Cum m-am făcut solarisian (episodul 12)

Începe să se strângă ”marfă” de-un volum. Pe scurt despre strategiile ieșirii din anonimat. Rânduri jenante din perioada de formare a scriitorului. Altă Gurandă, alte texte. Visând la un Moby Dick al operei sefe.

Mai cu șoșele, mai cu momele, mai târâș, mai grăpiș, s-a scurs primul meu an de stagiatură, în tranșeele patriei socialiste, la Rovinari. Ca om al muncii începător, duceam dorul apuselor vacanțe studențești și mă adaptam încet-încet la oficialul ”concediu legal de odihnă”, completat cu micile binefaceri ale mai puțin oficialului chiul. Și dacă individul, ca să folosesc un concept la modă pe vremea aia, se integrează bine în colectivul de muncă, potențialul său creator se dezlănțuie în folosul comunității. Așa că m-am așternut pe scris la galop, de-ai fi zis că vine sfârșitul lumii (chiar avea să vină, pentru o anumită lume, însă un cincinal și ceva mai târziu).

Aveam multe idei, comiteam text după text și le propuneam fanzinelor cărora cenaclurile, foarte numeroase în anii 80, se dădeau peste cap să le dea viață. Curând mi-a trecut prin minte, doar așa, ca să fac haz de necaz, că aș cam avea ”marfă” suficientă de-un sfert de volum decent. Nici nu-ndrăzneam să mă gândesc mai departe fiindcă pe vremea aia a publica o carte părea un ideal imposibil. Prietenii din ”Solaris” mă îndemnau în schimb la mai puțină modestie, iar Dina Paligora, redactor la editura ”Albatros” și solarisiană înfocată, mi-a sugerat chiar o strategie bună: să public în cât mai multe fanzine, reviste ori (aș fi vrut eu) volume colective, și să mai iau… niște premii, ca să nu mă tot întrebe lumea dacă sunt fratele faimosului Sandu Ungureanu.

În Almanahul Anticipația ’84 îmi apăruse deja, făcându-mă să mă umflu în pene peste măsură, o schiță minusculă – ”Datoria”, pe care, ori de câte ori o recitesc, o consider un bun leac împotriva excesului de înfumurare scriitoricească. Greu îmi pot imagina astăzi cum puteam pe atunci să concentrez atâtea platitudini, clișee și ifose cu pretenții filozofice, la un loc.

Ca să nu mai zic că, asemenea textului ”Viață de familie” (publicat cam în aceeași perioadă în ”Știință și tehnică”) și ”Datoria” asta se pretindea a fi tot o scriere antirăzboinică, în ton cu linia Partidului și a copilului său minune uteceul. Nu rezist să nu reproduc aici măcar o frază: ”Nu se auzi nici cel mai mic zgomot. Uriașa inteligență electronică lucră aproape douăzeci de secunde, timp în care sute de luminițe vesele trădau zbuciumul intern al Mașinii. Bărbații stăteau acum umăr la umăr. Acolo, pe minusculele circumvoluțiuni metalizate se înfiripau sute și sute de scenarii, variante, ipoteze. Și toate duse până la capăt, erau analizate cu minuțiozitate”. Vai și-amar…

Cred că în vara lui ’84 tabăra sefiștilor s-a ținut tot la Guranda, în județul Botoșani, prin eforturile neobositului profesor Stelică Neagu și ale copiilor de la școala generală din sat, care se perindau prin cenaclul ”Selenarii”. Eram deja veteran în ale taberelor, știam unde e mai bine să pui cortul, cum trebuie gestionată coada la apă ori la cazanul de ciorbă, ori mici trucuri de camuflare pentru situația că muza te trage de mânecă prin tufe, să scapi de convocările la partidele interminabile de fotbal și să comiți în schimb o povestire nemuritoare.

În tabără am scris mai departe, alte pagini, până a trebuit să mă întorc la muncă, să mă mai ocup și cu altele. Cred totuși că în perioada aia, mânat de vântul irezistibil al entuziasmului (asta e, mereu am fost optimist din fire) am cedat dorinței de a comite un text de dimensiuni mai mari. Trebuie să știi, dragă cetitorule, că în acele vremuri de expansiune a universului sefist, întrebarea pe care urechile autorului o auzeau cel mai des era ”n-ai să ne dai, pentru fanzinul nostru/revista noastră, o povestire de trei/cinci/maxim șapte pagini?” Spațiul de publicare era limitat, cam toată lumea scria și voia să se vadă pe hârtie, și de aceea această dimensiune redusă devenise ceva tot atât de firesc ca titlul povestirii, de exemplu.

Însă eu visam deja o capodoperă de la vreo treizeci-patruzeci de pagini în sus. Aveam o idee și ceva-ceva din acțiunea propriu-zisă, dar nu tot. Cum li se întâmpla multora pe vremea aceea (probabil și în zilele noastre), nu știam exact cum se va încheia povestirea (între timp am renunțat la o asemenea atitudine visătoare), dar mă bizuiam pe generozitatea muzei, de la care așteptam să mă salveze cu o idee genială, în ultimul minut.

Mai aveam, în schimb, un titlu grozav: ”Marilyn Monroe pe o curbă închisă”. Până atunci nu mă prea omorâsem cu alegerea unui titlu potrivit. Ca mulți alții, trăiam convingerea stupidă că așa ceva e prea puțin important față de conținutul unui text și că cititorul, fermecat de adâncimea și bogăția ideilor din cuprins înghite orice. Mi-a trebuit ceva vreme să accept că titlul e primul cârlig cu momeală pe care-l lansezi în public.

Când a auzit că scriu o nuveletă pentru consfătuirea sefe din toamnă, Dina Paligora m-a felicitat și mi-a servit în secunda următoare cel mai practic sfat al momentului. ”Băieții din juriu nici n-or să deschidă un text în titlul căruia se află un sex-simbol al capitalismului depravat și pe deasupra mai vorbește și de o «curbă închisă», adică o atitudine pesimistă, nesigură, nepotrivită omului nou, care nu bâjbâie. Mai bine ar fi să-i spui «Pași pe o curbă deschisă» și așa vei putea s-o incluzi într-un volum viitor”.

Ei bine, îmi pare rău că voi stârni indignarea multor autori incoruptibili, dar trebuie să mărturisesc că am procedat întocmai.

 

(va urma)

 

Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu ”Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.

One thought on “Cum m-am făcut solarisian (episodul 12)”

Leave a Reply