Cenacliștii ocupă Sibiul. O încercare pentru moral, în baia de fum a criticii. Figuri celebre răsar din noapte. ”Dublă” pe ultima sută de metri. La răscruce de gânduri.

Așadar, Sibiu ‘82. Era a douăsprezecea consfătuire națională sefe, a doua la care aveam privilegiul să particip. Lume multă… Să tot fi fost o sută și-un pic de pasionați. Și când zic asta îi cuprind pe cenacliști, cavaleri ai prozei scurte și scurtisime, scriitori profesioniști, artiști plastici, organizatori bineînțeles, fani pur și simplu. Nu mai zic de curioși, ori prietene de-ale fanilor, care n-aveau nici cea mai vagă idee cu ce se mănâncă sefeul ăsta, dar aveau să afle. Pasiune să fie!

Echipa solarisiană număra veo 15 inși, care s-au răspândit iute prin toate zonele de interes, așa că n-aveam să ducem lipsă de informații și subiecte de bârfă. Firește că nici nu se-nserase de-a binelea, că au și început să zboare zvonurile despre mult așteptatul ”cenaclu de noapte”. Trebuia să aflăm doar în camera cărui nefericit avea să se petreacă și începând cu ce oră. Spun nefericit căci de obicei se lăsa cu nori grei de fum, prin care nici vederea nu mai părea posibilă, darămite respirația. Iar după plecarea combatanților, aproape de zori, încăperea aducea cu una din imaginile surprinse după un uragan.

Firește că nu-mi mai amintesc cine a fost gazdă. Înăuntru – tabloul obișnuit: o cameră modestă de hotel, cu 15-20 de locatari provizorii, care pe pat (vipurile), care-n picioare, care pe podea (locurile cele mai râvnite), puși pe fapte mari, adică să rupă gura târgului cu textele proprii și să le facă bucăți pe-ale celorlalți, prin orice mijloace (eventual argumente) posibile.

Nu știu cum s-a întâmplat, dar am prins și eu un loc vacant la lectură și-am încercat o șmecherie. Am citit ”La frontierele cunoașterii”, adică textul pe care-l înscrisesem în concursul consfătuirii. Era o copilărie, dar mi-a prins tare bine la moral când am văzut că frații și surorile încep să chicotească, ba chiar pe la mijloc să râdă de-a binelea. O fi fost și votca de vină. Oricum, am încheiat cele șase-șapte pagini ale povestioarei foarte mulțumit și m-am retras cu mica mea injecție de glorie într-un ungher, unde am primit bătăile pe spate ale prietenilor. Stau și mă-ntreb unde-aș fi fost cu moralul dacă aș fi încasat niște scatoalce sănătoase de-ale criticii…

Aceste nopți erau magice, simt atmosfera lor și acum, după ani și ani… Într-o astfel de noapte l-am descoperit pe Dan Mihai Pavelescu, evadat din afumătoare, sprijinind peretele unui culoar. Am pălăvrăgit mai bine de un ceas, cimentând o prietenie proaspătă (nu mai știu la ce manifestare, în ce oraș). ”Băi, zicea el graseind, cum faceți, ăștia care scrieți ceva din nimic, cum adunați lucrurile, cum le potriviți?” Am fost copleșit de franchețea întrebării, la urma urmei omul tradusese ”Dune”, Doamne iartă-mă, ar fi trebuit să-i zic ”să trăiți”.

Într-o astfel de noapte, niște ani mai târziu, Cristian Tudor Popescu m-a făcut părtaș la teoria ”masei critice” pe care o atinge un text care se cere compus și care aproape că se scrie singur de-acolo. Ori ideea seducătoare și periculoasă totodată că e imposibil să nu-ți dai seama când ai comis ceva strălucitor și profund, chiar în ciuda … opiniei publice.

Dar de-ajuns despre nopți. Consfătuirea sibiană s-a petrecut în nota obișnuită, cu o mulțime de reuniuni și discuții paralele celor înscrise în programul oficial. De fapt, și ăsta cred că era un semn distinctiv al fandomului acelor ani, exista un ”underground la vedere”, care dubla, completa și nuanța tot ce se exprima oficial. Și n-am scăpat nimic din toate astea. Ca să spun drept, eram pentru prima oară în viața mea la Sibiu, dar n-am văzut orașul decât pe traseul dintre hotel și locul de desfășurare a ”cenacliadei”. Poate și-un pic prin împrejurimi.

Veni și ziua de asalt… Adică duminică, ultima zi a manifestării. Și firește ceremonia de premiere, cireașa de pe tort cum s-ar zice. Mi-amintesc că se adunase lumea în păr, într-o sală de spectacole ca un amfiteatru, iar pe scenă, la o masă lungă se etala juriul alături de câțiva oficiali. Ioan Eremia Albescu a dat citire listei de premianți. Au fost destul de mulți. Prin sală, emoțiile – dintre cele mai autentice, se manifestau în fel și chip.

Și – surpriză, am împușcat două diplome! Textul ”La frontierele cunoașterii” a fost recompensat cu ”premiul pentru cel mai bun scenariu”, ccare ne-a lăsat pe mulți cu gurile căscate (de-atunci ne-am mai revenit). Pretextul, mi s-a explicat un pic mai târziu, prin culise, a fost că povestioara mea se prezenta pe alocuri sub forma unei scenete, cu schimburi de replici între personaje. Dar orișicât… În fine, mi-a plăcut să cred, până-n zilele noastre, că era un text bun și, cu toate că la secțiunea de proză scurtă a fost premiat un alt autor, juriul a decis că nici al meu nu-i de lepădat. Probabil că pe vremea aceea expresia ”ex aequo” părea un import capitalist subversiv…

Celălalt premiu l-au luat, culmea, năzbâtiile mele din expoziția de arte plastice, ”pentru colaj fotografic”. Inutil să reamintesc că nu erau fotografii personale, ci decupaje de prin reviste, însă pot adăuga în propria-mi apărare că unele din ele arătau chiar spectaculos. Mă rog, am zis bogdaproste, lumea m-a lăudat pentru dublă, m-am simțit împărat.

Venea iarna, începeam să lucrez la examenul de diplomă, teoretic nu prea aș mai fi putut s-o ard prea mult cu sefeul. Vara viitoare terminam cu studenția. Urma să mă prezint la post (în ce colț de țară o mai fi fost și ăla) ca proaspăt inginer, să contribui la edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate. Asta făcuse și Sandu Ungureanu, cu un an înainte, asta făceau toți, n-aveam încotro.

Însă în iarna aia am descoperit prima răscruce adevărată din viața mea. Ce voiam să fac mai departe? Cine urma să fiu? Pe ce drum trebuia să pornesc? Întrebări grele, frate, mai ales când ți le pui de unul singur…

(va urma)

Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu ”Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.

© Dănuţ Ungureanu