mă trezesc în braţele soţiei mele, iar celelalte râd de mine că m-a luat somnul. Săracul, zice câte una; ce-i faci, Georgia, nu-ţi laşi omuleţul să doarmă noaptea…

… Ai gătit astăzi? Eu am cam terminat pentru mine şi pentru Horia. Cu… bineînţeles, cu mrană, cu ce crezi? La noi în casă, treaba este simplă. Mrana este în frigiderul de jos, frana în cel de sus… Chiar de-aş vrea, n-aş ajunge să-l deschid pe acela, nici cu scăunelul. Astăzi… Păi am tocat nişte morcovi cu ceapă, i-am fiert bine cu două-trei mirodenii. Horia e cam mofturos, altceva nu mănâncă. Oricum, la opt ani şi-a cam încheiat perioada de creştere. Doi-trei morcovi la prânz, o chiftea de orez, o cană cu lapte de soia seara… îi ajunge cu prisosinţă… şi mie la fel.

A, eleEle, bineînţeles, mânâncă zdravăn; Georgia vine hămesită de la birou, mai ales atunci când a sărit peste masa de prânz. Şi Proserpina, acum este cam cât maică-sa de mare. Cred că o să o depăşească în înălţime şi în greutate. Am auzit că aşa este normal, fetele îşi depăşesc totdeauna mamele, iar băieţii – se pare – sunt mai micuţi decât taţii lor.

… Şi tu ai curiozităţi din astea? Da, mărturisesc că mor de curiozitate să văd ce mănâncă ele. Sau măcar cum mai arată frana gătită, când o scoţi din cutiile lor… Cred că n-am mai văzut aşa ceva de la nunta noastră. Cum? Păi normal că nu stăteam împreună, erau saloane separate pentru omuleţi şi pentru femei. Dar m-au mai luat în salonul lor de câteva ori, să-mi admire rochia de ginerică. Se cam ameţiseră bine vreo două, mă pipăiau peste tot, pe sub fuste – şi mă treceau din braţele uneia în ale celeilalte… până când Georgia le-a cam pus la punct (şi la mine s-a uitat pentru prima dată urât, atunci), le-a ameninţat că cheamă poliţistele… dar alea tot râdeau… şi atunci m-am făcut mic-mic şi am zbughit-o pe sub scaunele lor, înapoi în salonul omuleţilor, unde m-am simţit, în sfârşit, în siguranţă…

Dar vorbeam de frana lor.

… Păi, de obicei, când mănâncă ele, Georgia ne încuie, pe Horia şi pe mine, în dormitor. Ne lasă tableta ei, să ne jucăm. Bineînţeles, simt mirosul acela care se spune că este „de grătar” – uneori, hainele Georgiei miros foarte tare în felul acela, mai ales atunci când vine de la câte o serbare câmpenească unde a fost cu prietenele. Ei da, ce să spun? parcă îl înţeleg uneori pe omuleţul acela care a dat iama în frana nevesti-sii… Da, ştiu. Scrie peste tot. Pericol de şoc anafilactic. „Organismul masculin este incompatibil cu proteinele de natură animală” – parcă aşa se spune, nu?

Ţie ce ţi-a cumpărat de ziua ta?… dar ce, tu citeşti romane? Cu ce era?…

Hm.

… Nu înţeleg nimic, bătrâne. Ceva cu un scriitor… Adică – un roman… o poveste?… a, povestire! despre un scriitor (un omuleţ?) obsedat de… femei mari şi puternice, spui tu? Păi ele sunt toate aşa… Şi cum adică, scrie despre unii ca noi?… Hai, las-o baltă, nu înţeleg nimic… să ştii că adorm la compunet şi mă prinde Georgia aici. Eu n-am citit niciodată vreun roman sau povestire din astea.

Mie, de ziua mea, mi-a cumpărat un epilator. Că ăla vechi se stricase. Era la ofertă cu un aparat electric de ras, dar Georgia nu se mai bărbiereşte de mult… de când cu moda asta… parcă şi Andreea şi-a lăsat barbă, nu? ai văzut-o cum mai arată Rebecca Gonzales de la o vreme încoace… toată plină de blană arămie, cred că şi-a făcut implanturi… Ei, nu mă plâng prea tare… Şi Georgia este bine dotată din punctul acesta de vedere… Are, şi între sâni, şi pe burtă, acolo unde mă lasă adesea să dorm… nu mai vorbesc de picioare… hai, nu fi nesimţit! ce, pe tine nu te pune să o piepteni acolo?…

Hai să vorbim despre altceva.

… Nu-mi mai amintesc dacă ţi-am povestit că l-am cunoscut pe străbunicul meu. Unul din cei patru străbunici – trăia undeva la munte (am uitat unde). Şi, crede-mă, omul ăsta era un munte de om, aproape cât străbunica, soţia lui. L-am văzut chiar şi spărgând lemne cu toporul, îţi imaginezi? Ştiu că nu mă crezi că un omuleţ poate trăi atât de mult, dar străbunicul meu acesta, zău, nu exagerez deloc – era aproape cât o femeie de mare şi ajunsese să trăiască aproape cât soţia lui.

… Nu ţi se pare de crezut aşa ceva, nu?… Tu al câtâlea eşti? Da, şi eu tot al cincilea. Ţie ţi-a povestit Andreea ceva despre ceilalţi, măcar aşa, vag de tot?… Mie, Georgia, nimic. Am găsit odată, prin pod, nişte fuste omuleţeşti cât mine de lungi… ale cui or fi fost, ale primului? ale celui de-al doilea?… n-am ştiut niciodată cum se numeau… sau am ştiut, dar am uitat… Pe urmă, l-am înveşmântat şi eu pe Horia într-o rochiţă de-a mea şi am văzut că nu va reuşi niciodată, mititelul de el, să crească mai mult decât până la umărul meu… Deşi Proserpina este cu doi ani mai mică decât el, Horia, acum, nu-i mai ajunge decât până la genunchi… Chiar aşa, tu crezi că se va termina vreodată cu micşorarea asta a noastră, a omuleţilor, faţă de ele?

