Reușesc să mă detașez dintr-un univers în altul. Dan Goanță, un simpatizant de marcă al sefeului. Cum era să umplem Mongolia de microhidrocentrale. Un zvon numit ProspectArt.

Începând cu toamna lui 1985, am fost blagoslovit cu una dintre acele așa-numite „detașări”, o găselniță administrativă care îți permitea să te strecori, mai cu zgârieturi, mai cu vânătăi, printr-o fisură a sistemului. „În interesul serviciului”, cu acte ștampilate la capătul unui drum ornat cu șpăgi, schimbam, deocamdată pentru șase luni, coclaurile termocentralei Rovinari cu Institutul de Studii și Proiecte Hidroenergetice din Piața Rosetti, București.

Urma să-mi reînnoiesc la fiecare jumătate de an această detașare, ceea ce însemna, desigur, alte plocoane distribuite eșalonat. Mi-era încă greu să accept că minunea s-a petrecut, dar speram că m-am lecuit de visul urât care fusese șantierul.

Și cum o surpriză nu vine niciodată singură, chiar din prima zi de lucru la biroul acoperit cu hârtie ozalid (ceva folosit la multiplicarea planurilor și care puțea îngrozitor a amoniac), am făcut cunoștință cu colegul meu de colectiv, regretatul Dan Goanță. Inginer hidroenergetician și el, avea să devină mai târziu, după 1990, unul dintre cei mai competenți și mai apreciați jurnaliști ai presei scrise, radioului și televiziunii.

Cunoscând acum dimensiunea uriașă a lecturilor sale și a spiritului enciclopedic care era, mi se pare absolut firească întrebarea pe care mi-a adresat-o îndată după „Salut!”. Dar atunci rămăsesem cu gura căscată. „N-oi fi dumneata, m-a întrebat Dan, acela care publică texte science-fiction în Almanahul Anticipația?” Habar n-avusesem că în afara cenacliștilor și a fanilor care animau extraordinarele convenții naționale, mai există pe lumea asta oameni care simpatizează cu sefeul. Oameni cu mii de volume citite, cărți ale „literaturii mari”.

Deși nu făcea parte din cercurile interioare ale fenomenului, Dan Goanță agrea sincer sefeul. De altfel, când a avut ocazia a și publicat într-unul din almanahuri (parcă cel datat 1988) o povestioară intitulată „O după amiază la Lake Horn”, care s-a bucurat de aprecierile cunoscătorilor. Comentam împreuna, cu mare plăcere și substanță, Asimov, Clarke, Bradbury, Dick și așa mai departe

Însă la cea mai… fantastică fantastică întâmplare reală m-am bucurat și eu să-i fiu părtaș:

Ne chemase șeful de colectiv să ne dea o misiune pe care, zicea el, numai doi tineri ca noi, debordând de imaginație, o puteam duce la bun sfârșit. Despre ce era vorba? Ei bine, institutul primise o comandă pentru un studiu privind posibilitatea amenajării unor microhidrocentrale în… Mongolia. Eu m-am clătinat pe picioare, năucit oarecum de nuanța exotică, dar Dan Goanță, care era tobă de cunoștințe în orice domeniu, a sărit ca ars. „Păi Mongolia n-are decât vreo câteva râuri și alea probabil că seacă jumătate de an.” „Și ce? i-a replicat șeful de colectiv. Acum o să negăm dreptul oamenilor muncii mongoli la electricitate în restul anului?”

Am cerut planurile râurilor, ca să purcedem la evaluarea potențialului lor hidrologic, dar șeful ne-a privit din nou cam melancolic. „Nu ne-au trimis decât niște bucăți de hartă de la izvoare și alte câteva de la vărsare. În restul teritoriului au sovieticii niște instalații, n-avem voie la hărți. Descurcați-vă și voi, faceți niște aproximări, sunteți băieți cu fantezie.”

Mie nu-mi venea să cred, însă Dan a intuit imediat potențialul distractiv al trebii. „Voi, sefiștii, mi-a spus, inventați lumi care mai de care mai ciudată, planete, sisteme solare, galaxii întregi. N-o să fii acum în stare, Ungurene, să-ți imaginezi un prăpădit de râu mongol”.

Și am trecut imediat la treabă. Mai întâi, Goanță a fixat cu pioneze planul izvoarelor unuia din cursurile de apă în colțul din stânga sus al mesei. Planul de la vărsare a fost fixat în colțul din dreapta jos. De aici încolo, restul râului trebuia doar să prindă viață, cu creionul, pe hârtia care acoperea biroul.

Ei bine, a fost cea  mai frumoasă albie pe care am văzut-o vreodată. Ce meandre, ce cataracte, ce grinduri și ce canioane! Ba chiar, la un moment dat, nestăvilitul curs, Kerulen parcă, ieșea de pe suprafața mesei și curgea câțiva kilometri pe cantul îngust. Ce mai, o frumusețe de râu! Atras de hohotele celolalți ingineri, tehnicieni și cartografi din încăpere, care se sufocau de râs, șeful de colectiv a venit să vadă isprava demnă de orice antologie space-opera. A admirat-o un minut întreg și s-a retras, trecând cu vederea gluma cu cantul mesei.

O săptămână mai târziu, după ce calculaserăm că electricitatea produsă de microhidrocentralele de pe Kerulen va impulsiona semnificativ îndeplinirea înainte de termen a planului cincinal mongol, șeful de colectiv ne-a chemat din nou la el. „Să vezi, Ungurene, că o să proiectăm și prima stație spațială mongolă”, a prognozat Dan. Însă șeful ne-a frânt aripile cosmice. „Nu se mai face nicio micro. Ar fi trebuit să le monteze în niște iurte de pâslă, că ei nu prea au lemn și beton, însă partidul lor nu a aprobat cererea…”

Tot cam prin perioada aia începusem să aud din ce în ce mai des în jurul meu despre un cenaclu bucureștean nou, botezat „ProspectArt”. Am râs cu lacrimi de această bazaconie și mi-am promis, ca orice solarisian pur-sânge, că n-am să calc în viața mea pe acolo…

(va urma)

Acestea sunt amintirile mele. Pe alocuri incomplete, pe alocuri poate deformate. Așa sunt amintirile. Nu scriu o cronică riguroasă a legendarului cenaclu ”Solaris”, ci una de suflet, a unor oameni, locuri și întâmplări care m-au marcat. Dacă ea conține greșeli, comentariile sunt binevenite.

Dănuț Ungureanu
Dănuț Ungureanu

Latest posts by Dănuț Ungureanu (see all)

x Shield Logo
This Site Is Protected By
The Shield →