Un personaj faimos ne salvează în ultima clipă. Fanzinul călătorește mototolit într-un gentoi. Plec spre Sibiu, cu emoții de emoții. De la copil de trupă, la șef de cenaclu.

Ah, cetitorule, fără îndoială și dumneata te dai în vânt după acele momente ale povestirii care-ți explodează în față cu binecunoscutele și mult așteptatele „deodată” sau „brusc”. Atunci somnolența dispare fumul, acțiunea redemarează în forță, ca o motoretă cabrată pe roata din spate, viața merită iar trăită.

Cum istoriseam în episodul trecut, ședeam în camera noastră de cămin studențesc, Monstrul, Maha și cu mine, nădăjduind că „deodată” ușa se va da de perete și „brusc” va răsări de undeva soluția pentru multiplicarea fanzinelului nostru, „Întâlniri de felul trei”.

La orizont se vedea tot mai clar Romconul ’82 (Consfătuirea națională, cum îi zicea), care se stabilise la Sibiu, zilele treceau, iar speranța că vom prezenta„bijuteria” noastră, slăbea văzând cu ochii. Ne cam luaserăm gândul de la glorie și priviri admirative…

Brusc (asta e!) ușa camerei se deschide într-o dimineață, cam devreme pentru tabieturile studențești, și deodată (!) îl avem în fața ochilor cârpiți de somn pe faimosul Dan Merișca, în carne și oase, cu nelipsitul său gentoi, care ar fi putut face ocolul pământului.

– Salut, gagiilor! zice el, semn că necazurile noastre au luat sfârșit.

Și într-adevăr, să n-o mai lungesc, așa a fost. E posibil ca vestea despre eforturile noastre înduioșătoare să se fi răspândit prin „telefonul fără fir” care funcționa la vremea aceea, până să fie înlocuit cu succes (însă mai puțin farmec) de internet. Dar bănuiesc că Dan fusese pus la curent de Marina Nicolaev, care-l cunoștea de mai multă vreme decât noi. În fine, ne-a explicat că dacă tot a aterizat la București „cu treburi de rezolvat”, o să adăuge cu plăcere pe listă și înmulțirea „Întâlnirilor de felul trei”.

– Cum? am întrebat noi.

– Simplu. Iau macheta la Iași, scot o sută de exemplare la… (habar nu mai am cum i-a spus aparatului, vreun strămoș al copiatorului modern) și vi le trimit prin poștă.

Jumătate de minut, cât am rămas noi cu gurile căscate, față de simplitatea planului, Merișca a răsfoit paginile machetei, pufnind amuzat. Între timp, Maistrul (altă poreclă a Monstrului Ionescu) i-a făcut o cafea. Apoi, sefistul zburător s-a ridicat, a făcut macheta sul și-a înghesuit-o pe-o latură a gentoiului, printre rufe de schimb, spre groaza noastră, a „părinților” de fanzin.

– Salut, gagiilor! a zis din nou și dus a fost…

Zilele și-au reluat defilarea. Era toamnă de-a binelea și până la Romconul sibian nu mai rămăseseră decât două săptămâni. Dar nici n-am avut vreme să ne panicăm cu adevărat. La vreo zece zile după întâlnirea de pomină, am primit pachetul, i-am sfâșiat ambalajul, am înșirat exemplarele prin cameră, le-am udat cu bere (la figurat, dar pe câteva chiar la propriu), ne-a venit inima la loc.

Sibiu ’82 ! Ca de obicei, Solarisul a pornit spre câmpul de bătaie cu ditamai oștirea. În compartimentele trenului, moralul era foarte ridicat, căci cenaclul nostru participa cu lucrări la concursul de proză și expoziția de artă grafică. Profesorul Mircea Dumitrescu se îngrijise, firește, de întreaga logistică, bilete, cazare pentru trei zile, programul activităților, mă rog tot ce mai trebuia și nu puteam să rezolvăm noi ceilalți, boema.

Aveam motive de emoție, deși mi-ar fi plăcut să fac pe sefistul cu vechime. În primul rând, participam în concursul de proză cu povestioara „La frontierele cunoașterii”, text conceput sub forma unui interviu realizat de reporter cu un computer al viitorului. Titlul îl copia pe cel al unui documentar de televiziune, la modă în acele vremuri. Iar pentru expoziția grafică îndrăznisem să aduc vreo douăsprezece lucrări cărora le spusesem „colaje”, deși nici până azi nu mi-e clar unde ar fi trebuit încadrate. Erau, de fapt, combinații de elemente decupate de prin revistele ilustrate, cu intenția de a comunica o idee.

În al doilea rând, împărtășeam cu Cătălin Ionescu tracul apropiatei scoateri în lume a micului nostru fanzin, firește, o lansare cât se poate de discretă, printre amici, căci n-am fi îndrăznit să ne lăfăim pe standurile organizatorilor.

În al treilea rând… Ei bine, Sandu Ungureanu absolvise facultatea în vară și fusese repartizat ca inginer la Bacău, iar regulamentul cenaclului cerea ca președinte un student. M-am pomenit la începutul toamnei, nici mai mult nici mai puțin, ales ca șef. Eram convins că se face o greșeală monumentală, că la Romcon lipsa mea de competență o să iasă la iveală, că totul se va răsfrânge asupra cenaclului, care va intra în declin și în cele din urmă se va desființa, că prietenii îmi vor reproșa asta toată viața, că abia înfiripata mea carieră scriitoricească va fi distrusă ș.a.m.d.

Cam așa stăteau lucrurile. Odată ajunși la Sibiu, am tras la un hotel din centru, pe etajele căruia ne-am risipit iute, apoi am dat fuga la locul de desfășurare a consfătuirii (casa sindicatelor, parcă) să nu pierdem deschiderea evenimentului. Și mai ales să ne reîntâlnim cu prietenii, să facem schimb de bârfe, să ne dăm mari.

Dechiderea n-a fost mare lucru. Cam cu noduri, am spus câteva cuvinte, când mi-a venit rândul, ca reprezentant al Solarisului, laolaltă cu alți șefi de grupări din țară. Deodată mi-am dat seama că astfel de lucruri fac parte din rutina organizatorică, că altele sunt lucrurile și contactele importante în viața fandomului. După șirul de mici discursuri, s-a dat liber pentru toată lumea, mai puțin sărmanilor artiști plastici, care începeau să trudească la expunerea lucrărilor pe panourile aduse de organizatori. Care cu foarfeci, care cu rola de scoci, care cu sforicele ori chiar pioneze…

Am rugat-o pe Marina să preia și bazaconiile mele de „colaje”. Iar noi, ceilalți, am pornit să (re)facem contactele cu prietenii sefiști. În general, prin berării…

(va urma)

Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu ”Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.

© Dănuţ Ungureanu