Selectează o Pagină

– Azi vei sta lângă mine, vierme!

Se cherchelise rău, Bătrânul. Zăcea în cutia din dosul scenei, horcăind din vreme în vreme. Căzuse de pe scaun şi nu mai reuşea să-şi ridice hoitul înecat în grăsime. Ochii mici, înconjuraţi de cearcăne violete între care atârnau pleoapele, carne vie, nu altceva, se mijeau în direcţia mea. Nu cred că mă vedea, doar îmi auzise paşii, veneam să-i spun că sala e plină, oamenii aşteaptă. I-aş mai fi spus că, de fapt, cei din sală aşteaptă de foarte mult timp, unii de o viaţă.

– Ajuta-mă, vierme ! E timpul ! bolborosi Bătrânul, agăţându-se cu o mână de masă şi cu cealaltă de braţul meu. Se ridică cu greu pe scaun.

-Hai, adu-o pe micuţă, draga de ea ! Ba nu, să bem mai întâi !

Palma întinsă se târî de-a lungul mesei spre sticla cu vin roşu. Turnă în pahare. Îmi făcu onoarea să toarne în pahare şi să ciocnească.

– Sănătate, ha, ha ! Sănătate ! horcăi el a râs. Vierme…

Probabil îl încânta cuvântul. Pentru mine nu avea nici o importanţă cum îmi spunea.

Am înghiţit lichidul sălciu şi am pornit spre vitrină. Îmi tremurau mâinile. Am scos cu grijă husa transparentă. Balerina, albă ca varul, atârna în legături. Am desprins-o din hamuri şi am purtat-o în braţe până lângă Bătrân. Nu era foarte grea, dar gâfâiam când am aşezat-o pe masă. Nu ştiam ce trebuie să se întâmple mai departe.

Bătrânul m-a dat afară.

Când m-a chemat înapoi, Balerina îşi încălzea articulaţiile. Faţa i se colorase uşor ; la fel şi braţele şi tot trupul, atât cât se vedea de sub rochia albastră, vaporoasă. Bătrânul stătea pe acelaşi scaun, ştergându-şi degetele nefiresc de lungi pe o zdreanţă jegoasă. A trântit ceva în sertarul mesei şi mi-a făcut semn să mă apropii.

– Du-o pe scenă, a mârâit surd.

Acum n-a mai fost nevoie să o car în braţe. M-a urmat docilă. S-a aşezat ghemuită în mijlocul scenei şi a aşteptat. Am fugit pe schelă de deasupra cutiei să reglez luminile. Am aprins un reflector albastru, unul roşu, unul portocaliu peste lumina albă, foarte puternică. Pe scenă era dimineaţă. Am ridicat cortina.

În faţa ochilor avizi, mugurul crud de carne prindea viaţă sub valurile blânde de muzică. A tresărit mai întâi, părând să adoarmă din nou pe vecie, apoi din nou, mai puternic. Şi-a înălţat palmele deasupra capului ca o întrebare dacă a sosit sau nu vremea, braţele îmbrăcate în voal albastru s-au arcuit spre lumină, aşteptând un semmn de recunoaştere. Încet, s-a ridicat pe vârfuri, îmbobocind. O piruetă timidă s-a continuat cu alta, apoi cu alta, din ce în ce mai înalte, învârtejind corola albastră a rochiei. Când floarea fantastica a fost deschisă pe deplin, Balerina a fost un fluture ascuns în floarea albastra. Fluturele şi-a luat zborul, a fost un prim salt, o primă desprindere de parchetul prăfuit. Apoi altele şi altele… A fost floare ; fluture şi izvor a fost mai târziu în lumina amiezii revarsată din reflectoare, a fost chiar lumina şi aerul uşor obosit al serii, aerul serii, leneş şi dulce.

Am coborât cortina. Nu a aplaudat nimeni. La noi în sală se aplaudă. Spectatorii sunt prea întorşi spre ei înşişi, încercând să păstreze sunetul de cristal stârnit de mişcarea Balerinei în fiinţele lor. Sunt prea recunoscători Balerinei ca s-o tulbure cu plescăieturi dizgraţioase.

Am scos-o de pe scenă, la fel de proaspătă ca la început, îi simţeam amintirea mişcărilor în muşchii subţiri ai braţului. Şi încă ceva, ceva nou. Deschizând uşa, mi-am dat seama că se împotrivise, nu voia să plece de pe scenă.

