Selectează o Pagină

Robert reuşi cu greu să ajungă la umbra tufişului pe care şi-l luase ca reper. Genunchiul stâng îl durea al naibii de tare, probabil glonţul îi făcuse rotula aşchii. Scrâşni din dinţi şi se aşeză pe iarba pârlită de soare. Încercă să răsufle adânc, dar aerul fierbinte al zilei îi dădea senzaţia unei gargare cu nisip.

Mama lui de puşti! Noroc că micuţul Armand nu putea să ţină pistolul ca lumea, aşa se face că îl nimerise în picior, când, de fapt, ţintise burta. O bestie, o adevărată bestie copilul ăla!

Îşi suflecă atent cracul năclăit al pantalonului.

Era o rană urâtă, dar constată, strâmbându-se de durere, că glonţul nu zdrobise niciun os, ba chiar avusese bunăvoinţa să iasă pe cealaltă parte a muşchiului. Sângera abundent. Îşi smulse cravata de la gât şi improviză un garou. Ar fi fost grozav de bine să fi făcut asta din prima clipă, dar în acele momente nu se gândise decât la fugă. Şi acum, sângele pierdut îi dădea o senzaţie de lichefiere.

Îşi aminti că avea în buzunar câteva bomboane energizante. Luă una. Dacă avea să prindă puteri, ar putea ajunge la Serena.

 

*

 

Era vineri seara şi copiii deja se culcaseră. Se simţea obosit, însă un astfel de noroc nu se rata: televizorul era numai al lor, camera – liberă de intruşi, iar felul cum îl îmbrăţişase Cami în uşa dormitorului promitea multe.

Trase cu urechea spre baie. Duşul se oprise, într-un minut va fi lângă el. Se strădui să uite de săptămâna infernală de la şcoală, de faptul că de luni urma să aibă de lucru şi după program, fiind rândul lui să facă de serviciu pe stradă. Un scâncet mic îi atrase privirea în jos:

–         Ce-i, fiară? Te bucuri şi tu de linişte?

Câinele minuscul mişcă vag din ciotul de coadă. „Ia-mă în braţe, acum!”, păreau să spună ochii lui exoftalmici. Parcă i-ar citi gândurile, jăvriţa asta simpatică. Se ridică pe lăbuţele din spate şi se ceru „hopa”.

–         O, dulceaţa lui mama! Lasă-l pe tati, vino încoace.

Cami răspândea un parfum subtil care-l răscoli într-un mod iresponsabil. Nu, nu trebuia! Încă un copil ar fi însemnat să facă depresie. Şi totuşi… era absolut minunată, nimeni nu ar fi crezut că născuse deja de trei ori.

Cu bichonul micuţ ghemuit pe umăr, Cami se lipi de el şi o simţi caldă şi moale prin cămaşa transparentă.

Înţelepciunea, prudenţa, simţul conservării dispărură în ceaţă. O strânse cu putere şi inspiră aroma părului ei buclat.

–         Robert… îi susură ea la ureche. Robert, dragostea mea.

Şi atunci uşa se izbi de perete cu zgomot şi micul Felix îi anunţă cu glas de trâmbiţă:

–         Mami, dormim cu voi! Lorie zice că e un păianjen mare la noi în cameră.

–         O, nu pot să cred una ca asta! făcu ea pe un ton iritat şi în prima clipă Robert crezu că şi-a exprimat nemulţumirea în faţa copilului. Nu pot să cred aşa ceva! continuă ea, doar am rostit formula aceea magică de îndepărtare a tuturor păianjenilor… Ia să vedem…

Robert se urcă în pat cu câinele, brusc deziluzionat. Ştia că totul va sfârşi aşa cum doreau ei, Cami nu avea cum să-i convingă să doarmă în camerele lor dacă le trăsnise prin cap să vină în dormitorul mare. Înghiţi o pastilă din tubul pe care scria „Somn Liniştit” şi speră să adoarmă cât mai iute, altfel va trebui să spună şi o poveste. Poveştile intrau în repertoriul său, Cami mereu se declarase lipsită de imaginaţie.

