Éric Faye este un scriitor discret, în pofida celor douăzeci şi cinci de volume publicate (romane, povestiri, nuvele, eseuri). În 2010, a fost recompensat cu Marele Premiu al Academiei Franceze pentru romanul Nagasaki, în care, pornind de la un fapt divers menţionat într-un ziar nipon, surprinde incongruenţa dintre existenţa banală şi realitatea înconjurătoare prestabilită.

Eric Faye_ParijParij, roman publicat anul acesta în ediţie revizuită la Éditions Stock, este, după cum o mărturiseşte autorul în prefaţă, o ucronie. Astfel, cititorului i se dezvăluie ce s-ar fi întîmplat dacă, bunăoară, la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, Armata Roşie, în marşul ei glorios către Occident, nu s-ar fi oprit la Berlin, ci la Paris, iar „zidul ruşinii“ ar fi fost ridicat în Oraşul Luminilor. Bernard Nevil, funcţionar însărcinat cu citirea scrisorilor care circulă între Est şi Vest pentru a descoperi orice aluzie ireverenţioasă la adresa partidului comunist şi a liderului său, primeşte o nouă sarcină. Trebuie să descopere manuscrisul unui „roman total“, extrem de compromiţător pentru „conducătorul mult iubit“, scris de Romain Morvan, laureat contestat al Premiului Nobel pentru Literatură şi, de scurt timp, exilat în Parisul vestic. Ancheta nu prea avansează. Vicleniile stilistice ale cenzorului (cu ajutorul unui imitator, introduce în corespondenţa dintre Romain Morvan şi amanta lui, violonista Clara Banin, aluzii referitoare la roman) nu au rezultatul scontat. Ameninţat direct, îşi dă toată silinţa şi – după ce parcursese temeinic „operele complete“ ale lui Romain Morvan, publicate în străinătate – plasează în scrisorile dintre cei doi referiri directe la manuscrisul romanului şi la posibilitatea de a-i parveni autorului. De data aceasta are succes. Descoperă, cu ajutorul Clarei Banin, voluminosul roman (peste o mie de pagini codificate) şi, în loc să îl du­că superiorilor, hotărăşte să-l înmîneze u­nui scriitor şi diplomat sud-american. Intervin „Gărzile negre“, manuscrisul este confiscat, diplomatul alungat şi Bernard Ne­vil, arestat. Între timp Nu­mărul 1 decide să reconstruiască Parisul unificat la treizeci de kilometri de locul unde e­xista deja: proiect megaloman, care debutează entuziast în prezenţa elevilor veniţi să asiste la marele eveniment. Mai înainte sinistrul personaj decisese ca din limbă să fie exclusă conjuncţia dacă şi condiţionalul-optativ, pentru a instaura epoca prezentului absolut. În final, „zidul“ cade şi dictatorul este alungat, iar ancheta deschisă pentru a-l acuza pe Bernard Nevil rămâne fără rezultat.

Aceasta este povestea. În jurul ei se ţese o alta: despre literatură în sistemele totalitare, subiect binecunoscut lui Éric Faye, care a publicat în 1993 eseul Dans les laboratoires du pire (totalitarisme et fiction littéraire au XXe siècle).

