Un post-it galben pe uşa frigiderului. Scris ordonat, de femeie. Câte-o liniuţă pentru fiecare articol din listă: ouă, sare, îngheţată.

David îl dezlipi furios. Când mama naibii apăruse ăla acolo? Cum fusese posibil? Era mai vechi? Îl mototoli nervos în pumn; îl aruncă la gunoi, urmărindu-l cu privirea. Ateriză peste o cutie cu vopsea de păr. Trase coşul din nişa de sub chiuvetă. Îl deşertă în mijlocul bucătăriei. Chitanţe vechi de care nu-şi mai amintea, cojile de cartofi din seara anterioară, o cutie goală de îngheţată, una de vopsea de păr… deasupra tuturor, hârtiuţa buclucaşă. Le privi preţ de câteva minute, timp în care degetele începură să-i amorţească.

Strânse cu mâinile goale mizeria, apoi reumplu recipientul de plastic. Părăsi în grabă apartamentul, nu înainte de a încuia uşa de două ori.

*

Din comoditate, vecinii renunţaseră la boxele de la subsol. După înlocuirea unor conducte, nu reuşiseră să se înţeleagă în legătură cu plata pentru firma de igienizare. Timpul trecuse, locatarii îşi goliseră anexele, iar David rămăsese singurul păstrător al cheilor „de jos”. Nu-şi amintea de când nu i le mai ceruse nimeni.

Bâjbâi cu degetele după întrerupător şi aprinse lumina. Merse aplecat pe sub pânzele groase de păianjeni până la grilajul pe care prinsese un carton cu numărul apartamentului. Umezeala ştersese pe jumătate cifrele scrise cu marker negru: 28. Potrivi cheia în lacăt; răsuci uşor până când auzi un declic. Pătrunse în boxa ocupată doar de vitrina frigorifică. O abandonase, defectă, patronul magazinului de la parter. David o trăsese anevoie la subsol şi o reparase. Putea fi utilă, se gândise atunci. Improvizase un cablu de alimentare de la instalaţia de iluminat a subsolului.

Era salvarea lui, se gândea acum. Mută cutiile de carton depozitate peste capacul transparent. Îl ridică încet, sprijinindu-l de perete. Un strat subţire de gheaţă se aşternuse peste ochii albaştri încremeniţi într-o ultimă privire. „Hârb afurisit, nu mă lăsa tocmai acum!” Era abia septembrie. Lada frigorifică trebuia să lucreze până la prima zăpadă. Mângâia tandru pielea vânătă. „Ai îngheţat, crăiaso?!”

Rânjea uşurat pe drumul de întoarcere. Întors în apartament, inspectă coşul de gunoi. Pe fundul sacului, erau numai cojile de cartofi ce începuseră să se clocească. „Ai început să ai vedenii, tinere! Mai uşor cu fumurile!” Uşor de zis, lesne de urmat, însă nu chiar de-atunci. Poate de-a doua zi.

*

Marga mânca îngheţată din aprilie până prin octombrie, cand renunţa la hainele „de vară”.  Pe vremea când se întâlneau doar în oraş, David ştia dinainte desertul pe care fata avea să-l comande. De nuci sau de mentă. Când îi oferise inelul de logodnă fusese de nuci. O numise, zâmbind, „crăiasa îngheţatei”. Metafora venea, de asemenea, de la pielea ei albă, părul blond cenuşiu şi ochii albaştri. Semăna cu personajul lui Andersen. Fata zâmbise, adăugând: „crăiasa îngheţatei de nucă”. Se amuzaseră amândoi de completarea lui: „Dar niciodată crăiasa îngheţatei de nucă-n perete!”

