Colocviul de critică și exegeză SF Ion Hobana 2013

Să vorbești despre 140 de ani de sefe românesc în spațiul, inevitabil limitat, al unei comunicări reprezintă o provocare pentru orice activist al genului.

Este o provocare pentru că referentul poate cădea foarte ușor în capcana festivismului. Dar este o provocare și pentru că puțini, prea puțini, pot acoperi în câteva pagini un arc de timp atât de mare. Este o provocare pentru că orice analiză lipsită de pretenția de exhaustivitate ar risca să devină un demers rizibil.

Îmi asum acest risc spunând de la început că nu am pretenția de acoperire totală a subiectului. Îmi asum posibilitatea ca demersul meu să fie, în cele din urmă, doar un efort ridicol și inutil. Ce pot să vă asigur este că nu voi avea un discurs cuminte, conformist și festivist, ci dimpotrivă. Cuvintele mele vor stârni, unora, zâmbete. Altora, furie sau proteste. Mi le asum pe toate. Având în vedere că relatarea mea despre sefeul românesc ajuns, iată, la venerabila vârstă de 140 de ani, va fi una cât se poate de subiectivă, va fi inevitabil ca unii dintre dumneavoastră să nu atingă o anumită stare de indignare.

Așadar, avem 140 de ani de sefe românesc. Sefeul nostru nu este nici mai bătrân și nici mai tânăr decât altele. A apărut, se pare, în 1873, o dată cu proza lui Al. N. Dari intitulată Finis Romaniae, o povestire încadrabilă perfect in genul istoriilor alternative. După doi ani, Dumitru Ion, pe vremea aceea un adolescent, scria și publica o povestire intitulată Spiritele anului 3000. Ceva mai târziu, autorul avea să ajungă prim ministru al României, sub numele de Take Ionescu. Așadar, înainte ca țara noastră să devină independentă, aveam deja doi autori, dintre care unul viitor prim ministru, și cel puțin două povestiri sefe. Au urmat alți și alți scriitori de gen, cu nimic mai prejos, în opinia mea, decât omologii lor din Franța, Anglia sau SUA. Spuneți-mi, vă rog, dacă romanul Un român în Lună al lui Henri Stahl poate fi așezat, spre exemplu, altundeva decât lângă Odiseea marțiană a lui Kurd Laswitz.

Am fi ispitiți să spunem că o anumită perioadă istorică a reprezentat ceea ce se cheamă vârsta de aur a anticipației românești. O vârstă de aur a unui gen literar presupune un vârf calitativ al creației, un nivel calitativ la care autorii de azi cu greu sau deloc ar putea accede. Vârsta de aur pentru un gen literar înseamnă, în accepțiunea comună, un paradis pierdut, un loc în care autorul modern, pervertit și corupt, nu are ce căuta sau nu poate ajunge. Vârsta de aur înseamnă paradisul pierdut, către care este frumos să ne îndreptăm, dar pe care, probabil, nu-l vom mai cunoaște vreodată. Eu cred că este greșit să inventăm sau să stabilim o vârstă de aur altfel decât prin prisma unei nostalgii. Cât de sus sau de jos am putea așeza Luntrea sublimă, a lui Victor Kernbach față de această vârstă de aur? Cât de sus sau de jos ar trebui să așezăm ultimul roman al lui Liviu Radu față de această vârstă? Și așa mai departe. Altfel spus, nu există o vârstă de aur a anticipației românești altfel definibilă decât prin prisma unor melancolii. Ar fi caraghios să comparăm valoric un roman de Anestin cu unul de Sebastian A. Corn. Amândoi sunt valoroși, amândoi au scris lucruri însemnate în epoca lor. Amândoi definesc și consolidează o vârstă de aur despre care, iată, vorbim cu plăcere la evenimente cum este acesta la care participăm acum.

Am să fiu și mai tranșant: vârsta de aur a sefeului românesc este cuprinsă între 1873 și 2013.

De aici, o concluzie logică: sefeul românesc este egal cu sine de când a apărut. Sefeul românesc a străbătut epoci istorice, a cunoscut și prefigurat viitoruri devenite eventual prezenturi sau trecuturi, a trăit sub diferite denumiri, cum ar fi romanul astronomic, literatura științifico-fantastică, literatura de anticipație, ficțiunea speculativă, literatura science fiction, șamd. S-a simțit confortabil chiar și în perioade sumbre din istoria scumpei noastre patrii, dezvoltându-se cu tupeu și deviind agil și elegant de la dogmele și cutumele societății socialiste multilateral dezvoltate. O performanță remarcabilă, aș zice.

