Dănuț Ungureanu – „Basme geostaționare”, Editura Bastion, Timișoara, 2008, 332 pagini

 

Poate greșesc, dar cred că Dănuț Ungureanu și Sebastian A. Corn sunt cei mai buni scriitori români de SF care au debutat în volum după 90. Criteriile mele sunt: punctul de maxim atins, diferența între punctul de maxim și punctul de minim, consecvența în gen. Comparat cu Sebastian A.Corn, Ungureanu n-a publicat mult – doar trei volume (două antologii și un roman). Dar toate sunt de vârf.

Deși optzecist, coleg de generație în SF-ul romanesc cu Cristian Tudor Popescu, Alexandru Ungureanu sau Dan Merișca, Danut Ungureanu (n. 1958; debut în „Știință și tehnica”, 1981, cu textul SF Vis de familie) debutează editorial doar la începutul anilor 90. Generația și modelele se schimbaseră (William Gibson și cyberpunk-ul fiind fetișurile – inclusiv stilistice – ale deceniului zece), totuși Marilyn Monroe pe o curbă închisă (Editura Adevărul, București, 1993) este în contextul apariției o scriere la zi și, în afara contextului, unul dintre cele mai bune volume din istoria genului în România.

Identitatea lui Dănuț Ungureanu e data de incorporarea conceptului de univers SF într-o stilistică în același timp densă și elastică, eterogenă și personală. Insolitul nu este cultivat ca insolit, ci luat ca punct de referință pentru un realism reflexiv al nefamiliarului. Contururile lumilor  din Marilyn Monroe pe o curbă închisă sunt livrate nu o dată cu multe indeterminări și ambiguități, o receptare au ralenti, îngreunată de structura vagă și de progresia nonlineară, focalizată pe stil și pe secvență decât pe partea de divertisment/acțiune.

Nuvela amplă care dă titlu culegerii, cea mai cunoscută a autorului, speculează confuzia dintre realitate și  proiecție mentală: Solaris-ul lui Stanislaw Lem este citat explicit în corpul textului. O altă piesă de mai mare întindere dezvoltă conceptul „invaziei” Pământului de către populația fantomatică a unor făpturi de ceață, imaginând o poveste de dragoste imposibilă din rațiuni de fizică (Ceața). Ca și Zbor de pe muntele liniștit, prelucrare în termeni de comedie hi-tech a mitului lui Pygmalion, Din nou acasă apasă pedala cinismului pe ideea de creație, transformând-o într-o uvertură reprobabilă: doi astronauți întorși pe un Pământ mort ecologic eliberează din greșeală sporii mutanți dintr-un container abandonat, provocând reaprinderea vieții în forme ce trezesc oroarea. Specialitatea lui Dănuț Ungureanu este ficționalizarea în contururile unor lumi postapocaliptice și mutante, în care supa nouă cyber-umană nu mai amintește decât precar, cu distorsiuni, de vechea identitate a umanității: Ploi târzii, Soare sub flanșe, Din nou acasă. Aceasta e și structura care susține Așteptând în Ghermana (Editura Nemira, București, 1993; 2013), cu observația că acest roman e mai tranzitiv, mai direct, mai puțin modular și reflexiv decât povestirile: narațiunea e susținută la persoana întâi de polițistul Yablonsky, un dur dintr-o specie post-raymondchandleriană.

Basme geostaționare e tot o antologie, ca Marilyn Monroe pe o curbă închisă. Stilul lui Ungureanu s-a păstrat (preferința pentru explorarea postumanului, pentru mutanți și mutații, pentru personaje din medii joase/ descompuse/decrepite; totul prins în fraze versatile, tăiate de  dialoguri răstite sau elaborate, mereu excelente). Autorul a împărțit volumul în trei secvențe: Adâncurile (7 texte), Cinci basme geostaționare (5 texte) și Alte ținuturi (3 texte).