… Că tot veni vorba… ce mai face Boris?… A, ţi l-au luat… cum trece timpul… e în armată, nu? las’ că-i prinde bine… îl căleşte, îl învaţă cu greul… nu se ştie ce femeie o să-l ia şi pe el, săracul. Cum spui?… păi ştiam asta… şi pe mine tot din armată m-a luat Georgia… da, uitasem că tu ai prins alte timpuri, moşule. Nu, pe vremea mea era cam aşa: ne ţineau acolo, la instrucţie şi şmotru, şi cam nemrâncaţi, toată săptămâna… Numai sâmbăta aveam voie să mrâncăm mai pe săturate şi să ne spălăm. Iar duminica ne scoteau la expoziţie. Fiecare dintre noi se afla închis – cum să-ţi povestesc? într-un fel de casă cu un perete şi cu tavanul transparent. Casele acestea erau puse în cerc, iar înăuntru fiecare trebuia să ne prefacem că executăm ce ştiam mai bine… călcam, dereticam, făceam mrâncare… Iar ele treceau pe deasupra noastră şi ne examinau prin tavan sau prin peretele transparent. Îmi amintesc foarte clar cum a trecut Georgia, întâi grăbită, vroia să vadă cât mai mulţi omuleţi (de fapt, am bănuit numai că era ea, pentru că de acolo nu puteam vedea prea sus). Pe urmă s-a întors, s-a aplecat şi m-a examinat mai atentă. Am lăsat mătura deoparte şi am privit-o şi eu, deşi ştiam că n-aveam voie şi că sergenta urma să-mi administreze un duş rece de o jumătate de oră pentru asta… Ei nu, cu toate acestea, am privit-o în ochi. Uneori, în viaţa asta, trebuie să ai curaj, bătrâne. Şi ştiu că mi-a zâmbit, a ciocănit cu degetul în tavan şi mi-a făcut un semn de aprobare cu degetul mare în sus. Apoi s-a ridicat şi s-a dus să negocieze preţul cu maioreasa. Aşa… voi îl mai vedeţi pe Boris? A, tu n-ai voie – şi Andreea? Nu prea, nu? Nici pe mine n-a venit mama să mă vadă decât de vreo două ori în patru ani cât am stat acolo. E de înţeles, pentru că, uite, îţi spun acum, habar n-am câţi frăţiori am şi, dacă ar fi să se intereseze de toţi…

Da, şi-ţi povesteam de străbunicul meu. Îmi amintesc că era atât de mare, încât abia reuşeam să mă caţăr în braţele lui când stătea în balansoar, la gura sobei. Şi că era cam nebun, toate spuneau asta. (Şi mama, şi bunica, şi străbunica. Toate trei îi trăgeau câte una peste ceafă din când în când, dar el se pare că nu mai simţea mare lucru.) Străbunicul repeta într-una nişte poveşti despre un război unde au fost trimişi de către femei toţi bărbaţii (cică aşa se chemau omuleţii pe atunci)… şi, pentru că tot am vorbit de mrană şi frană, cică atunci, în război, au inventat femeile mrana, pentru soldaţi – să-i facă mai mici şi mai iuţi, să consume mai puţin… Aşa ceva… şi, aceia care s-au întors din război, n-au mai putut niciodată să se atingă de frană… mureau, înţelegi? de fapt, tot de atunci puţini omuleţi mai reuşesc să treacă de treizeci de ani, în timp ce femeile trăiesc două sau trei sute de ani, habar n-am – de fapt – cât… Iar soţia, fiica şi nepoata tot încercau să-l liniştească pe străbunicul, în special mama, care era cea mai mare, îl ridica de umeri şi-l zguduia: astâmpără-te, tataie, te aude copilaşul ăsta – dar moşul, nimic. Cred că o dată a spus şi că el a făcut cumva şi a scăpat, să nu fie trimis pe front… dar nu mai ţin minte ce a făcut… şi mai ştiu că-i fura din frana mamei, nepoata lui, atunci când ea nu era atentă… că dacă-l vedea, nu cred că i-ar fi fost moşului prea uşor, la cât de voinică a fost maică-mea… da, s-ar putea ca din cauza asta să fi fost el atât de dezvoltat şi să fi trăit atât de mult…

Doamnă Dumnezeiţă, dacă mă aude cineva ce-ţi spun eu aici, cred că mă trimit la regimentul disciplinar şi nici măcar Georgia, cu toate relaţiile ei, nu va reuşi să mă scoată de acolo… Hai mai bine să vorbim de altceva…

… Voi mai faceţi dragoste?… rar, nu? Ai dreptate, am cam îmbătrânit, nu prea ne mai vine… Nouă. Lor, da. Georgia mă obligă adesea să… stai puţin…

Georgia? Georgia??… Bine… Uite…

N-am ştiut că o să te…

Georgia, iubirea mea, nu da!

Au!

Te implor, mă doare, ai!

Nu mai fac, iartă-mă!

Au! Ai!

Nu mai da!!!

Mă omori!

Te iubesc.

Aaaauuu…

Cristian M. Teodorescu
Cristian M. Teodorescu

Latest posts by Cristian M. Teodorescu (see all)