Interzicerea unui roman este cea mai înaltă distincţie pe care puterea i-o poate acorda unei creaţii literare“, afirma Efim Etkind, citat de Éric Faye cînd Romain Morvan rememorează traiectul sinuos al romanului Viaţă şi destin de Vasili Grossman. Dubla calitate a literaturii de a propune o „lume a operei“ şi de a rezista uitării alertează puterea. Scriitorul scapă controlului, devine purtătorul unui potenţial de subversiune, lumea lui este una în care întrebarea de ce este firească şi se opune alteia în care aceeaşi întrebare este interzisă. Manuscrisul avea motive să îngrijoreze: dezvăluia tinereţea homosexuală a „conducătorului mult iubit“ şi restituia necruţător viaţa sub comunism. Literatura îl influenţează pe Bernard Nevil, care cochetase cu gîndul de a deveni scriitor şi fusese un cititor constant înainte de a deveni cenzor. Scriitor şi lector ratat, ajunge să îşi însuşească şi să îşi asume potenţialul subversiv al literaturii: începe să îşi pună întrebări, să observe lucruri care înainte treceau neobservate, să îi comunice Clarei Banin să fie atentă la hîrtiile pe care le lasă în coşul de gunoi şi, în loc să le restituie superiorilor lui manuscrisul, încearcă să-l transmită autorului exilat. Bernard Nevil nu îşi analizează gesturile, vorbele, atitudinea. Nu face lucrul acesta nici în scrisoarea adresată celui care va preda manuscrisul autorului. Este păstrat un spaţiu deschis misterului, alchimiei subtile, metamorfozei neaşteptate, care sînt caracteristice prozei lui Éric Faye.

În Panta rhei, Vasili Grossman face o interesantă tipologie a turnătorilor, identificînd patru tipuri de „Iuda“. Cel de al patrulea este „interesat“; egoist feroce, doreşte să păstreze cu orice preţ status quo-ul, să îndepărteze dizgraţierea şi sărăcia. Clara Banin se pliază cu totul pe acest model. Talentată, frumoasă, cu relaţii sus puse, nu ezită nici o clipă să îi trădeze pe Bernard Nevil şi, implicit, pe Ro­main Morvan, spulberînd printr-un singur apel telefonic tot capitalul de încredere şi de simpatie pe care aceştia îl investiseră în ea. Se află în cabina proprie, ar trebui să se demachieze, să se schimbe şi să plece acasă. Ezită o clipă, apoi formează numărul din două cifre. Dorinţa ei de a beneficia de cariera spectaculoasă, de plecările în străinătate şi de încrederea superiorilor elimină orice morală. Cînd, după căderea „zidului“, se întîlneşte cu Romain Morvan, minte cu neruşinare şi îi spune că nici măcar nu s-a putut apropia de vila în subsolului căreia era ascuns manuscrisul. Are o vagă tresărire pe care şi-o reprimă imediat. Este mulţumită, aşa cum mulţumiţi sînt şi turnătorii din tipologia lui Vasili Grossman. Scriitorul, care ştie adevărul, nu îi reproşează de la obraz delaţiunea şi minciuna. O priveşte cu „un fel de curiozitate amestecată cu tristeţe“, asemenea lui Ivan Grigorievici, personajul principal din Panta rhei. Romain Morvan nu se erijează în justiţiar, nu taxează direct trădarea femeii pe care o iubise şi în care avusese încredere. Nu apelează la propria-i dezumanizare pentru a sancţiona dezumanizarea celuilalt. Tot aşa cum nu se grăbeşte să îşi publice voluminosul roman. Înţelege că este un „fiu vitreg al timpului“ şi că „timpul îi îndrăgeşte numai pe aceia pe care el i-a generat, adică pe copiii săi, pe eroii săi, pe truditorii săi“.

Milan Kundera observa că, în romanul Terra nostra de Carlos Fuentes, există un personaj care deţine un mecanism medieval prin intermediul căruia, pe un ecran, pot fi proiectate toate evenimentele reale, dar şi cele „care ar fi putut avea loc“. Éric Faye, asemenea acestui personaj, îi oferă cititorului proiecţia unor evenimente care s-ar fi putut întîmpla. Parij prilejuieşte astfel o dublă reflecţie: asupra istoriei şi efectelor sale imediate şi asupra literaturii, aflate la „frontierea extremă a posibilului“.

Éric Faye – „Parij”, Éditions Stock, Paris, 2012, 272 p.

© Simona Brînzaru

Recenzia este republicată în Revista SRSFF cu acordul autoarei și a revistei Observator Cultural. Le mulțumim.

Observator Cultural nr. 693/04.10.2013 :

http://www.observatorcultural.ro/Despre-literatura-in-Uchronia*articleID_27704-articles_details.html