*

Pereţii holului se apropiau sau se îndepărtau după bunul lor plac. În zadar întindea David mâinile, încercând să se sprijine. Era ca în butoaiele din parcul de distracţii de care se speriase în copilărie. Trebuia să treacă prin amândouă, iar ele se roteau din ce în ce mai repede în sensuri diferite. Îl încerca aceeaşi senzaţie de ameţeală şi deznădejde. Se lăsă în genunchi; intră în bucătărie în patru labe, clătinându-se. Încercă să se ridice pe uşile dulapurilor, să se ajute de blatul de lucru de lângă chiuvetă. Reuşi să deschidă sertarul cu medicamente. Răsturnă în palmă câteva pastile dintr-un borcan de analgezice. Începu să le mestece fără apă, învingând greaţa.

Din spate, Marga îl atinse pe brațul drept. „Ce faci, iubire, iar nu poţi dormi?” David închise ochii. Şoptea încet: „Ea nu-i aici, n-are cum să fie; ea e jos; ţi se pare; ţi se pare…” Se răsuci brusc. Era singur în încăperea unde picurau zori reci de toamnă.

*

După ce se mutaseră împreună urmase o perioadă de tatonare. Experimentau cine e mai bine să intre primul la baie, cine face cafeaua mai tare dimineaţa, cine găteşte mai bine micul dejun în week-end… Fusese amuzant pentru o perioadă. Apoi toate au devenit rutină. Nu mai ieşeau în oraş, pentru că era mai comod să comande mâncare acasă, sau să gătească pe rând. Filmele puteau fi descărcate gratuit şi văzute la televizorul din sufragerie. La început, le vedeau amândoi. După un timp, ea doar arunca o privire spre ecran, pe deasupra laptopului. „Chiar nu poţi să-l laşi din mână?!” „Nu, vorbesc cu Anda.” Sau cu Vivi, sau cu Sandu. Prietenii ei aveau mereu ceva interesant de postat sau comentat. Asta când nu le invadau casa. Veneau neinvitaţi, indiferent de ziua săptămânii. David trăgea de ochi gândindu-se la oboseala de a doua zi, la birou. Marga pălăvrăgea încântată, râdea în hohote, suflând fumul gri-cenuşiu. Iniţial, David refuzase ţigările aduse de prieteni. Le văzuse efectele; se speriase. După trei luni trăsese primul fum. Următoarele au venit de la sine.

*

Pojghiţa se îngroşase. N-ar fi trebuit să se întâmple asta. Râcâi grijuliu cu unghia acolo unde trebuia să fie faţa tinerei. Îndepărtă cu podul palmei chiciura. „Tot frumoasă, crăiasa mea! Am o veste proastă! În curând ne vom despărţi!”

Trânti capacul, rememorând paşii pe care avea să-i parcurgă ATUNCI. Văzuse un documentar pe Discovery cu primul om condamnat în SUA în lipsa cadavrului. El n-avea să fie atât de fraier. Până la un punct, poveştile lor erau identice. Americanul congelase trupul soţiei, după care îl pulverizase cu ajutorul unui dispozitiv de producere a rumeguşului, într-o noapte de iarnă. Îndreptase tunul maşinăriei spre un lac ce înghiţise fragmentele minuscule de trup îngheţat. Primăvara următoare, în pădurea din apropiere s-au găsit fâşii dintr-o unghie din care s-a extras ADN. Anchetatorii au pus cap la cap toate analizele şi declaraţiile martorilor. Soţul ucigaş a fost condamnat.

David găsise un mecanism asemănător. Studiase locaţia unde avea să-l amplaseze. Planul lui era mai bun. Părăsi încântat subsolul.

*

„Acest Sandu apare cam des în conversaţiile noastre, nu crezi?” Marga îl privise lung, se strâmbase, apoi plecase din cameră. David o urmase furios. „Şi-n casa noastră, apropo!” Tânăra îl privise cu dispreţ fluturând degetele în dreptul tâmplei. „Te-ai sonat! Tu pe Sandu eşti gelos?!” „Sunt, când îmi dai motive! Sandu-n sus, Sandu-n jos… Mai uşor cu prietenia asta!”

O prinsese de coate, forţând-o să-l privească. Ea încercase să se desprindă; David îşi încleştase degetele în braţele ei. Scâncise: „Ce faci? Mă doare!” „Şi pe mine, nu?!”

