Merg la „Zilele Helion”. Prima mea întâlnire cu Timișoara. Revederea cu prietenii din orașul de pe Bega. Entuziasmul solarisian versus ușa de fier forjat.

 

Cred că tot pe la 1984, dacă nu mă înșel prin primăvară, am luat parte la o ediție a „Zilelor Helion”, care mai târziu au devenit „Sesiunea Helion”, în organizarea cenaclului timișorean cu același nume. Știu că în episodul trecut ajunsesem cu amintirile la Convenția din toamna lui ‘84, dar pentru un sefist o întoarcere în timp de numai câteva luni e floare la ureche. Și-apoi, contactul meu cu mișcarea sefe bănățeană merită mai mult decât o frază.

Cu timișorenii mă împrietenisem încă de la convențiile trecute și alte manifestări. Aveam relații excelente cu m din ei, care mi-au devenit în timp prieteni foarte buni, sper eu pe viață. Mă impresionase de la început seriozitatea cenacliștilor de la „H.G. Wells” și „Helion”, dar în același timp (o remarcasem ca pe o calitate) disponibilitatea lor pentru boemă. În plus, un aer ușor occidental, lucru deloc de neglijat pentru un tânăr al acelor timpuri, ce mă aflam.

M-am legat la acea vreme (și nu vreau să fac o împărțire pe cenacluri) de Silviu și Antuza Genescu, Dorin Davideanu, Marcel Luca, Constantin Cozmiuc, Lucian Ionică, Augustin Corneliu Giagim, Lucian Vasile Szabo și mulți alții, nu mai puțini dragi mie. Parcă ne cunoșteam de când lumea și comunicam cu o ușurință pe care, din păcate, nu o mai întâlnesc azi decât rareori. Împărtășeam idei, ne ceream reciproc părerea despre câte un text personal (evident senzațional), făceam schimb de cărți, reviste, țigări și tării.

Țin minte că „Zilele Helion” din acel an s-au ținut la Casa Universitarilor, unde era director cu mână de fier Cornel Secu. A fost o organizare foarte bună, totul a mers ca pe roate, în ciuda numărului relativ mare de participanți. Ca de obicei, „Solarisul” deplasase nouă – zece cenacliști, pe principiul promovat cu entuziasm de metodistul nostru, Mircea Dumitrescu, potrivit căruia „membrii vechi trebuie să meargă la manifestări fiindcă merită, iar membrii noi de asemenea, fiindcă e nevoie să învețe cum se petrec lucrurile”.

Am fost cazați, ne-am acomodat un pic cu locul și-am dat fuga la deschiderea festivă, primul punct din program, foarte popular ca prilej de reîntâlnire a prietenilor din toată țara. Apoi manifestarea a demarat în forță, conform desfășurătorului, iar concursul literar (da, și acesta așteptat cu mușchii creierului încordați) s-a pornit cu niște întruniri misterioase de-ale juriului.

De crezut sau nu, eram pentru întâia oară la Timișoara. A fost, ca să folosesc unul din clișeele pe care le admir în secret, „dragoste la prima vedere”. Umblam pe străduțele încărcate de istorie, respiram alt aer, căscam gura la frumoasele clădiri și la vagoanele de tramvai parcă sosite de la depoul începutului de secol. Am trăit o impresie puternică, pe care o reiau ori de câte ori ajung în orașul de pe Bega.

Călăuzele mele erau Alexandru Ungureanu și Constandina Paligora, care se prezentau ca „recidiviști” la ”Zilele Helion”. M-am lăsat pe mâinile lor și totul a fost în regulă în prima zi, când programul era oarecum mai relaxat. Numai că în ziua a doua ni s-a năzărit că putem sări niște puncte ale întrunirii, vreo două dezbateri, ca să mai profităm un pic de vreme și de orașul superb. M-am simțit încurajat de o remarcă a Dinei: „Iar încep discuțiile interminabile despre ce e sefeul și ce vrea el. Și iar nu se-ajunge la nicio concluzie…” Așa că…

Așa că ne-am furișat afară din sala în care trebuia să fim și hai la plimbare. Plus niște beri, firește, și propriile noastre dezbateri. Cred că eram în formula de trio mențnatăi mai sus și vreo doi sau trei solarisieni. Am petrecut de minune, mai ales că ni s-au alăturat niște prieteni timișoreni. Iar locuri unde să zăbovești în tihnă, are marele oraș destule.

La un moment dat, conștiința mi-a dat ghes să mă uit la ceas (pe vremea aceea încă mai purtam). Ups! Se cam sfârșiseră dezbaterile de la care aleseserăm să chiulim, începuse deja altceva. Stăteam ca pe ghimpi, dar nu îndrăzneam să-i zoresc pe unii mai grozavi decât mine. Iar ei, colac peste pupăza din tei, au mai comandat un rând. Mă gândeam neîncetat că Mircea Dumitrescu o să fie cam sâcâit de absența noastră.

În sfârșit, ne-am adunat de pe la mese și-am pornit conștiincioși, în ceasul al doisprezecelea cum s-ar zice, către Casa Universitarilor. Să ne integrăm din mers programului. Numai că acolo, surpriză! Ușa era închisă. „Ia dă-te la o parte, Dina, să bag niște forță!” a zis Sandu Ungureanu, opintindu-se și el. Zadarnic. Ușa de fier forjat a rămas neînduplecată, ca și portarul, care ne-a transmis printre zăbrele că „așa a primit ordin de sus”. De sus de la etaj? De sus de la conducere? Mister…

„Păi…, zice vesel Sandu, eu zic să ne-ntoarcem la terasă, că ar mai mai merge o bere…” Zis și făcut. Ne-am văzut mai departe de programul nostru și ne-am reunit mult mai târziu cu restul „Zilelor”. Drept să spun, o cam sfeclisem. Mă gândeam, în naivitatea mea, că n-o să mai pup eu alte deplasări gratuite prin lumea sefeului, ceea ce nu-mi pica bine deloc. Am aflat după aceea că, într-adevăr, trecuse pe la dezbateri un tovarăș cu funcție și, nemulțumit de prezența scăzută, hotărâse pe loc că absențele nemotivate trebuie sancționate cu maximă intransigență revoluționară.

Când am dat ochii cu domnul Mircea Dumitrescu, în loc de orice mustrare, dânsul ne-a spus: „Îmi pare rău pentru momentul penibil. Acești activiști fac exces de zel…” Ceea ce, având în vedere epoca în care se petreceau lucrurile, l-a ridicat în ochii mei pe un Everest al caracterelor…

 

(va urma)

 

Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu „Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.