Ratez Almanahul cu seninătate. Supraviețuitor în iarna vrajbei cu scrisul. Nopțile așteptărilor din Ghermana. Vine, vine, primăvara lui ’85.

În toamna lui ’84, potrivit unui obicei pe care nu l-am înțeles niciodată, a ieșit volumul intitulat „Almanahul Anticipația 1985”. Dacă în urmă cu un an, în AA 1984 (lansat, firește în 1983 – deja v-am amețit, nu-i așa?), mă bucurasem de atenția coordonatorilor, care mi-au publicat două povestioare, la numărul curent am rămas cam mofluz. Nicio picătură de text.

Îmi amintesc însă, cu mare stimă despre mine,că nici n-am crâcnit. În miezul almanahului trona romanul (nuvela, după alte păreri) „Picnic la marginea drumului”, al fraților Strugațki, ceva tulburător la care ne-am închinat toți cu venerație și mai că n-am decupat paginile, ca să le punem o copertă separată, ori să le înrămăm. Iar în almanah mai erau două medalioane, ale legendelor Adrian Rogoz și Vladimir Colin. Cum să-ți mai treacă prin gând vreo urmă de ciudă că ai fost lăsat pe dinafară? Ehei, alte vremuri… Ranchiuna încă nu se inventase în fandom, ci îi ținea locul doar o invidie admirativă.

Iarna ’84 – ’85 a fost tare grea la Rovinari. A nins abundent, iar temperaturile cădeau frecvent sub minus 20 de grade. Ne strângeam mai mulți pe maidanul termocentralei, aceia care eram nevoiți să lucrăm la exterior, și aprindeam o anvelopă mare de tractor. Ardea cu un fum gros, negru, care ne pătrundea în haine, în păr și în piele. Dar ținea de cald, iar pe ascuns circulau butelcuțele de „Săniuță”, ori țuica „de șubă” manufacturată de localnici. Se zvonea că lupii trecuseră Dunărea înghețată, dinspre Iugoslavia, și înfulecaseră o femeie prin Mehedinți. În trenul de navetiști, muncitori și ingineri la un loc aprindeam, direct pe podeaua acoperită cu vinilin, focuri mici în care zvârleam ghemotoace de hârtie, pachete goale de țigări, surcele.

Încet-încet, odată cu temperatura, mi-a scăzut și mie moralul, care după premiul de la Cluj se îmbunătățise simțitor. Am mai luptat cu depresia o vreme, evadând ba la București, cam o dată pe lună, ba la prietenii sefiști craioveni. Însă asta se întâmpla rar, căci lucrul în ture, sau celebrul „12 cu 24” nu-mi permiteau mai mult. În restul timpului, fabrica de electricitate mă sleia cu totul, ca și cum s-ar fi alimentat din propria-mi energie.

Nu mai scriam nimic, îmi aminteam prin vis duminicile vesele de la „Solaris” și berile de după, taberele minunate de la Guranda, fețele prietenilor. Nu făceam altceva decât să supraviețuiesc. Nopțile acelea copleșitoare, cine a lucrat într-un asemenea monstru și le amintește cu siguranță, m-au impregnat cu atmosfera care mai târziu a transpirat în multe povestiri și căreia, în cele din urmă, i-am dedicat un capitol din „Așteptând în Ghermana”.

Instalațiile ce susțineau, într-un fel sau altul, turbinele și grupurile generatoare, erau în bună parte la capătul puterilor. Totul se strica și era reparat din mers, într-un chin parcă fără sfârșit. Țevăria cazanelor se spărgea în sute de locuri, dar de multe ori funcționarea nu era întreruptă decât când devenea evident că se pierde mai multă apă decât se alimentează, căci repornirile erau dificile. În bezna nocturnă, abia risipită ici și colo de câteva becuri chioare, aburul scăpa peste tot, furișându-se în fuioare subțiri ca șerpi șuierători, sau răbufnind cu bolboroseli de cascadă. În afara sălii mașinilor și a celei de comandă, duhoarea grea de cărbune amestecat cu păcură și gazele arse întregeau simțământul unui stagiu în infern.

Și cenușa, aproape peste tot cenușa grosă de o palmă… În fiecare noapte, când o luam în picioare, mi-aminteam imaginea pe care mi-o zugrăvise mama la absolvirea facultății: tânăr inginer, îmbrăcat cu un halat alb, butonând panoul de comandă, într-o încăpere sclipitor de curată.

Dar ca să depășesc memoriile lacrimogene, s-a scurs și iarna aceea, căci ăsta e unul din cele mai mari avantaje ale timpului: trece, oricât de grea ar fi situația în care te afli. De Revelion, fiind în schimbul trei, asistasem la o petrecere halucinantă: o „sală de bal” plină de muncitori dansând în șube și cizme de cauciuc, cu căștile pe cap, căci protecția muncii era sfântă. Iar din orificiile de butoane nealocate ale mesei de comandă ieșeau discret muștiucurile unor furtunuri conectate la diverse damigenuțe bine camuflate sub panouri. Din când în când, câte un „tablotar” se apleca pentru a sorbi o înghițitură… de avarie.

Și într-o bună zi a ieșit soarele. Primăvara se apropia cu pași repezi, mai erau câteva zile. Odată cu ea, nu știu cum, mi-a revenit și pofta de scris. Am purces așadar să revizuiesc niște texte mai vechi, ba chiar am scris și vreo două short stories noi-nouțe. Nu foarte optimiste, dar orișicât…

’85 era cel de-al doilea meu an de stagiatură și devenea din ce în ce mai limpede că mi-e sortit să-i fac pe toți trei pe șantierul ăsta, ba poate și mai rău, căci n-aveam nicio pilă prin intermediul căreia să obțin atât de prețioasa „negație de la locul de muncă”. În jurul meu, rândurile stagiarilor se răreau văzând cu ochii. Unii plecau spre alte orașe, alții cădeau împușcați de fetele de măritat băștinașe, care-i vânau ca pe rațele sălbatice, făcând din ei rățoi foarte domestici, prin ogrăzile urbei Târgu Jiu. Măcar din punctul ăsta de vedere nu mă simțeam în pericol, căci aveam deja verigheta pe deget, de la București, și, ca să zic așa, nu mai prezentam niciun interes.

În același timp, odată cu sentimentul de resemnare, am avut revelația că scrisul, și din când în când contactul direct cu fandomul și evenimentele sale, sunt singurele care mă vor ajuta să trec peste toate.

Deodată, către sfârșitul primăverii lui 1985, s-a petrecut ceva…

(Va urma)

Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu „Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite. – Dănuţ Ungureanu