Prezenţă de nota zece la „Solaris”. Galeria monştrilor sacri şi povestirile lor fascinante. Despre un sfârşit al lumii mai optimist. Cum a muşcat cobaiul un personaj de… cuvântul acela. Primul Romcon din viaţa noastră.

 „Monstrul” Cătălin şi cu mine am mers în fiecare duminică la „Solaris”, toată toamna lui ’81. Nici la cursurile ori seminariile din timpul săpămânii, de care depindea liniştea estivală a studentului, n-aveam o prezenţă aşa de bună. Şi uite-aşa se face că în curând nu ne-am mai gândit să resuscităm propriul nostru cenaclu science fiction, în Energetică, fiindcă aveam tot ce ne trebuia la „Preoteasa”. Ba chiar, de unde până să dăm ochii cu solarisienii ne făcuserăm planuri cum să le furăm niscaiva membri, acum le răspundeam colegilor care ne întrebau „când mai facem o seară sefe la facultate”: „Veniţi, băi, la Solaris, că e mişto1 de tot…”

Ne plăceau oamenii care citeau şi comentau acolo. Era Alexandru Ungureanu, lecturând cu un glas profund minunatele povestiri ce au alcătuit în 1984 romanul modular „Marele Prag”: „Nesfârşită Maşina”, „Labirintul timpului”, „Maşina de visat şerpi”, „Ultimul mesaj”… Dar şi „Cei dintr-o lacrimă” ori „Artele marţiale moderne”.

Era Mihail Grămescu, citind textele reunite în volumul „Aporisticon”:  „Ciutele”, „Fenotipul de ceaţă şi picăturile de nimic”, „Lemurioţii”. Dar şi magnificele „Săritorii în gol” ori „Cântecul Libelungilor”. Pe lângă curgerea fascinantă a prozei, mă fermeca şi felul în care îşi structura textul, acea numerotare a capitolelor, care părea ea însăşi o figură de stil.

Citea Sorin Ştefănescu fragmente din romanul „Zee”, publicat de asemenea la editura Albatros. Este extraordinar că am fost martor, în acele vremuri, la lectura în premieră a unor texte ce fac parte acum din istoria sefeului românesc.

Mai venea Marian Gogoaşe, un tânăr înalt, blond, cu mare succes la doamne şi umor debordant. El ne prezenta, periodic, romanul („interminabil”, completau gurile rele ale cenaclului – deloc puţine) intitulat „Sfârşitul lumii”. Păi cum naiba să nu ciuleşti urechile la aşa ceva, în plină „epocă de aur”? Constandina Paligora, redactor la Albatros (căreia, ea şi Viorel Pârligras, de la Craiova, îi ziceau mereu „Balatros”), editura cea mai deschisă în acea vreme autorilor tineri de sefe, l-a avertizat totuşi, cu maximă înţelepciune, că – în eventualitatea unei publicări, titlul o să le pară „tovarăşilor” de la cenzură total nepotrivit cu optimismul comunist. Aşa că, la următoarea şedinţă, Marian Gogoaşe a continuat imperturbabil să ne citească din opera sa, intitulată acum, mult mai… etic, „Începutul sfârşitului lumii”.

Comentariile erau dezinhibate, iar autorul încasa numeroase „scatoalce”, de cele mai multe ori justificate. Nu ştiu câţi dintre cei care-şi văd textele linşate de o mulţime furioasă, în cadrul cenaclului, înghit asta pe nemestecate şi sunt dispuşi să ţină seama de mai mult de unu la sută din obiecţii. Am învăţat însă că părerile altora au darul să stârnească în tine însuţi, dincolo de riscul acceptabil de-a ţi se face lehamite de propriul text, alte „voci” interioare, care cu certitudine îi sunt de folos povestirii. Dacă nu celei de faţă, măcar celor ce vor veni.

Mircea Dumitrescu nu era deloc un metodist plantat la „Solaris” doar pentru a veghea eventualele deraieri de la comportamentul unui „om nou”. Intervenea adesea pertinent şi cu haz. Mi-amintesc că un personaj al lui Marian Gogoaşe s-a plâns la un moment dat (prin vocea autorului) că, citez, „unul dintre cobai l-a muşcat de cur”. Bună parte din cei prezenţi s-au foit stânjeniţi (astăzi, reacţia asta poate părea de neînţeles). Iar Dumitrescu, „analizând” ulterior pasajul, a rostit doct: „Ei, literatura este un spaţiu al libertăţilor. În fond, nu văd nimic rău în a rosti cuvântul… acela”. Fireşte, toţi cei de faţă, muşcând momeala, au sărit generoşi să i-l reamintească în gura mare.

Prin noiembrie, s-a întâmplat din nou ceva extraordinar.

„Doamnelor şi domnilor, zice Mircea Dumitrescu, vă anunţ că am primit din partea clubului Quasar de la Iaşi invitaţia de a participa la Consfătuirea anuală a cenaclurilor de anticipaţie. Ce ziceţi, mergem ca de obicei?”

„Ca de obicei, ca de obicei”, au încuviinţat cei de faţă.

Habar n-aveam, noi ăştia, noii veniţi, ce se-ascunde în spatele acestui „ca de obicei”. Dar ne-am lămurit iute, îndată ce s-a trecut la alcătuirea delegaţiei. Toţi cei de faţă, vreo 15 persoane, s-au înscris pe loc pentru deplasarea la Iaşi, în frunte cu metodistul. Ba încă, au mai fost trecuţi pe listă, „prin procură”, încă doi-trei, absenţi.

„Dar dumneavoastră nu mergeţi, domnul Cătălin Ionescu, domnul Dănuţ Ungureanu?” ne-a chestionat mirat Mircea Dumitrescu.

Ne-am bâlbâit ca-n filmele comice, căci muream de ruşine să recunoaştem că nu ne-ngăduie buzunarul strâmt de căminişti o excursie de trei zile, tocmai hăt, la Iaşi, tren, hotel, mâncare, mai ştiu eu ce. Iar eu, făcând pe deşteptul mai mult decât era cazul, am bălmăjit ceva în sensul că meritele noastre sunt încă prea mici pentru o asemenea onoare. Dumitrescu ne-a întrerupt zâmbind:

„Toate cheltuielile sunt acoperite de casa de cultură. Vă luaţi doar nişte bani de suc la dumneavoastră. Deci, Alexandru, trece-i şi pe dânşii pe listă, te rog”.

Sar peste emoţiile cu care am petrecut următoarele două săptămâni. Nici dacă  acest cel dintâi Romcon (încă nu se numea aşa) din viaţa noastră s-ar fi întâmplat pe Marte nu ne-am fi pregătit atât. În fine, am fost primii (fireşte) pe peronul Gării de Nord, în dimineaţa plecării spre Iaşi. Încet – încet s-a strâns şi restul delegaţiei „Solaris”. Eram douăzeci.

1) “Mişto” – termen apreciativ folosit în a doua jumătate a secolului XX, prefigurând binecunoscutul “cool” din zilele noastre.

(va urma)

Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Aşa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu ”Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri şi întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conţine greşeli, comentariile sunt binevenite.