După lansarea ediției americane,

Cuadratura cercului apare într-o nouă ediție la Editura Nemira

Gheorghe Sasarman 1Cum n-a fost posibil să particip la lansarea ediției americane a Cuadraturii cercului, m-au reprezentat acolo fiica mea Anna și nepotul meu Vlad. Anna a dat citire următorului cuvânt de salut din parte-mi (tradus desigur în engleză – prin amabilitatea unui bun prieten, profesorul universitar Virgil Stanciu):

„Stimată doamnă Ursula K. Le Guin,

stimată doamnă Timmel Duchamp,

dragă Mariano Martín Rodríguez,

stimate doamne, stimați domni, onorat public,

Îngăduiți-mi să vă adresez – prin vocea fiicei mele Anna, căreia îi mulțumesc că a acceptat să mă reprezinte aici – câteva cuvinte de salut. Pentru un scriitor dintr-o limbă cu circulație limitată, cum e româna, cuvântul este unealtă miraculoasă, dar și carceră implacabilă. De aceea, traducerea într-o altă limbă, și mai ales într-una de largă circulație, echivalează cu o evadare spre universalitate, la care orice scriitor visează. Să fii publicat în Statele Unite e tot ce-și poate dori mai mult un scriitor român. Veți înțelege așadar cât mă bucură această apariție – într-o limbă care servește astăzi, ca odinioară latina, comunicării între oameni de pe toate meridianele.

Bucuria mea este însă dublă, căci am avut șansa extraordinară ca volumul să fie tradus de către faimoasa scriitoare Ursula K. Le Guin. Îmi dau bine seama că asta e o veritabilă înnobilare. Magistrala traducere adaugă o strălucire nouă textelor mele. Și nu pot găsi cuvinte potrivite pentru a-mi exprima toată gratitudinea față de această copleșitoare dovadă de generozitate. Vă rog să primiți, stimată și dragă doamnă Le Guin, expresia profundei recunoștințe și a mulțumirilor mele sincere.

Mulțumiri la fel de calde vă adresez și dumneavoastră, stimată doamnă Timmel Duchamp, pentru că v-ați asumat misiunea dificilă de a prezenta publicului american un nume nou. Un scriitor care, silit cândva să-și părăsească patria, trăiește ca mulți exilați în spațiul nedefinit dintre două culturi. Cartea pe care o lansați acum are și ea un destin straniu. A apărut în urmă cu aproape patru decenii, într-o versiune amputată de cenzura lui Ceaușescu, încât abia după prăbușirea sistemului comunist a putut fi publicată integral, în România – dar și în Franța și Spania. Iar versiunea spaniolă este cea care a făcut posibilă această ediție americană, motiv să-i adresez încă o dată mulțumirile mele lui Mariano Martín Rodríguez. Cu el, cartea mea mi-a câștigat un prieten de nădejde. El a avut ideea de a-i trimite doamnei Le Guin un exemplar din cartea prefațată și tradusă de el în spaniolă; iar rezultatul îl aveți acum în față.

Nu pot încheia, fără a evoca aici (cum am văzut că se obișnuiește la decernarea premiilor Oscar…) sprijinul și înțelegerea de care am parte din partea soției mele Mariana. Este cel mai mare câștig pe care mi l-a adus Cuadratura cercului, căci – așa cum se întâmplă doar în romane – pe ea am cucerit-o tocmai cu această carte a mea. De atunci, Mariana îmi este primul cititor și critic, ba îmi și suportă cu îngăduință ideea fixă care mă țintuiește zilnic în fața computerului. Faptul de necrezut că ne-am găsit unul pe altul a fost marea șansă a vieții noastre, iar rolul jucat aici de Cuadratura cercului este cu atât mai uluitor.

În sfârșit, vă mulțumesc tuturor celor prezenți aici, pentru interesul arătat – și sper ca lectura cărții să răspundă întocmai așteptărilor dumneavoastră.”

Așa cum am aflat de la Anna, care între timp s-a întors la München, cuvântul de salut a fost bine primit. Au vorbit apoi despre carte și traducerea ei scriitoarea Ursula K. Le Guin și istoricul literar Mariano Martín Rodríguez; tot ei au citit trei texte din volum – „Arapabad”, „Vavilon”, „Kriegbourg” – paralel în versiune engleză și spaniolă (povestirea „Arapabad” a fost citită și în limba română, de către Vlad). La sfârșit, Ursula K. Le Guin și Mariano Martín Rodríguez au semnat cărți pentru cei prezenți.

Celor ce doresc să știe mai multe despre carte și despre întâmplările datorită cărora a ajuns să fie tradusă, le recomand noua ediție a Cuadraturii cercului, tocmai ieșită de sub tipar la Editura Nemira, cu o excelentă prefață semnată de Mariano Martín Rodríguez și cu un edificator istoric al peripețiilor acestei scrieri greu de încadrat într-un gen anume.

Cu încuviințarea editurii, vă ofer aici spre lectură unul dintre textele prezentate cu ocazia lansării de la Seattle.

Gheorghe Săsărman

München, 15 mai 2013

 

KRIEGBOURG

 

– La dracu’, exclamă Richard, ţinând mâna streaşină la ochi. N-ar strica să cercetăm mai de aproape vistieria acestor oameni de treabă.

