Cum m-am făcut solarisian (episodul 11)

La munca de jos, nu la bătut câmpii de stele! Consfătuire națională cu ghinion trasat ”de sus”. ”Moartea cenaclurilor”, o știre ușor exagerată. Mosorul de cablu și ”Soarele de sub flanșe”. Un scurt episod paranormal.

 

În toamna lui ‘83, am încasat două directe în bărbie, care m-au făcut să văd viitorul meu de sefist în culori dintre cele mai sumbre. Mai întâi m-am prezentat la post, ca inginer stagiar în ”Triunghiul Bermudelor”, cum i se zicea pe-atunci, Rovinari-Turceni-Anina. Termocentrala Rovinari era un exemplu de ”eroism” comunist, un loc în care mai nimic nu mergea bine, despre care se raportau însă numai gogomănii entuziaste. Doar sacrificiul unor oameni condamnați să facă zilnic din rahat bici împiedica uriașa structură să se facă fărâme. Lesne de înțeles că îndată ce-am dat cu nasul de atmosfera halelor înghețate, mizerabile și asurzitoare scrisul a dispărut instantaneu din viața mea.

A doua lovitură am suferit-o la București, unde cenaclul ”Modul 13”, condus de Ștefan Ghidoveanu, a organizat în toamna aceea ce-a de-a treisprezecea consfatuire națională sefe. Nefast număr… Îmi amintesc zecile de participanți din toată țara, adunați într-o sală mare de festivități, la Uzinele ”23 August”, zumzăind veseli, fără altă grijă decât că n-or să fie destule premii pentru câte talente se strânseseră acolo. Mi-l amintesc apoi și pe Fane, abia urcând pe scenă, greu, de parcă n-ar mai fi putut să-și miște picioarele. Privindu-l, am avut impresia că în câteva minute a îmbătrânit cu cincizeci de ani.

Reprezentantul C.C. al UTC a luat cuvântul dezinvolt, stăpân pe sine și cu un ton amical, dar ferm, cum îi ședea bine unui ”organ” din acele vremuri, a spus cam așa: ”Stimați cenacliști, participanți la cea de-a treisprezecea ediție a consfătuirii naționale de anticipație, vă urăm un călduros bun sosit și vă propunem să comasăm programul celor trei zile prevăzute în program pe parcursul dimineții de azi. Rog factorii de răspundere să ia măsurile necesare!”

Și ăsta a fost ”Romcon 13”…

Cred că n-am fost singurul căruia i-a fugit pământul de sub picioare în ziua aia. Spre deosebire de alți prieteni de-ai mei, mai… familiarizați cu procedeele și posibilitățile uteceului, eu nu-mi putusem imagina că organizarea migăloasă a unei manifestări de amploare, dorită de atâția oameni, care fără îndoială mobilizase resurse importante, poate fi anihilată într-o clipă, cu o frază rostită la microfon. Abia atunci, spre rușinea mea, mi-am dat seama că pe pământul ”societății socialiste multilateral dezvoltate” nici măcar stelele nu sunt sacre și intangibile…

Dar de-ajuns cu vorbele mari. Cumva m-am obișnuit cu noul meu trai la Rovinari și ”m-am integrat colectivului”, ajutat de grupul foștilor colegi de facultate cu care împărțeam camerele unui cămin din Târgu Jiu. Împreună încingeam (prea) pătimașe partide de bridge, împreună ne sărbătoaream aniversările, împreună făceam foamea (”Alimentarele” erau absolut pustii, iar la magazinul de pâine se formau cozi de zeci de persoane). Împreună luam trenul de navetiști, dimineața la 5.30, uneori după o noapte albă, ca să intrăm în schimbul unu al minunatei noastre întreprinderi.

Și încet-încet mi-a mai venit inima la loc. Am aflat că zvonurile cu privire la moartea cenaclurilor, după dinamitarea Romconului, nu s-au adeverit. ”Solarisul” meu drag mergea mai departe, sub conducerea lui Marius Ungureanu. Am primit vești și de la tizul nostru ilustru, Sandu Ungureanu, care se acomodase bine la Bacău, scria povestire după povestire, una mai captivantă decât alta, pusese bazele unui cenaclu și ale unui fanzin. Asta m-a readus la viață în forță.

Într-o zi din primăvara lui ’84 mi-a venit deodată o poftă grozavă să scriu o schiță. Era un soare îmbietor, după grozăvia de iarnă care trecuse, iar curtea uriașă a termocentralei părea Zona din ”Călăuza” lui Tarkovski. Am ochit un mare mosor de cablu electric și m-am tras la adăpostul lui, unde o oră-două n-avea să mă deranjeze nimeni (ca stagiari eram mereu ușuiți încolo și-ncoace, cu pretextul că trebuie să furăm meseria de la echipele de pe teren, de fapt ca să nu încurcăm locul). Am scos un blocnotes și-un pix și am început povestirea ”Soare sub flanșe”. Așa a dat peste mine Viorel Pârligras.

Venise cu treabă, cred, la Târgu Jiu și profitând a tras o fugă la Rovinari, să vadă cum o mai duc. Am rămas cu gura căscată și el la fel, văzând cu ce mă ocup ”la locul de muncă”. Bucuroși de revedere, am stat de vorbă ore în șir, ceea ce mi-a mai ridicat moralul în acea perioadă. Pe urmă, treptat, am revenit în joc. Mă simțeam în formă, după o pauză de mai bine de o jumătate de an. Am reușit să prind și o deplasare la București, unde bineînțeles că m-am înființat la ședința duminicală a ”Solarisului”. Întâmpinat cu mare entuziasm, m-am simțit ca soldatul venit de pe front să se bucure câteva zile de pacea de-acasă.

După vreo câteva săptămâni am comis și povestirea ”Prin pulberea de aripi”, pe care mi-o inspirase de asemenea viața la termocentrală. Reveneam la viața de sefist și asta mă bucura nespus, era ca un balsam aplicat direct pe inimă.

Mi-amintesc și un episod oarecum amuzant. Am participat la una din ședințele cenaclului craiovean ”Victor Anestin”, iar băieții, care pregăteau un fanzin, mi-au spus că le-ar fi plăcut să publice una din schițele mele. Nu aveam textul respectiv la mine, iar ei nu puteau aștepta până l-aș fi adus eu de la București. I-am rugat să mă lase o oră și l-am rescris din memorie, în întregime. Ulterior, când l-am comparat cu originalul, nu mi-a venit nici mie să cred: erau aproape identice! Cred că atunci am trăit un fenomen paranormal…

 

(va urma)

 

Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu ”Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.

 

© Dănuţ Ungureanu

Leave a Reply