De-abia începuse deceniul al nouălea. Împărţeam în Regie o cameră de cămin al Energeticii, cu Cornel Mărginean (zis Maha, de la Mahavishnu, căci în vacanţe era chitarist vestit prin satele mureşene) şi Cătălin Ionescu, de la Ploieşti. Lui Cătălin îi ziceam toţi Monstrul, fiindcă avea pasiunea lecturilor horror (şi dintr-un alt motiv, care nu-şi are locul în această istorisire).

„Băi, Dănuţe…” zice Monstrul Cătălin într-o seară, prin primăvară, când se-ncălzise, iar sesiunea rămăsese doar un coşmar al iernii trecute. „Ţie nu-ţi place sefeul?”

„Băi, mai întrebi?”

Şi ne-apucăm noi să facem schimb de impresii, cum s-ar zice. „Da’ pe-aia ai citit-o?” „Da’ de filmul ăla ce zici?” „Da’ cepesefeul l-ai cumpărat?” Pe vremea aia făceau furori Asimov, Bradbury, Aldiss, Clarke şi 2001 – O odisee spaţială, dar ne lingeam pe buze şi când venea vorba de Wells, Verne, Efremov ori Beleaev.

“Hai”, propune Monstrul, „să facem un cenaclu sefe la noi în facultate”.

M-a lăsat cu gura căscată. Habar n-aveam că se poate aşa ceva. “Şi cum să-i zicem?”

“Păi… nu-i clar? Cenaclul de science-fiction al facultăţii de energetică”.

Admiraţia mea atinsese cote ameţitoare. “Şi cine o să vină la el? Cine-l conduce? Ce-o să facem acolo?”

M-a lămurit iute: Noi o să fim şefii, normal. Pe participanţi îi ademenim cu afişe meşteşugite. Şedinţa o să se ţină într-un amfiteatru, unde o să citim texte clasice şi o producţie proprie.

“Scrise de cine?” zic.

“Scrise de tine”, zice.

Am fost atât de surprins, că n-am mai găsit nicio replică. Mi-am petrecut următoarele două zile cârpind o idee şi încă trei punând-o pe hârtie. A ieşit o povestioară de vreo şase pagini, scrise de mână (pe atunci n-aveai acces la o maşină de scris). Se numea O oră şi zece minute. Era o fantezie cam stângace, pe una din temele clasice ale sefeului: călătoria în timp. Eu mi-am îndeplinit misiunea şi-am scris, iar Monstrul a luat toate aprobările (nu era deloc un fleac) de la mai-marii studenţilor comunişti.

Ca să n-o lungesc, şedinţa inaugurală a mers bine. Erau vreo douăzeci de studenţi, şi asta ni se părea puţin. “Lasă, că aşa e la început”, ne consolam reciproc. Nu ştiu ce visam, probabil şedinţe de cenaclu pe stadioane arhipline, după un binecunoscut model al epocii. Eu am citit textul meu, Cătălin ne-a luat piuitul cu un greu de-al americanilor, au fost comentarii. Aproape fiecare a zis câte ceva. Ba, vreo doi colegi s-au apropiat la sfârşit şi mi-au adus aspre critici în legătură cu bazele ştiinţifice ale textului meu (să le fi citit pe alea scrise zece ani mai târziu…) Eu am lăsat nasul în jos, spăşit, şi mi-am însuşit, ca să zic aşa, critica atât de constructivă…

Începuse să se ducă vestea prin facultate că ţinem cenaclu sefe. Dar, până să profităm de asta, ne-a ajuns din urmă sesiunea a doua de examene, cu toţi morcovii ei, şi-apoi a venit vacanţa. Or, cui îi mai arde de întâmplări imaginare, câte-n Lună şi-n stele, când marea şi muntele te-aşteaptă la doi paşi, cu naşul, cât se poate de reale?

(va urma)