Ar fi, așadar, momentul ca, rezumându-mă doar la aceste lucruri, să trecem și să desfacem niște șampanii, să ronțăim ce este de ronțăit pe mesele de protocol, să bem și să ne veselim. Sefeul românesc merită din plin să fie lăudat, celebrat, bătut pe spate, purtat pe brațe precum un alergător de maraton care, iată, reușește să termine cursă după cursă, arătând mai prospăt și mai vivace decât în urmă cu o zi sau cu o luna sau cu un an sau cu un deceniu. Avem o Societate Română de Sefe care, iată, organizează acest colocviu la care cu plăcere participăm cu toții. Avem, în țară, diferite asociații, cluburi, cenacluri, festivaluri sau cum le-o mai fi zicând și care se ocupă cu propășirea genului atât de drag nouă. Avem o sumedenie de publicații online, ba chiar și legendara Colecție a renăscut și ne este la îndemână. Participăm la evenimente europene și avem parte chiar și de premii și de recunoașteri internaționale. Mă rog, nu am reușit încă să reluăm un eveniment național, mă refer la convențiile dedicate genului, dar acest lucru este doar un accident de parcurs cauzat doar de mici neînțelegeri și lipsă de comunicare adecvată din partea activiștilor genului. Vă asigur că se poate bea șampania fără noduri și în lipsa unei convenții.

Ce bine ar fi dacă m-aș opri acum.

Din păcate, am să vă dau o veste proastă. Ladies and gentlemen, Măria Sa Cititorul has left the building! Și nu a părăsit clădirea doar ca să se ducă după țigări sau să-și cumpere un suc de la butica din colț, urmând ca mai apoi să revină printre noi. Nu, doamnelor, domnișoarelor și domnilor. Cititorul nostru de sefe a plecat și nu se va mai întoarce. Cititorul nostru de sefe are treburi mai importante de făcut decât să cumpere cărți pe care să le mai și citească. Într-o lume în care școlile scot pe bandă producții record de analfabeți funcționali, cititul este doar un efort exotic și inutil. Într-o lume care își exhibă cu o voluptate cosmică mitocănia, grobianismul și primitivismul nu mai este loc de lectură. Într-o lume în care elitele sunt alcătuite din indivizi rudimentari, mustind de neam-prostie și de ticăloșie, cultura ar face bine să ia o pauză și, cum este firesc, la fel și sefeul ca parte a culturii.

Scriitorii români de sefe n-au decât să se dea de pământ și de cer, n-au decât să scrie zeci de opere geniale. Numărul de cărți vândute este din ce în ce mai mic. Este un adevăr recunoscut cu jumătate de gură de editori, ale căror fețe sunt din ce în ce mai palide și străvezii după fiecare târg de carte. În scumpa noastră patrie, populată cu români deja deștepți, cumpăratul și cititul unei cărți sefe sunt îndeletniciri din ce în ce mai mult echivalente cu apariția unui inorog pe Calea Victoriei. Sigur, unii dintre domniile voastre deja își rostogolesc prin minte un argument năucitor: dar cum, eu văd zilnic prin metrou oameni citind! Ce pot să zic. Dacă metroul a ajuns să fie comparat cu o sală de lectură, nu pot decât să fiu trist și să vă dau un sfat. Ieșiți degrabă din metrou. Nu acolo se măsoară amplitutinea lecturii. Nu în metrou, în tren sau în autobuz. Ci în librării și în biblioteci. Întrebați librarii care este cel mai vândut produs al lor. Întrebați bibliotecarii câți oameni trec pragul instituțiilor lor. Întrebați-vă rudele, prietenii, cunoștiințele, colegii de serviciu nu câte cărți de sefe au citit anul acesta ci măcar dacă își aduc aminte când au citit ultima carte, fie ea sefe au ba. Veți fi surprinși de răspunsurile primite.

Da, cărțile sunt din ce în ce mai puțin cumpărate. Da, se citește din ce în ce mai puțin. Tirajele cărților sunt din ce în ce mai mici, vânzările din ce în ce mai anemice.

Prin urmare, ce-i rămâne de făcut bătrânului nostru sefe? Aflat la începutul unei glaciațiuni culturale, sefeul are următoarele opțiuni. Fie să iasă din schemă, asemenea unui pachiderm lânos, rătăcind haotic printr-o Siberie nesfârșită și necruțătoare, fie să evolueze, să se transforme în ceva capabil să capteze atenția cititorilor care vor fi din ce în ce mai puțini, mai superficiali și mai abulici. Ar mai fi și o a treia cale, să vegeteze cumva, să-și reducă la maxim fiziologia, așteptând un dezgheț iluzoriu și care, probabil, nu va mai veni vreodată.

Deși sunt scriitor de sefe, nu știu ce va fi mâine, cu atât mai puțin pot spune ce ce va fi peste un an, peste o sută de ani sau peste o mie de ani. Nu știu dacă sefeul românesc va evolua transformându-se în altceva decât ceea ce este acum sau dacă va dispărea pur și simplu. Oricum ar fi, viitorul imediat se arată sumbru. Scumpa noastră patrie trăiește acum drama Titanicului. Lovită de un iceberg, luând masiv apă, scufundându-se lent, manevrată de un echipaj bezmetic și ticălos, cu pasageri cuprinși de panică, de disperare sau de resemnare. Firește, din acest tablou nefericit nu poate lipsi orchestra care cântă, spre liniștea pasagerilor agitați, până la final, oferind astfel dezastrului o aură de sublim. Îmi place să cred că sefeul se regăsește în această bravă orchestră și că va cânta până în ultima clipă a acestei vârste de aur pe care o trăim acum din plin.

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, a fost un privilegiu pentru mine să scriu și să vă citesc aceste rânduri.

© Marian Truță

Marian Truță
Marian Truță

Latest posts by Marian Truță (see all)