Televizorul derula emisiunea neutră, cu reclame la veste pentru libera circulaţie în afara cupolelor, cu reclame la cantinele din zona industrială şi, desigur, cu reclame la cele mai bune produse pentru „Copiii dumneavoastră, şansa dumneavoastră la FERICIRE”, chestie pe care el nu o prea resimţea în seara aceea. Închise aparatul. După câteva minute aveau să apară pe ecran avertismentele – urma programul pentru adulţi, adică ştiri despre situaţia economică, ştiri despre centralele nucleare, ştiri despre cupolele din cealaltă parte a lumii. Dacă aveau puţin noroc, se difuza şi un film vechi, unul de dinainte de… însă ei, cel puţin în acea seară, nu aveau noroc din cauza unui păianjen imaginar care se plimba pe pereţii dormitorului celor mici.

În clipa în care pilula „Somn Liniştit” se pregătea să-i aplice lovitura care să-l scoată din circulaţie până a doua zi, exact atunci, Felix sări peste el răcnind: „Te-am prins, zmeule mâncător de copii!”, iar el simţi pe undeva că ar fi dispus să încerce fapta infamă.

Lorie dorea să doarmă şi cu două dintre păpuşile ei, iar micuţul Edi mormăia ceva despre „panianjenul cel male şi pălos”.

Cami se străduia să le facă loc, bichonul începu să scâncească neluat în seamă, trebuia să intervină.

–         Gata, copii, linişte, am să vă spun o poveste.

–         Una de pe vremea bunicului tău?

–         De pe vremea bunicului meu… îngână Robert cu glasul înecat de „Somn Liniştit”.

–         Acelea sunt numai minciuni. declară Lorie luptându-se cu păpuşile care păreau că refuză să se culce.

–         De ce, scumpete?

–         Oricine ştie că nu se poate ca o mamă să-şi ducă amândoi copiii în pădure şi să-i lase acolo, iar ei să fie nevoiţi să se întoarcă după semnele făcute cu pietricelele din buzunar. Să se întoarcă singuri, să nu intervină nimeni!

–         Fetiţa mea dragă, dar mai demult…

Şi atunci întâlni privirea încruntată a nevestei. Nu trebuia să vorbească despre lucruri triste copiilor. Nu trebuia să pomenească despre nimic ce le-ar putea întuneca existenţa senină.

–         …mai demult oamenii inventau tot felul de…

–         Minciuni! stabili Lorie. Apoi mârâi în felul acela ciudat cum îi mai auzise uneori pe copii, ceva între un sunet gutural şi o vocală articulată în limba hotentotă.

Se întrebă dacă ar fi trebuit să le explice ce este arta fabulaţiei, nevoia omenească de a relata, de a nara, de a povesti de a se povesti…

–         Hai, tati, ai adormit?!

Robert încropi ad-hoc o poveste cam dezlânată despre un pirat care, după ce a găsit o comoară în burta unei balene, s-a făcut om bun şi a donat-o în întregime unui parc de distracţii pentru copii.

Când mormăi cu gura încleiată de somn fericitul deznodământ, constată cu mulţumire că toată familia adormise. Nici nu era de mirare, cu un scenariu atât de tâmpit! Edi îşi sugea degetul, Lorie întinsese peste păpuşi o mână protectoare, Felix se încrunta în somn, iar Cami, blânda lui soţie, ţinea la piept cu toată dragostea afurisitul de bichon.

Îşi lăsă capul pe pernă şi adormi buştean.

A doua zi se deşteptă primul şi, pe când pregătea micul dejun, îşi aminti că visase un vis ciudat, visase că era un rechin şi înota pe fundul unui ocean rece şi întunecat.

