Asceza și hedonismul

Nu există antiutopii. Termenul este redundant. Utopia își conține, in nuce, și avortonul, reversul tenebros al contrautopiei. Utopia este un construct imaginar care, o dată pus în practică, fie și numai în spațiul ficțional, își relevează cu urgență potențialul autodistructiv. Cu toate acestea, idealiștii utopiei, locuitorii lumilor fictive, își declară neîncetat adeziunea jubilantă la programul utopic, instalat confortabil până în cele mai ferite cotloane ale existențelor așa-zis private (în utopiile de tot soiul, spațiul privat lipsește cu desăvârșire). Astfel, unul dintre fruntașii Statului Unic din romanul “Noi” al lui Evgheni Zamiatin, matematicianul D-503, declară lucid și resemnat (și, cu caracter obligatoriu, fericit):
“Acum totul e în regulă – avem din nou paradisul. Suntem din nou la fel de inocenți și cu inimi la fel de simple ca și Adam și Eva. Gata cu confuzia aceea dintre bine și rău. Totul e simplu – dumnezeiesc, copilăresc de simplu.”

Nu există antiutopii, atât timp cât fiecare membru al unui angrenaj infailibil este conștient și convins atât de perfecțiunea epistemei în care trăiește programat, cât și de inexistența alternativei ontologice. Fiecare locuitor al unei lumi (anti)utopice are credința că trăiește în cea mai bună dintre lumile posibile. Abia când morbul îndoielii se instalează, ca un ghimpe, în conștiința câtorva indivizi izolați, se poate vorbi cu legitimitate de o antiutopie în adevăratul sens al cuvântului. Răul nu poate exista decât în măsura în care există o conștiință aptă să-l eticheteze ca atare. Antiutopia este cealaltă față a oricărei utopii, filtrate printr-o conștiință în ebuliție. În final, fiecare individ care îndrăznește să se împotrivească sistemului este înghițit de acesta (arma cea mai sigură pentru dresarea ereticului utopiei este, se știe, lobotomia). După episodul răzvrătirii care prefigurează revelația, după agitația browniană a iluminaților, lumea teribilă a antiutopiei se reînchide ermetic, sigilând toate căile accesului și înțelegerii, nu înainte de a-și fi exhibat, aproape fotografic, mecanismul perfect și inuman.

În acest mecanism de ceasornic, ideea de morală ocupă locul central. În lumea complexă și inevitabil imperfectă a istoriilor reale, morala exterioară (relativă și ea), coexistă cu moralele sui-generis ale indivizilor privați ori ale diferitelor grupuri sociale. Presiunea grupului asupra individului este suportabilă și poate fi eludată. Nimic din toate acestea nu trece în morala unică, hegemonică, etatizată a contrautopiilor. Conduita morală a indivizilor este prescrisă social. Morala este strict reglementată și dispune de un aparat represiv aproape infailibil. Noțiunea de individ nu există în lumile distopiilor moderne. Acesta a fost înghițit de un sistem monstru de anihilare a personalității individuale prin toate proceele la îndemână. Chiar și în paginile jurnalului intim, prin excelență spațiu al eului hipertrofiat, morala individului este absentă. “Eu” este abil înlocuit prin “noi”. La Zamiatin, “nimeni nu este , ci .” Iar unde eul nu are valoare decât în interiorul grupului, existența sa privată este insignifiantă și poate fi lesne sacrificată pe altarul intereselor așa-zis colective.