– Repede, repede, a horcăit Bătrânul, îngrozitor de palid.

A smuls din sertarul mesei două transfuzoare, şi-a înfipt acele în venele de la încheieturile mâinilor în timp ce eu făceam acelaşi lucru cu Balerina. Fără să ştiu ce fac. Sângele se întorcea pulsând prin tuburile transparente. Trupul Balerinei îmi atârna din ce în ce mai greu în braţe, nu i-am privit faţa, ştiam că păleşte în fiecare clipă cu aceeaşi nuanţă cu care revenea în obrajii buhăiţi ai Bătrânului.

Bătrânul încerca să-şi bandajeze încheieturile însângerate. I le-am legat eu strâns, până ce i s-au învineţit braţele.

– Ai văzut ce frumos sunt ? a moţăit. Ce frumos sunt…

Au trecut secole.

Cineva a bătut la uşă. I-am deschis. Bătrînul ridicase capul de pe masă şi a aruncat o privire tulbure în jur.

– Ce vrei… vierme ? a mârâit îngăduitor fără să vadă nimic. Capul i-a căzut la loc pe masă.

Tocurile înalte au clănţănit pe podea, silueta suplă a fulgerat întunericul cutiei.

– Vreau ca Balerina să lucreze pentru mine. Numai pentru mine. Cât ?

Nu am înţeles de ce vorbea cu mine. Mi-am sucit gâtul spre Bătrân. Nu ştiam dacă adormise din nou, nu dădea nici un semn că ar fi treaz, deşi « numai »-ul  fusese atât de tare că se lovea încă de pereţi.

Am scos-o din nou pe Balerină din vitrină, am întins-o pe masă, acelaşi ritual.

Ea, cea care voia să o cumpere, s-a aplecat deasupra trupului inert. Cu ochii căscatţ larg, a privit faţa Balerinei.

I-am întins o pereche nouă de transfuzoare fără să spun nimic, cuvintele fugiseră înspăimântate dintre noi, muriseră şi zăceau printre gunoaiele din cutie. N-a avut nevoie de ajutor, i-am admirat dexteritatea, ca de pe altă planetî.

Au trecut ani.

În loc să se coloreze, pielea Balerinei a devenit şi mai albă, iar peste câteva clipe, a început să crape cu pocnete mici. Îi priveam ţintă podul palmei, n-am vrut să-i văd faţa, podul palmei a crăpat ca pământul ars de secetă, pielea s-a scorojit, din ce în ce mai uscată şi s-a scurs pe podea.

A trecut o zi.

Balerina era acum o grămăjoară de nisip pe podeaua cutiei. Cea care voia să o cumpere s-a aplecat deasupra ei şi răsuflarea ei fierbinte, şuierătoare, a împrăştiat-o. Apoi s-a ridicat, a fulgerat încăperea în sens invers. Şi atât..

Ce a mai rămas ? Cum o să le mai arate Bătrânul orbilor cât de frumos este cât de frumoşi sunt ?

© Mirela Paciugă

Textul a fost publicat iniţial în Almanahul Anticipaţia 1990 şi este republicat cu permisiunea autoarei. Îi mulţumim.

Mirela Paciugă:

„Prima participare la o şedinţă a  cenaclului Henri Coandă, Craiova: 27 decembrie 1979, aveam 14 ani. Primul text publicat: „Anteu” (plin de greşeli de tipar) în primul Almanah Anticipaţia (1983 – apărut la sfârşitul lunii august 1982).

Premiul I pentru povestire scurtă în 1982 (co-autor Viorel Pirligras – ideea mea, scrisul lui:)) – am şi uitat titlul, parcă se numea „Înapoi, spre viitor”  – cred în continuare că ideea e mişto :).

Premiul Amfiteatru 1983 pentru „Error”  – i-a plăcut lui Vladimir Colin, care era preşedintele juriului

Povestirea „Culise” a apărut în ultimul Almanah Anticipaţia ante-revolutionar. A fost publicată şi într-o antologie în limba maghiară (între Robert Sheckley şi Isaac Asimov, sic! :))

Am fost foarte răsfăţată, tot ce am scris, a fost publicat.. Eram încurajată din toate părţile, tânără speranţă !  Am „crescut” la cenaclu  (atunci când am început să frecventăm Henri Coandă, eu aveam 14 ani şi fratele meu Liviu, 12). ”

Author