 

Luni dimineaţa, în timp ce scotea maşina din garaj, admise în sinea lui că, în ciuda serviciului periculos, (da, chiar aşa, periculos), avea o mulţime de avantaje de pe urma acestuia. De exemplu, dreptul de poseda un autoturism. Muritorii de rând foloseau mijloacele de transport obişnuite, dar un Învăţător avea privilegiul de a se deplasa cu maşina personală. Desigur, nu era suficient să fii Învăţător, de exemplu colega lui, Patricia, tot Învăţătoare, era lipsită de acest drept pentru că era infertilă şi nu putea avea copii.

Dar oprea el şi-o lua în drum spre şcoală. Era o fată bună, păcat că o părăsise soţul, însă ce puteai să-i reproşezi? Fără copii viaţa nu prea mai avea sens.

Conduse grijuliu până în zona mai retrasă unde avea ea o cameră la un demisol. Îi plăcea fereastra ei cu perdele creţe, la nivelul solului şi cu flori mereu înflorite pe care nimeni nu le trântea de pe pervaz. De fapt îi plăcea toată zona pentru aerul acela liniştit, calm, încărcat de ceva indefinibil care îi amintea de copilăria sa. Aici locuiau membri ai personalului de deservire care nu aveau ei înşişi copii sau ai căror copii erau deja adulţi. Peste câţiva ani era posibil să ajungă vecin cu Patricia, la vremea când Felix, Lorie şi Eduard vor fi crescut…

Îl aştepta la locul ştiut, lângă stejarul de la intrarea în parcare. Se pomeni zâmbind când o văzu. Drăguţă fată! Părea timidă şi nesigură pe ea, iar acest amănunt o făcea să fie atât de simpatică.

–         Hei, ce ai în cutia aia mare?

–         Salut, Robert. Azi voi construi cu elevii mei o barcă. Am citit în astea două zile tot ce am putut găsi despre bărcuţe. Cred că am devenit expert.

Şi râse cu râsul acela cristalin care îl făcea pe el să se simtă voios şi când nu avea motive.

–         Crezi că ei mai ţin minte? Am observat că lor le vin ideile în valuri-valuri. Mereu altele. Nimic constant. Tot ce am încercat să construiesc în mintea lor a fost spălat de valul următor.

–         Dacă au uitat, le aduc eu aminte! Ai tăi ce fac?

–         Vineri seara au avut un păianjen pe perete, sâmbătă nu au vrut să mănânce decât hrană rece, afară, în chioşcul din grădină, duminică am fost în parc, le-am cumpărat atâtea dulciuri, încât mi se pare că îl vom vizita curând pe stomatologul nostru. Data trecută am reuşit să-i ducem doar până în pragul cabinetului.

–         Copiii nu ştiu ce e bine pentru ei.

–         Ai grijă ce spui, colega! Copiii ştiu tot. Instinctele lor sunt nealterate, apropierea lor de viaţa simplă şi naturală e nepervertită, minciuna şi prefăcătoria le sunt străine.

–         Of, Robert, ce ciudat sună teoria asta în gura ta!

–         Câţi ani ai, Patricia? o întrebă brusc după ce viră pe strada Bucuriei.

–         Treizeci.

–         Ei, eu am împlinit luna trecută treizeci şi trei. Suntem din aceeaşi generaţie. Suntem părinţii acestor copii, dar ei sunt atât de diferiţi faţă de noi!

Tuşi încurcat observând că Patricia se înroşise din cauza acelui „suntem părinţii acestor copii”. Tot timpul făcea gafe, era un tăntălău! Dar ea se întoarse cu toată faţa spre el şi îi zâmbi atât de sincer, încât îi alungă pe loc stânjeneala. Ea înţelegea întotdeauna ce voia el să spună, înţelegea ce era dincolo de cuvinte.

–         Ştii ce cred eu? Şi noi am fost crescuţi cu multă dragoste şi blândeţe, dar, din când în când, mai eram disciplinaţi, nu-i aşa? Descopeream că există o limită. Poate de aceea personalitatea noastră nu s-a dezvoltat în totalitate… şi cu această ultimă remarcă tonul ei deveni cenuşiu.