O împinsese violent; Marga alunecase pe parchet. Căzuse cu ceafa de o muchie a biroului. Se scursese pe podea, privindu-l întrebătoare. Castronul cu îngheţată de nuci din mâna fetei se spărsese; conţinutul se topea înghiţind firicelul subțire de sânge.

*

Încuie atent uşa în urma lui. Fredona, alternând fragmentele de cântec cu propriile versuri: „Crăiasa mea a îngheţat! O-mprăştii ca pe-o vrajă în lung şi-n lat!”

Încremeni în faţa frigiderului. Post-it-ul galben cu lista de ouă, sare, îngheţată reapăruse. Îl smulse furios şi începu să strige: „Băi, care dracu eşti? Ieşi odată afară! Te crezi deştept?” Nimeni nu i-a răspuns. Părea să fie singur. „Să-mi bag picioarele! O iau razna! ”

Din sertarul noptierei scoase ultima ţigară rămasă de la Marga. O aprinse cu degete tremurânde. Trase fumul în piept, se înecă, îl suflă afară. Era mai bine.

*

Încercase s-o trezească. Pusese degetul mare pe vena de la baza gâtului. N-avea puls. Se repezise la telefon, să sune la Salvare. Se răzgândise. Avea să fie acuzat de vătămare corporală, sau cine mai ştia de ce anume. Îi dăduse două-trei palme. Capul fetei se mişca de la stânga la dreapta. Corpul începea să se răcească. Atunci îi venise ideea. Avea vitrina frigorifică în boxa de la subsol. O putea ţine acolo până când îşi limpezea gândurile. Fusese iubita lui. I se dăruise cum n-o făcuse nicio femeie.

Marga nu mai era. Corpul acela inert fusese doar o gazdă pentru un suflet. Sandu? Cine naiba era Sandu? De ce se gândise la el în momentele alea?

David n-a putut să renunţe la cel mai nou obicei. A inspirat adânc fumul gros până când remuşcările s-au estompat. Spre dimineaţă a cărat trupul la subsol.

*

Aruncă pătura de pe corpul încins. Cu o seară înainte uitase, probabil, să oprească centrala. Mâna fetei i se plimba pe obraz, cobora pe gât, pe piept, pe abdomen, pătrundea pe sub bariera de elastic a pantalonilor. Se răsuci şi întredeschise ochii. Sprijinită în cot, Marga îi zâmbea. „Trezeşte-te! Trezeşte-te! Ea nu e Marga! Marga e jos, e… Marga nu mai e!”

O simţi rostogolindu-se deasupra lui, buzele i se topeau peste ale sale, sânii plini i se striveau de piept. Începu să dezmierde trupul care i se oferea. Reală sau nu, era iubita lui.

Se trezi transpirat, înfăşurat în cearşaful jilav. Tâmplele îi pocneau; îi era sete. Tare sete. Întinse mâna spre ceasul deşteptător. Trecut de zece. Marţi, 18 octombrie.

„Zece jumate? Doamne Dumnezeule, ce fac eu aici? Trebuia să fiu la muncă!” Încercă să coboare din pat. Mâinile, picioarele, îi tremurau. Se împletici spre baie. Nu reuşi să vomite. Se spălă îndelung pe faţă cu apă rece. Cearcănele negre se întindeau pe câte-o jumătate de obraz. Avea o paloare nefirească; cu greu se recunoştea în oglindă.

Nici analgezicele nu-şi făcură efectul. Înghiţise vreo patru-cinci… Cine le numărase… Când trăgea halatul gros peste pijamaua transpirată, când îl arunca cât colo, apoi pornea bombănind prin casă. Pe masa din sufragerie Marga îi lăsase un bileţel în care-l ruga să nu uite de programarea la dentist. Asta fusese cu două luni în urmă. David întindea foiţa de hârtie şi recitea atent mesajul vechi. O mototolea, dar nu se îndura s-o rupă. În coşul de rufe găsi cămaşa roşie în care dormea Marga. Parcă o arsese atunci, demult. În dimineaţa aceea, David şi-o înfăşură pe braţul drept. O apropie de nas. Purta parfumul ei.