De departe cele mai bune sunt povestirile din ultima secțiune – mai întinse decât celelalte. Acțiunea, personajele și lumea subterană din Noaptea în oraș, fără părinți aș vrea să le văd reluate și amplificate la dimensiunea unui roman. Oricum, povestirea e la fel de densă ca un roman – nu în ultimul rând datorită bombardamentului conceptual, cu rol activ în enciclopedia lumii nanotehnologice din Noaptea în oraș…. Autorul a simțit de altfel nevoia să introducă un glosar care explica sumar cuvinte ca „musmus”, „tranzactor”, „salina”, „frend”, „eter”, „coșar de ață”, „ceață de cifre” s.a.

Duh melancolic peste lumile lui Ryan speculează un caz de interferență ontologică între o lume reală și una imaginară (de fapt tot reală), pe motivul foarte contrastiv al invaziei barbarilor în Eden. Anatomic Graffiti, singurul text pe care îl știam, este tot unul de vârf, conceptual și stilistic; povestirea, desfășurată între două scene de hold up, etalează o lume violentă, soioasă, interlopă, organizată pe modelul fagurelui uman (inșii din grupurile de „frățiori” pot avea o comunicare 100% telepatică și empatică), controlată de mecanismul represiv prin practici ținând de tehnologia înaltă (electrogaborii produși prin nanotehnologie) sau de fascismul pur (lobotomie s.a.). Anatomic Graffti e și povestea cea mai emoționantă a volumului.

Celelalte două secțiuni au texte de o calitate mai puțin spectaculoasă, dar cu totul satisfăcătoare. Cele Cinci basme staționare sunt pe modelul Lem din Ciberiada. Aceste texte au un grad mai mare de relaxare și ironie. Picador își asumă riscul e cea mai stanislawlem-iană dintre ele (ajutat de o gioarsă de inteligență artificială angajată ca sfetnic, un microdispozitiv disimulat in ureche, ca Neghiniță, Picador își joacă la noroc cartea de aspirant la mâna unei domnițe – în cel mai rău și mai probabil caz urmând să-și piardă căpățâna). Albă ca Zăpăda zboară la New York contaminează codul lui Superman cu cel al tipei din titlu; Dragostea la căpușe povestește despre niște spioni extratereștri care se pot deghiza în orice  (chiar și în aer) și despre niste super-contraspioni; s.a.m.d.

Povestirile din sectiunea Adâncurile sunt și bune (Metoda pentru chitara, Copiii șoricelului Rat), și mediocre (Domus, Larkin aranjează munții, Amețeala). Domus alienează conceptul nostru de „casă” prin cuplarea lui la un concept de lume totalitară și aglomerată, în care sentimentul privatului s-a pierdut. Larkin aranjează munții e construit pe contrastul dintre o lume virtuală foarte eco și decorul real al proiecției virtuale – un oraș post-urban, plin de gunoaie. Amețeala intră (destul de slab) într-o lume în care Pământul a renunțat la stațiile lui orbitale – și câte-un sinucigaș încearcă simbolic să refacă contactul. Metoda pentru chitară se reinstalează pe temele favorite ale lui Ungureanu – frontiera uman-nonuman sau umanul protezat și artificial dintr-un postuman distopic. Tot pe ideea unei umanități protezate vine și Fragil, care are o execuție de factură mai mult poetică (desfășurarea unui coșmar). A fost ora exactă! pare un text din anii 70-80 ai Războiului rece, frisonați atât de extincție sau de ultramilitarizare socială cât și de scăparea de sub control a supercomputerelor militare. Copiii șoricelului Rat are cel mai imersiv concept de lume al secțiunii. Ar merita reluarea și amplificarea, la fel ca Noaptea în oraș, fără părinți (cât aș vrea să mai derapez o dată pe voma chimică din Lumea de jos sau să văd mai de aproape cum arată subsolurile fetide și ucigașe ale Fabricii de Paste).

© Mihai Iovănel

Textul a fost preluat cu permisiunea domnului Mihai Iovănel de pe blogul Revistei Cultura: http://revistacultura.ro/blog/2009/07/danut-ungureanu-basme-geostationare/

Îi mulțumim domnului Iovănel pentru permisiunea republicării.