Zeii ”epocii de aur” îmi sar în ajutor. Evadare din deșertul de cenușă. Abucureștizez în plină vară. Sindromul sefistului blocat, sau la ce sunt bune textele lustruite. Prietenii se reîntâlnesc la Lugoj.
Deodată, către sfârșitul primăverii lui 1985, s-a petrecut ceva…
Se apropia vara și odată cu ea se dezlănțuiau atât forțele naturii cât și acelea ale societății socialiste multilateral dezvoltate. Atunci le-am cunoscut cu adevărat, în toată măreția lor, pe zeițele Pila și Șpaga. Mai văzusem eu ce pot face ele, la scară mică, pentru vreo scutire medicală în liceu, ori te miri ce alte fleacuri, dar de data asta am învățat că puterile lor sunt fără margini.
Ce s-o mai lungim? O persoană apropiată și dragă mie (căci problema se arăta prea importantă ca să fie lăsată pe mâinile mele) a pătruns ca-n brânză în Ministerul Energiei și nu s-a oprit până-n anticamera ministrului. Acolo, cu legendarul cartuș de Kent și două obuze de coniac Vasconi, a „împușcat” pentru mine o detașare de la Rovinari la Institutul de Studii și Proiectări Hidroenergetice București. Asta pentru o durată de șase luni, cu posibilități de prelungire. Slavă vouă, atotputernice Pila și Șpaga…
Așa am debarcat în capitală, când lăsasem orice speranță, vorba lui Dante, binecunoscutul autor de fantasy și horror, prin iulie ’85. Un iulie incandescent, numai bun pentru forjat idei de povestiri, călite mai apoi în berea rece a Cișmigiului, ori a Carului (pe vremea aceea încă te mai puteai apropia de el).
Mi-ar fi plăcut să merg la Solaris, însă, firește, era vacanță, iar la „Preoteasa” nu găseai picior de student, fie el și comunist. Am aflat că cenclul era condus în anul acela de… Marius Ungureanu, un băiat citit și cu mult bun simț. Chiar așa, ce-o mai fi cu el?
Parte din solarisieni o tuliseră în tabăra sefe de la Surduc, un loc frumos de prin vestul țării. Murem de necaz că n-ajunsesem și eu acolo, dar asta e, mă găseam din nou la București, putem merge la cenaclu, poate și-n toamnă la vreo convenție, vorba ceea – nemulțumitului i se ia darul.
M-am pus serios pe scris, ca să adun de-un volum pe care-l visam apărând în vreo doi-trei ani. Pe vremea aceea, dragi nepoți, nu numai că se publica puțin science fiction, dar și autorii, ceva mai sfioși, trăiau cu convingerea că tiparul e un soi de Everest.
Deodată m-a pălit o reacție neașteptată. În loc să mă dezlănțui într-ale scrisului, că aveam o poftă ceva de speriat, ziceam c-o să sparg mașina de scris chinezească Flying Fish, stăteam și mă uitam la dânsa prostește. Auzeam zumzetul slab al ideilor, care-mi roiau ca albinele în jurul țestei, dar nu reușeam să prind niciuna. Parcă sufeream de sindromul ăla posttraumatic, ca soldații întorși de pe front. Lumea-i zice blocaj.
În fine, m-am apucat disperat să fasonez o povestioară deja scrisă pe șantier, „Soare sub flanșe”. Pe scurt, era vorba despre un tip care păstorea conductele de zoaie, cenușă și steril ale unei lumi ireversibil prăbușite și care a suferit, printre altele, o mutație îngrozitoare. Propriile sale mâini au devenit viețuitoare independente, care-și ascultă și-și ajută stăpânul de cele mai multe ori, însă câteodată… Pentru mine, mi-am dat seama tot lucrând la text, era chiar esența cenușiului Rovinari, a frustrărilor și angoaselor cu care mă torturase.
Și mi-a fost de mare folos. După ce-am lustruit bine de tot textul ăsta, am trecut la altul, apoi încă unul, până când am fost în stare să „înot” de unul singur și în valurile unor inedite, cum ar zice alții mai pricepuți ca mine – să creez. Atunci am învățat că dacă dau piept cu blocajul e bine să reînnod lucrurile într-o zonă deja cunoscută, familiară. Abia apoi să mă încumet mai departe.
Tabăra de la Surduc se terminase și solarisienii se reîntorceau la vatră. Cristian Tudor Popescu făcuse furori cu „Cassargoz”. Se dusese vestea că m-am întors la București și vreo trei-patru mi-au telefonat să mă felicite. Dar eu abia așteptam să mă produc în Solaris. Pur și simplu nu mai aveam răbdare.
Firește că la ședința de reluare, după 15 septembrie, ajunsesem la „Preoteasa” cu vreo oră înainte de ora stabilită. A dat peste mine metodistul Mircea Dumitrescu, fie-i țărâna ușoară, care s-a bucurat tare că mă vede și m-a anunțat – nici mai mult nici mai puțin, că trebuie musai să mă înscriu pe lista participanților la convenția națională, să dau un text în concurs, pentru Solaris, ba să iau și un premiu. Apăi, dacă-i ordin, cu plăcere…
Am citit „Soare sub flanșe”, am fost primit foarte bine, comentatorii au conchis că sunt în formă. Cred totuși că era mai multă afecțiune în aprecierile lor decât obișnuita obiectivitate a solarisienilor.
În toamna aia, convenția s-a ținut la Lugoj. Un oraș mic, cu farmec irezistibil, unde ne-am simțit nemaipomenit. Asta, pe de o parte, datorită mulțimii de vechi prieteni, iar pe de altă parte, mai ales, datorită organizatorilor, dintre care mi-i amintesc ca gazde pe Laurențiu Nistorescu și pe Tomiță Nicolae.
Știu sigur că am luat un premiu atunci, dar nu-mi mai amintesc exact cu ce text. Bătrânețea, bat-o vina… Poate să fi fost chiar „Soare sub flanșe” sau „Prin pulberea de aripi” – un alt coșmar cristalizat pe hârtie în perioada „termocentralistă”. Dacă cineva a ținut vreodată evidența premiilor la convențiile sefe, de la începuturi până în zilele noastre, cu umilință l-aș ruga să-mi îngăduie să arunc și eu un ochi.
La Lugoj am (re)văzut și câteva filme extraordinare. Parcă „Metropolis”… Parcă „ET”… Parcă mereu proaspăta „Odisee spațială 2001”… Noaptea, firește, cu toate cele de trebuință unor astfel de adunări. Eheu, fugaces…
(va urma)
Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu „Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.