Mai târziu, pe parcursul zilei, avu ocazia să o vadă cu grupa ei pe malul micului lac unde se străduia să le capteze atenţia construind cu ei o bărcuţă. Ţinând cont că avea o grupă de copii cu vârsta de şapte ani, se descurca binişor, iar înspre după-amiază le auzi strigătele de bucurie când micul vas a fost lansat. Era o bună învăţătoare, plină de talent şi devoţiune, deşi până şi pe ea o vizitaseră Gardienii de două ori şi primise o mustrare scrisă.

Gardienii apăruseră doar de puţin timp, să fi fost un an sau doi… Patrulau prin Centrele de Educare şi ascultau orice plângere adresată de copii. „Domnul Învăţător nu a vrut să-mi dea nu-ştiu-ce jucărie”, „Domnul Învăţător n-a dorit să vină cu noi în curte”, „Domnul Învăţător a spus că desenul meu poate fi îmbunătăţit” etc. etc. Primise şi el o atenţionare în Cancelarie, deşi nu o prea luă în serios. Însă după câteva luni se auzi de o Învăţătoare care a fost supusă judecăţii Consiliului Copiilor. Şi care nu a fost graţiată. Mai mult nimeni nu avea curaj să povestească. Fusese exclusă din Sistemul de Învăţământ, asta era sigur, dar în fond ce i se putea întâmpla? Ce crimă făcuse? Refuzase unui ţânc o jucărie?

Nu peste mult timp Robert aflase răspunsul la această întrebare şi răspunsul îi dădu fiori. Însă tot i-a fost greu să creadă. Poate că erau doar zvonuri…

 

Când ultimul din cei zece părinţi de la grupa lui veni să-şi ia copilul acasă, Robert se apucă în grabă să-şi scrie raportul zilnic. Erau atâţia indicatori, atâtea rubrici de completat, atâtea plusuri şi minusuri de înscris în dreptul fiecărui elev, apoi justificarea fiecărui minus şi explicarea pe larg a măsurilor viitoare pe care el, Învăţătorul, le preconiza, trasarea „liniilor de forţă” în strategia didactică pe care avea de gând s-o urmeze… încât după fix două minute de concentrare se simţi cuprins de greaţă. Un timp trăise cu ferma convingere că nimeni nu citeşte toate acele porcării, dar aflase că lucrurile nu stătea aşa. Exista un departament în cadrul Misiunii Formatorilor care se ocupa cu linsul acestor hârtii. Când vreunul din ei făcea indigestie venea să inspecteze Centrul de Educare de unde plecase raportul cu pricina.

O, doamne, aceşti Formatori chiar îi dădeau dureri de cap! Nu era destul că-i chinuiau pe ei cu şedinţe de noapte care le răpeau din timpul liber, din timpul de odihnă, nu era destul că îi făceau să înghită iar şi iar lozinca aceea cu „Învăţătorul este apostolul zilelor noastre!”, acum începuseră să intre şi în viaţa elevilor. Fiecare grupă avea programată o dată pe lună vizita unui Formator, vizită care se desfăşura în absenţa Învăţătorului.

Robert putea să jure că observase anumite schimbări în comportamentul copiilor după câteva astfel de întâlniri. Şi nu erau schimbări în bine!

–         Mă iei şi pe mine spre casă? Ai terminat?

Uitase că Patricia îl aştepta. Astăzi era un pic întârziat, fiind şi de serviciu pe strada lui, dar nu putea s-o refuze.

După ce o lăsă în cartierul ei liniştit, fără vacarmul acela încântător făcut de copiii din fiecare casă, viră spre cvartalul său gândind că nu va mai avea timp pentru masa de prânz. În zece minute trebuia să fie în centrul Străzii Jucăriilor şi să patroneze plin de voie bună orice joc ar fi vrut să joace micuţii din cele câteva case. Era dificil, pentru că erau de vârste diferite şi conflictele izbucneau din nimic.