Henry tăcea. Cuprinsese dintr-o privire bastioanele robuste ale cetăţii, încununate de flamura portocalie, cu un leu roşu brodat la mijloc. Încercase cu ochii grosimea zidurilor, adâncimea şanţurilor, trăinicia porţilor, adulmecase primejdia ascunsă a crenelurilor, a meterezelor şi mâchicoulis-urilor, calculase numărul probabil al combatanţilor, cântărise raportul de forţe şi şansele de reuşită ale unui asediu.

– Priveşte turlele acestea, insistă Richard, sunt mai numeroase chiar decât ale Florenţei! Cât aur şi câte pietre scumpe trebuie să zacă în beciul puturos al primăriei!

– E pace, mârâi prinţul.

– Câte femei tânjesc şi câte fete se ofilesc de doruri secrete! Să nu ne lăsăm stăpâniţi de egoism…

– Henry rânji.

– Pe cai! tună el, atins în punctul cel mai vulnerabil.

Flamura albastră cu roze se desfăşură fluturând în galopul zornăitor al armăsarilor. Cu vizierele lăsate, cavalerii se năpustiră asupra celei mai apropiate porţi. Luaţi pe neaş-teptate, apărătorii uitară să ridice podul: pândarii adormiseră la posturi. Asediul fu crâncen. Până să se înfierbânte catranul, până să fie fierte untdelemnul şi apa, până să se adune garda, atacatorii cuceriseră primul bastion şi îşi deschiseră drum în cetate. Un măcel îngrozitor se dezlănţui între zidurile acesteia. Cei atacaţi luptară cu înverşunare şi nici unul dintre ei nu se lăsă prins de viu. Cedară palmă cu palmă, casă cu casă, acoperind cu cadavrele lor străzile strâmte.

Când, după cinci zile şi cinci nopţi de urgie, ultimul apărător îşi străpunse gâtul cu spada, nevoind să se predea, oraşul căpătase o înfăţişare sinistră. Pretutindeni zăceau stârvuri intrate în descompunere, iar duhoarea era plimbată de vânt prin toate ungherele. Fioroşii învingători desfundară butoaiele pântecoase de prin pivniţele caselor mai arătoase şi se aşternură pe chiolhanuri. Apoi, mirosind a sânge, a sudoare şi usturoi, bărboşi şi aţâţaţi de băutură, îşi făcură intrarea triumfală în iatacul plânselor văduve, le răsturnară pe pernele groase şi le consolară cu multă convingere. Numeroase tinere, care îşi purtau durerea prea la vedere, primiră şi ele alinări binevoitoare. Câteva fecioare se lăsară îngenuncheate fără multe mofturi.

Dormiră apoi, cu toţii, de-a valma, o zi încheiată.

– Parcă spuneai ceva de-o vistierie, mormăi prinţul, în timp ce Richard se chinuia să-l încalţe.

– Cufere pline cu comori, bine ferecate, ne aşteaptă în beciul primăriei.

Pe drum, Henry fu încercat de o stranie nelinişte. Cercetă atent flamurile albastre, care le înlocuiseră, în vârful turnurilor, pe cele portocalii. Privi în preajmă-i. Parcă prea erau, totuşi, multe cadavrele. Şi parcă prea erau, unele, descărnate. Neliniştea-i spori când zări, într-un gang, schelete albite de vreme. Nu-i venea să creadă că locuitorii cetăţii şi-ar fi lăsat morţii neîngropaţi.

– Ce zici de ciolanele astea?

– Par să zacă aici de vreo câteva luni, încuviinţă Richard.

– Sau de câţiva ani, îngână, gânditor, prinţul.

Copleşit de griji, Henry coborî treptele de piatră. Vistieria era, într-adevăr, ticsită de vase de aur şi argint împodobite cu nestemate, lăzi cu galbeni, perle şi giuvaieruri. Câteva momente uitară de orice grijă, desfătându-şi ochii cu tabloul fabulosului tezaur. Aurul şi diamantele sclipeau în lumina pâlpâitoare a făcliilor. Brusc, prinţul îl scutură de braţ pe Richard: comoara era împresurată de câteva zeci de trupuri, aflate în diferite faze de des-compunere şi purtând costume, arme şi armuri provenite din toate ţările lumii. Într-o fracţiune de secundă, în mintea lui se declanşase revelaţia cumplită a adevărului. Vedea cum, atraşi de opulenţa cetăţii, războinicii se năpusteau asupra ei, val după val, cum foştii asediatori, îmbătaţi de victorie şi vlăguiţi de orgii, deveneau victimele facile ale următorului asalt. Spectrul unui apropiat deznodământ îl obseda.

– Să plecăm! răcni el, înspăimântat.

– Să plec?! Doar dacă mi-aş fi pierdut minţile… îi răspunse incitat Richard.

– Trebuie să ne salvăm, cât mai e timp! Alarmă! urlă nenorocitul, suind în grabă câteva trepte, pe când celălalt îi împlânta în spate sabia.

Horcăind, Henry se prăbuşi printre cadavre.

– Era prea mult pentru doi, conchise Richard, cu nostalgie.

Peste câteva ceasuri, asupra cetăţii se abăteau alţi viteji, însetaţi de bogăţie şi amor, purtând în frunte, pe un stindard violet, doi şerpi cusuţi cu fir auriu. Veneau în rânduri strânse, puternici, necruţători, gata să-i dovedească lui Richard că ceea ce i se arătase în lugubra pivniţă ar fi fost prea mult chiar şi pentru unul singur.

Latest posts by Gheorghe Săsărman (see all)