Toate (anti)utopiile sunt fericite în felul lor. Fiecare lume nouă are rețeta ei pentru atingerea paradisului terestru. Zamiatin și Huxley reprezintă cele două extreme, cei doi poli ai moralei ficționale. Zamiatin configurează un purgatoriu al ascezei, pe care îl populează cu anahoreți pe bandă rulantă. Morala este una a datoriei față de stat (reprezentat de instanța supremă: Binefăcătorul), a transparenței totale, a unei vieți aproape monahale. Între Zidurile Verzi se ascunde, de fapt, o mănăstire inchizițională, în care prerogativele sacralității au fost preluate de conducerea laică (fără a abandona, însă, imaginarul religios, pe care se întemeiază orice sistem totalitar). Locuitorul acestui spațiu eteric și transparent trăiește singur, în apartamentul său- chilie cu ziduri de sticlă, respectând, în fiecare zi același program prestabilit. În această schemă, în viața-surogat pe care o trăiește această mașinărie umană, până și orele private sunt bântuite de recomandări cu caracter obligatoriu, iar viața sexuală ia forma unui cupon roz, care permite oricui să dispună de oricine, în limita celor două ore de plăcere minimală, la umbra storurilor trase. Între Zidurile Verzi, în lumea la care avem acces prin însemnările zilnice ale constructorului Integralului, toate posibilele breșe ale individualismului sunt iremediabil tarate: sexul este obligatoriu și planificat; religia tradițională a fost înlocuită cu o variantă ultrasacralizată a prosternării față de stat/conducător; hrana, pe bază de petrol, este menintă să satisfacă nevoi, nu să ațâțe pofte; natura este surghiunită dincolo de zidurile (aparent) insurmontabile ale Cetății iar somnul este obligatoriu lipsit de vise (semn al bolii și al nebuniei anticilor). Întreaga lume abil pusă în scenă de Zamiatin pare un purgatoriu, în care Occidentul își ispășește vina ancestrală printr-o lepădare continuă, sisifică, de păcatul individualismului.

La polul opus, minunata lume nouă pornește de la cu totul alte premise pentru a configura un alt tip de apocalipsă a Occidentului (de fapt, lumile contrautopiilor sunt consubstanțiale și coextensive). De data aceasta, asceza și traiul auster sunt abhorate și sancționate. Morala grupului este una epicuristă, în care plăcerile capătă un caracter draconic. Perversiunea acestui tip de imaginar constă în prelungirea aparentă a tuturor tendințelor din lumea occidentală contemporană. Metehnele lumii noastre, hipersexualizarea/superficialitatea/consumul excesiv (care nu este bazat pe nevoi reale) sunt nucleele semantice în jurul cărora se grupează sensurile lumii ficționale. Locuitorul lumii noi trăiește pentru a-și satisface plăcerile și, prin ricoșeu, pentru a satisface normele hedoniste ale statului. Subiectul uman trăiește, la Huxley, într-un paradis iluzoriu al plăcerilor fizice. Sexualitatea este eliberată de orice constrângere morală. Libertatea este însă cangrenată de imperativul plăcerii și de obligativitatea schimbării permanente a partenerilor, pentru imposibilitatea stabilirii unor relații mai profunde între indivizi. Nevoia de evadare prin intermediul paradisurilor artificiale (alcool, droguri etc.) este satisfăcută instantaneu, prin intermediul pastilei minune – soma. Cu soma, plăcerea este purificată de efectele sale secundare.

Cu toate că întrunește toate atributele unei lumi a plăcerilor carnale, lumea lui Huxley este la fel de fastidioasă și de excesivă ca paradisul biblic. Ceea ce stânjenește este obligativitatea plăcerii. Echilibrul normalității, balansul necontenit între polul plăcerii și polul durerii/ascezei, este dimensiunea absentă a (anti)utopiilor moderne. Perfecțiunea este statică. Nimic din ezitările și frământările omului autentic nu trece prin pereții de sticlă ai perverselor construcții utopice. Fie că propun o morală universală a ascezei, fie că mizează totul pe cartea seducătoare a hedonismului, (anti)utopiile păcătuiesc prin maniheism, prin absolutizarea uneia dintre cele două rețete de fericire. Antiutopiile nu trebuie ignorate. Ele sunt proiecții, într-un viitor atemporal, ale dorințelor celor mai ardente ale omenirii. Trebuie să avem grijă ce ne dorim.

© Adela Dinu

Textul a fost republicat cu acordul autoarei și al editorului revistei Lapunkt, Eugen Stancu. Le mulțumim.

http://www.lapunkt.ro/2013/07/11/depre-morala-antiutopiilor/

Adela Dinu este profesoară la un liceu din Sibiu. Critic si istoric literar. Autoare a unui volum dedicat jurnalului feminin românesc.

De aceeași autoare : Adina Dinu – Pilulele utopiei

Adela Dinu

Adela Dinu

Profesoara la un liceu din Sibiu. Critic și istoric literar. Autoare a unui volum dedicat jurnalului feminin românesc.
Adela Dinu

Latest posts by Adela Dinu (see all)