Ştia însă ce minunat era să poţi să laşi pentru două ore copiii în grija altcuiva, gustase şi el din această îmbătătoare libertate şi acum era el la rând pentru bucuria altora. Firesc ar fi fost să meargă şi Cami, măcar uneori, dar ea era atât de neajutorată cu copiii, încât Robert îşi asumă în totalitate această sarcină. Pe Cami ar fi terorizat-o orice ţânc.

Nici nu închisese bine uşa garajului când auzi un ţipăt în josul străzii, cam în dreptul mestecenilor din faţa vilei Albu.

Alergă cât putu de repede, dar nu ajunse la timp ca să prevină al doilea atac cu lopăţica pe care fetiţa de şase ani a familiei Albu îl îndrepta cu perseverenţă asupra copilaşului mai mic al vecinilor, cu care de altfel părea că se jucaseră în bună pace până atunci.

Nu era corect! Legea spunea că se pot lăsa la joacă liber pe stradă doar copii cu vârsta de peste doi ani şi jumătate, ori acesta era evident mai mic. Şi nici nu începuse programul. Mai erau trei minute.

–         Cum e posibil aşa ceva?!

Era madam Meianu, mama sugarului.

–         Credeam că cineva supraveghează copiii…

–         Doamnă, eram aici, deşi în acest moment mai sunt două minute până la ora de începere, vă rog… N-a păţit nimic puştiul… Ce vârstă are?

–         I-a aruncat cu nisip în ochi, acum va trebui să-l duc înăuntru, cu toate că îmi planificasem alte activităţi. Şi nu ştiu ce vreţi să insinuaţi cu vârsta.

Dar ştia foarte bine, fiindcă îşi luă copilul care se înroşise de urlat fără să mai spună nimic despre ora de începere a programului.

Robert întoarse spatele fetiţei agresoare şi îşi începu plimbarea de-a lungul străzii. Ar fi dorit să fi putut să-şi schimbe măcar pantofii cu o încălţăminte mai uşoară, dar acum chiar nu mai era timp. În faţa fiecărei case apăreau trei-patru copii de diferite dimensiuni şi cu cele mai năstruşnice idei fermentându-le în căpşoarele drăgălaşe. Era o zi foarte plăcută, cu o temperatură atent dozată de la Centru, cu adieri jucăuşe de vânt în frunzişul foşnitor, dar Robert ar fi pariat că dincolo de peretele Cupolei lor soarele îşi făcea de cap şi contribuia la dezmăţul algelor albastre. Cât i-ar fi plăcut să se plimbe pur şi simplu pe stradă, fără să facă efortul de a ghici locul următorului conflict! Dar ziua începuse rău şi, cu tot calmul şi seninătatea parametrilor calculaţi, avea să se sfârşească tot rău.

Prima oră a serviciului nu se petrecu nimic ieşit din comun.  Ajutase fetele spălăcite ale familiei Tanase să deseneze cu jeturile color siluete care chiar stăteau în picioare fără să se prăbuşească, dovadă că erau corect proporţionate, îl convinsese pe Leon să îi cedeze şi fratelui său maşinuţa cu pedale cu care acesta de îndată a ras la pământ căsuţele construite de micuţii Brebu stârnind un cor de smiorcăieli, apoi, pe când le ajuta plin de râvnă la reparaţii, Miki sparse un geam cu o piatră cu care aruncase după o pisică…

Hm, toate bune! Prea bune! Tocmai se prefăcea în miliţian încercând să devieze maşinuţa condusă de şoferul vitezoman de la o a doua catastrofă pentru constructorii Brebu, când văzu în dosul unui gard pe Ninel.

Se lovea cu capul de zid.

Stătea jos, cu picioarele îndoite sub el şi se legăna înainte şi înapoi cu regularitatea unei pendule, doar că la fiecare apropiere de perete se lovea cu fruntea de el.

Robert transpiră şi simţi cum i se lipeşte cămaşa de spate. Încercă să plece cât mai neobservat din mijlocul străzii. Izbitura cu capul era contagioasă. Dacă îl vedeau ceilalţi, era foarte probabil că se vor aşeza cu toţii cuminţi pe lângă zidurile caselor şi îşi vor sparge capetele cu atenţie şi metodă.

