Un an derutant. În sfârșit, minunatul almanah de 25 de lei. Adoptat de familia de la Guranda. Peripețiile personajului ALPHA. Dezavantajul de-a te chema Ungureanu. Gurandezii și întâlnirea de gradul trei ratată.

Anul 1982 a fost aiuritor din perspectiva mea de tânăr sefist și proaspăt solarisian, cu întâmplări incitante, și mici (dar atât de sâcâitoare) dezamăgiri. Terminasem școala cu chiu cu vai, strângând două-trei restanțe pentru toamnă.

Peste vară ieșise Almanahul Anticipația 1983 (intitulat ca revelioanele), pe care l-am citit de l-am făcut ferfeniță. Era nemaipomenit. Mă durea inima că n-am niciun text în sumar, dar cum eu am respectat dintotdeauna competențele și ierarhiile, m-a consolat gândul că or fi știut oamenii ăia ce trebuie și ce nu trebuie să publice. Nu eram chiar așa de încrezut încât să-mi imaginez că după doar câteva luni de sefeală mi se deschid porțile unei publicații atât de grandioase.

În plus, era plin de nume pe care le veneram, de la clasici și clasici în viață până la prieteni solarisieni și alții. L-am descoperit pe arhitectul Alexandru Andrieș ca responsabil cu prezentarea grafică, realizator al copertei unu și autorul unei scurte povestiri. Frate, e treabă serioasă, dacă și Andrieș s-a implicat, am conchis împreună cu Monstrul Cătălin, care ca și mine păstra cu sfințenie în cămin almanahul sacru de 25 de lei. Și până la urmă, absența asta din sumar m-a ambiționat și-am băgat tare cu scrisul.

Dacă-mi amintesc bine, în vara aia am fost prima oară într-o tabără de sefiști, și cred că tot pe banii Casei de cultură a studenților. Asta era la Guranda, prin județul Botoșani, pe unde se-agață harta-n cui, cum zice o vorbă răsuflată. Tabăra fusese așezată într-un luminiș de pădure, pe bază de corturi și mâncare adusă cu marmitele, în căruțe. Toate astea m-au cucerit din start.

În tabăra gurandeză (se definise chiar și termenul „gurandez”, pentru a-i desemna pe participanți, deosebindu-i de localnici; însă până la urmă ne-am numit la fel, de-a valma) mi-am făcut și mai mulți prieteni. L-am cunoscut pe Stelian Neagu, profesor la școala din comună, care îngrijea cenaclul „Selenarii”, copii de 10-14 ani, frumoși și deștepți. Stelian ducea efectiv în spinare tabăra aia, cu invitați străini de orice disciplină. Prin intermediul lui Alexandru Mironov i-am cunoscut pe adolescenții de la cenaclul „Sapiens”, și-am legat, în ciuda diferenței de vârstă, o prietenie strânsă cu Daniel Manole, fericitul posesor al unui umor debordant. I-am cunocut de asemenea pe soții Doina și Lucian Hanu, pe Nina Dăian, șefa cenaclului bucureștean „Fantastic Club 2001”, pe Camelia Stănescu și Dan Ursuleanu, mulți alții.

M-am legat și mai strâns de Sandu Ungureanu, care a ținut morțiș să scriem împreună o povestioară, pe care s-o citim la unul din focurile de seară, să rupem gura taberei. Personajul principal, un tip pe nume ALPHA, trăia conform unor instrucțiuni într-un străvechi limbaj de programare, cred că Fortran (GO TO, RETURN, ENDFILE, CONTINUE etc.). Eram între ciocan și nicovală. Pe de o parte, mă copleșea gândul că scriu texte cu un maestru recunoscut al sefeului românesc și că-n seara lecturii din valurile de admirație ce se vor revărsa dinspre ascultători către Sandu câțiva stropi vor sări și pe mine. Pe de altă parte, povestirea îmi părea tot mai încâlcită și fără noimă, iar orele alocate creației, sub un pom sau altul, mă țineau departe de celelalte întâmplări din tabără. Până la urmă, proiectul a eșuat, iar eu am rămas cu câteva pagini scrise de mână, purtând semnele gustoaselor feluri din marmitele Gurandei și le pot dona oricărui muzeu interesat.

Legat de Sandu, mi-amintesc că la un moment dat am fost „victima” inocentă a unui mic duel al său cu Alexandru Mironov. Într-o noapte, rămăseserăm câțiva lângă rămășițele focului de tabără (trecuse de două) și-l ascultam pe marele meu tiz interpretând la chitară extraordinara „Baladă a calculatorului îndrăgostit” („Iubita mea cu suflet omenesc, nu te speria, am să-ţi vorbesc… Ieri, mai către seară, inginerul de sistem s-a jucat cu un blestem ce m-apasă, nu mă lasă, ca o infinită masă…” Restul versurilor, pentru cei interesați, la http://agonia.ro/index.php/poetry/153061/BALADA_CALCULATORULUI_%C3%8ENDR%C4%82GOSTIT). Firește că melodia, farmecul nopții și eficiența sticlei de votcă ne-au entuziasmat dincolo de limitele programului de liniște și așa ignorat. Au izbucnit încurajările: „Așa, Ungurene! Bravo, Ungureane! Încă una, Ungureane!” Și tot așa… Deodată, dintr-un cort mai îndepărtat răsună vocea lui Alexandru Mironov: „Dar chiar nu există un pic de bun simț? Mai sunt și copii care trebuie să doarmă, în tabăra asta!”

A doua zi, cu ochii mici, încercam să mă sustrag unei excursii la nu știu ce baraj de pe Prut. Alexandru Mironov, trecând pe lângă mine în pas sportiv, m-a măsurat ironic: „Ei, domnu’ Ungureanu, nu mai interpretezi una, cum te-ndemnau colegii de cântare?” Hm…

A fost o tabără extraordinară și mă bucur mult că în era noastră, a refugierilor prin lumile virtuale, paradoxal ale tuturor și totuși atât de claustrante, obiceiuri de felul ăsta, socializări atât de „învechite”, au rezistat. Erau cenacluri, chefuri, dezbateri, concursuri și cântări. Fiecare făcea cam ce-i trăznea prin cap, dar un rudiment de program tot exista. Și în primul rând, toți se bucurau de prezența celorlalți.

Într-un miez de noapte, câțiva gurandezi au remarcat „o lumină suspectă” pe cer (care, oricum, ne înfățișa mii și mii de stele, să tot alegi). Parcă se mișca, parcă pâlpâia… Dar nu numai că pâlpâia, ci parcă respecta și un fel de algoritm. Clar, nu putea să fie decât un OZN! Îndată s-a format o comisie de guralivi cu lanterne, care au început să semnalizeze către obiectul extraterestru. Dan Merișca a ieșit în chiloți din cortul lui și ne-a privit cu lehamite, căci toată ziua îi ajutase pe ceilalți să-și consolideze corturile, folosind ustensilele din gentoiul lui fără fund (din care a scos în cele din urmă și-o toporișcă). Apoi a zis pertinent: „Gagiilor, poate vin ăia să vadă cine le tot semnalizează și vă căcați pe voi!”

(va urma)

Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu ”Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.

©Dănuţ Ungureanu