Peria din baie fusese sacrificată aceluiaşi foc. David o băgă în buzunarul de la piept, rugându-se să dispară. Nu dispărea. Atârna, mai să rupă buzunarul, cu fire lungi blonde atârnând peste cusături.

Coborî la subsol, neţinând cont că la ora aceea putea fi văzut de vecini. Lacătul de pe grilaj dispăruse. Cartonul atârna de un colţ. Vitrina frigorifică era goală. Se prăbuşi hohotind în faţa ei. Un singur lucru îi rămăsese de făcut.

*

Trânti mănunchiul de chei pe biroul poliţistului.

― Am omorât-o, am omorât-o…

Declaraţii: numele lui, numele ei, date, adresă. David repetă, de câte ori i se ceru, povestea crimei. Leşină.

*

Curele de piele îi legau încheieturile mâinilor de scheletul metalic al patului. Încerca să se zbată, să se elibereze. „Crăiasa îngheţatei de nucă nu mai e! Am ucis-o! Nu mai e! Crăiasa mea s-a dus!”

Prin vizetă, personalul medical urmărea pacientul. Fusese adus de la o secţie de poliţie. Când a devenit violent, l-au sedat. După ce se trezise, repeta obsesiv detaliile unei crime al cărei autor fusese. Striga ceva despre un documentar de pe Discovery, urmau cuvinte fără legătură despre o crăiasă şi îngheţată de nuci. Poliţiştii nu confirmau existenţa vicimei. Medicii bănuiau că era vorba de un drog nou, extrem de periculos.

*

Marga luă ţigara aprinsă din mâna Andei, o duse spre buze şi trase cu nesaţ. Sandu se întinsese pe canapea, cu capul pe genunchii ei. Îi mângâia tandru coapsele.

Tânăra şopti:

― Anda, următorul e al tău!

Deschise agenda de pe braţul canapelei. Pe ultima foaie scrisă trase o liniuţă după care notă caligrafic: „David ”. Tăie numele cu o bară orizontală, făcându-l să semene cu cele de deasupra.

Desfăcu ambalajul îngheţatei de nuci şi muşcă lacom, plimbându-şi degetele prin părul roşcat al vechiului tovarăş.

 

© Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei

Teodora Matei (Elena Teodora Mateiu) s-a născut în Ploiești in 1971. Din 1990 lucrează într-un institut de proiectare, unde a fost pe rând: desenator tehnic, tehnician proiectant, secretar de proiect, assistant project manager, document controller.

A publicat o nuvelă în foileton în revista Nautilus ("Stăpânul castelului", în perioada aprilie – noiembrie 2012) şi proză scurtă în revistele online Fantastica (SRSFF) ("Aripile mândriei" - august 2012), Nautilus ("Leo și Foxy" – decembrie 2012, "Între vulturi și oameni" - ianuarie 2013, "Povestitorul" - aprilie 2013, "Raze de lună" - mai 2013, "Poveștile sunt nemuritoare" - august 2013), Gazeta SF ("Kowalski '67" - ianuarie 2013, 1) "O fugă" - martie 2013, 2) "Pe fugă" - aprilie 2013, 3) "Cel-ce-simte"- octombrie 2013, "Ghinion!" - mai 2013, „Greu de dezlegat” – martie 2014, „Rai nedorit” – septembrie 2014), fictiuni.ro ("Adelina" - noiembrie 2013, „Teddy” – aprilie 2014, „Pre-Invazie” – mai 2014, „Lună albă, lună stacojie” în colaborare cu Lucian Dragoş Bogdan – mai, iunie 2014). Povestirea "Kowalski '67" a apărut în antologia digitală a Gazetei SF 2014 "Bumerangul lui Zeeler".
Teodora Matei

Latest posts by Teodora Matei (see all)