Strecură o mână în buzunarul hainei şi scoase aparatul. Apelă pe Ludovic, farmacistul. Ninel era băiatul său. Nu răspundea nimeni acasă la ei. Unde puteau să fie?

Trecu prudent în spatele gardului de beton şi se apropie de băieţel. Avea vreo cinci ani şi era un copil frumos. Îi pleznise pielea pe frunte şi sângele se amestecase cu praful pe obrajii lui.

Robert ştia regula, dar efectiv nu se putu abţine. Trebuia să oprească bufniturile surde sau, dacă nu, avea să urle el însuşi mai rău ca sugarul cu nisip în ochi. Se aplecă încet şi luă copilul în braţe. Ninel nu păru să simtă că s-ar fi petrecut vreo schimbare, se legăna chiar şi aşa, în braţele lui şi îl lovea cu capul în umăr. Îl strânse tare cu o mână şi trimise un nou apel spre familia  Montel Ludovic. Niciun răspuns! Unde era Ludovic? Ce făcea? Rămăsese singur cu nevasta, nemernicul?

Se zăpăcise de tot! Trebuia să apeleze serviciul de urgenţă, desigur.

Iar copilul se legăna buf-buf-buf în braţele lui!

Îşi simţi gâtul ud, mută băiatul pe celălalt braţ şi constată că l-a murdărit cu sânge. I se topiră genunchii: nu avea voie să intervină. Dacă acum l-ar fi strigat alt copil cum ar fi apărut? Cum?

Se muta de pe un picior pe altul cu copilul care îi părea tot mai greu. Trecuseră cam trei-patru minute de când apelase serviciul de urgenţă, numărul special, cel pentru copii. Probabil aveau să vină foarte discret, ca să nu inducă sentimente de nesiguranţă puştimii care se juca în continuare sub umbra copacilor, de-a lungul străzii.

Deodată auzi un plânset undeva mai încolo, după glas ar fi zis că era Monica Tanase. Ce să fi fost? Îi spulberase cineva figurinele de spumă? Iar el nu putea interveni!

Apucă iar aparatul în palma transpirată. Patricia l-ar fi ajutat, nu stătea decât la câteva sute de metri distanţă şi putea să plece de acasă oricând. Îi trimise chemarea.

Venind de pe o stradă lăturalnică apărură şi doi asistenţi de la urgenţă. Singurul semn distinctiv era bulina verde de pe umăr. Îi făcură semn să stea liniştit, îi injectară băiatului ceva şi îl înveliră cu totul într-o pătură. Plecară fără un cuvânt, lăsându-l mut, perplex. Îşi privi mâinile pătate şi-l auzi pe Învăţătorul Cancelar chiar în spatele lui:

–         Întotdeauna am ştiut că vei face o prostie până la urmă.

Robert se întoarse şi dădu cu ochii de capul ca o sfeclă al superiorului său. Oricât încercase să se autosugestioneze, nu reuşea să scape de antipatia profundă pe care o nutrea faţă de acest individ. Era genul de director căruia îi plăcea să lucreze numai cu femei. De-a lungul timpului, îndepărtase toţi ceilalţi învăţători de la Centrul lor, doar Robert se ţinuse tare. În fond, putea să-l compătimească: acest măreţ Cancelar era nesigur, nu suporta competiţia, un alt bărbat era perceput ca o ameninţare la postul său…

–         Să înţeleg că m-aţi pândit?

–         Te-am supravegheat, da. Asta e datoria mea, să veghez ca totul să meargă bine. Ai încălcat regula, domnule Învăţător. Ai încălcat legea siguranţei copiilor.

–         Acest copil e bolnav, îşi făcea rău singur.

–         Din cauza imprudenţei tale şi celorlalţi li se putea întâmpla ceva rău cât timp ai lipsit dintre ei.

–         E absurd! izbucni.

–         Ai grijă. Nu voi putea declara, dacă voi fi întrebat, că nu am auzit cuvintele pe care le-ai spus.

–         Desigur.

Robert îi întoarse spatele. Se gândea să meargă acasă pe aleea care unea curţile prin dos, aşa încât să scape nevăzut de copii. Avea să-şi schimbe rapid cămaşa, se va spăla pe mâini şi se va întoarce pe stradă.

–         Te-am notat, să ştii. îl mai auzi scrâşnind pe Cancelar. Făcu un gest de lehamite din mână şi nu răspunse. Nu mai putea îndrepta nimic, era în rahat.

Trecu printre boscheţii care delimitau curţile şi intră în casă prin uşa din spate. Se opri în spălătorie, luă o cămaşă întinsă la uscat, se schimbă. Între timp privi prin ferestruica ce dădea spre colţul străzii şi trăi un sentiment de uşurare când o văzu pe Patricia printre copii.

Se spălă pe mâini ceva mai calm şi ieşi. Cami nici nu se auzea. Probabil pregătea cina.

 

Abia târziu în noapte mai avu răgaz să se gândească la ce se petrecuse. Simţea un fel de nelinişte interioară.

–         Nu dormi? şopti Cami. Căţelul dintre ei scânci.

–         Mă gândesc la ziua de azi. E posibil să laşi un copil să… Nu pot pricepe.

–         Eu cred că se tem să nu se repete dezastrul din Cupola Optsprezece.

Robert se gândi la moartea în masă a copiilor pe care televiziunile o prezentaseră anul trecut doar la ore foarte târzii, repetând la începutul şi la sfârşitul transmisiei măsurile de dezinfecţie.

–         Nu mă înţelegi. Boala se ia prin văz, prin imitare. Dacă îl vedeau ceilalţi, eu nu aveam ce face, oricum. Ce strică faptul că l-am luat în braţe?

–         Ai lipsit dintre copii, poate ar fi venit să te caute şi … nu ştiu, Robert. Ce mă înspăimântă cel mai tare este că se aflau afară şi copiii noştri, ar fi putut să-l vadă şi ei… şi atunci…

Se lăsă tăcerea şi o vreme crezu că femeia de lângă el adormise. Auzi din dormitorul mic mârâitul acela ciudat. Era Lorie. Apoi mârâi şi Felix, dar nu putea fi sigur. Se înfioră. Îşi auzise şi elevii lătrând aşa, uneori făceau şi nişte gesturi cu mâinile.

–         Nu ţi se pare că vorbesc într-o limbă a lor? zise Cami abia perceptibil.

Fiorul îl străbătu din nou, dar nu răspunse, se prefăcu adormit. Exact asta credea şi el, că aceşti copii comunică printr-un limbaj secret.

 

Se aşteptase ca ziua de marţi se fie o zi încordată şi nu s-a înşelat. Învăţătorul Cancelar îl invită la el în birou, înainte de începerea programului, şi îl anunţă cu un glas periculos de calm că la următoarea abatere se vedea silit să-l excludă din Sistemul de Învăţământ. Deschise ochii mari: nu putea fi adevărat! Cancelarul zâmbi satisfăcut şi Robert receptă rânjetul ca pe-un cuţit înfipt în spate. Din uşă se întoarse să întrebe:

–         Dar copilul? Ninel?

–         S-a rezolvat, du-te la grupă şi, mai ales, ai grijă.

Îl ascultă întocmai, de ce să-şi mai facă singur probleme? Programa era astfel concepută, încât să ofere copiilor şansa reală de a se bucura de copilărie. Nu era necesar să li se predea nimic teoretic, întrucât cunoaşterea practică, nemijlocită a mediului şi a lumii era cu mult mai importantă. Sarcina Învăţătorului era una singură: să furnizeze informaţiile cerute de elevi, în cantitatea pe care aceştia o doreau. Desigur, în culise, acesta trebuia să urmărească evoluţia fiecărui „educabil”, să-l noteze în taină, să-i dea calificative. Un Învăţător bun ştia să stimuleze interesul elevilor, să deschidă noi subiecte atractive pentru ei.

Author