Când a murit, la 57 de ani, Robert Jordan nu-și încheiase toate socotelile cu viața. Lăsa neterminat unul dintre cele mai mari cicluri fantasy din istorie, „The Wheel of Time” („Roata timpului”), din care publicase, între 1990- 2005, unsprezece volume groase, unele atingând mia de pagini, plus un prequel. Lungimea seriei depășise cu mult estimările autorului și răbdarea fanilor. Povestea devenise din ce în ce mai alambicată, mai amplă și mai lentă, pierzând volume întregi cu intrigi și personaje secundare și amânând indefinit rezolvarea, sfârșitul. Dar, în cele din urmă, scriitorul se decisese să încheie. Volumul al doisprezecelea trebuia să fie chiar ultimul. Jordan anunțase că îl va publica oricât de lung ar ieși, chiar și de o mie de pagini. Până la urmă, n-a fost așa.

Știindu-se bolnav, Jordan a schițat firul acțiunii care rămăsese de desfășurat, a redactat mai multe capitole și a scris, integral, finalul. După moartea lui, răspunderea încheierii „Roții timpului” a trecut în mâinile mai tânărului Brandon Sanderson, deja reputat ca autor fantasy, dar și admirator declarat al lui Jordan. Sanderson a decis că are nevoie de trei volume pentru a pune punct așa cum trebuie. Două au apărut deja, în 2009 și 2010, iar ultimul urmează să iasă la începutul lui 2013: fiecare are în jur de 800 de pagini. Ecourile au fost pozitive. Fără a copia stilul lui Jordan, Sanderson i-a păstrat spiritul, minus lentoarea – comentatorii au remarcat că acțiunea, pierzându-și parcă răbdarea, a devenit mult mai rapidă.

Date fiind prevederea lui Jordan și transplantul acceptat al lui Sanderson, s-ar putea zice că se putea și mult mai rău. E tocmai ceea ce își spun acum fanii lui George R.R. Martin.

În 1991, Martin a început să scrie la o serie pe care o vedea în trei volume. Apoi a văzut-o în patru, după care în șase. În momentul de față, Martin crede că vor fi șapte volume, dar nu ar băga mâna în foc pentru asta. Din păcate, ritmul în care scrie Martin este unul destul de lent. Între 1996, data apariției primul volum din serie, și 2011, data apariției celui de-al cincilea, cel mai recent, sunt 15 ani lungi. Între volumul al patrulea (2005) și al cincilea au trecut nu mai puțin de 6 ani. Dacă ar fi vorba de o carte oarecare, nu s-ar supăra nimeni. Dar seria se numește „A Song of Ice and Fire” și, deși încă incompletă,  este, alături de „Stăpânul inelelor” a lui Tolkien, capodopera supremă a genului fantasy (dar Martin a început să fie receptat ca autor important și în afara fandomului). În plus, creează adicție în procente care fac insuportabil sevrajul.

Ca atare, George R.R. Martin a început de ani buni, în special în perioada scursă între publicarea volumelor no. 4 și 5, să fie supus unei adevărate agresiuni psihologice din partea fanilor care-și pierduseră răbdarea și care își exprimau în forme verbale adesea violente frustrarea că Martin, în loc să scrie la foc continuu pentru a-și încheia cartea, pierde timpul cu fleacuri precum meciurile echipelor preferate de fotbal american și baseball, despre care mai și relatează intolerabil de frecvent pe blogul său! Fanii furioși nu au omis să-i reamintească periodic lui Martin, născut în 1948, că are o vârstă, că e gras și că poate oricând le tragă clapa, făcând infarct și lăsând seria neterminată. (Tot așa, Stephen King, autorul seriei în șapte volume „Turnul întunecat”, care a suferit între volumele no. 4 și 5 un accident care aproape că i-a venit de hac, povestea reacția unor fani la aflarea veștii: „Rahaaat! Turnul se clatină, se dărâmă, n-o să-l mai termine niciodată!”.)

O astfel de atitudine l-a făcut pe Neil Gaiman (și el, cândva, autorul unei serii cult fantasy: benzile desenate „Sandman”) – să scrie o memorabilă postare pe blogul său, care începea prin cuvintele „George R.R. Martin is not your bitch” („G.R.R.M. nu este curva voastră”): „Oamenii nu sunt mașini. Scriitorii și artiștii nu sunt mașini. Vă plângeți că George face și alte lucruri decât să scrie cărțile pe care vreți să le citiți, ca și cum cumpărând prima carte din serie v-a făcut părți ale unui contract: voi dați zece dolari, iar George să-și petreacă fiecare ceas în care nu doarme scriind cărțile, până când duce la cap seria. Un astfel de contract nu a existat. Ați dat zece dolari exclusiv pe cartea pe care ați citit-o, și presupun că nu regretați din moment ce vreți să vedeți continuarea. (…) Unii scriitori simt nevoia să-și încarce bateriile, iar apoi își scriu repede cărțile. Alți scriitori își zilnic norma de pagini, vară-iarnă. Alții își ies din mână și au nevoie să facă altceva până când le revine inspirația. Sunt și scriitori care întâmpină greutăți cu următoarea carte din serie, dar, cum au gata în cap altă carte, se apucă și o scriu pe aia, întâmpinați de protestele cititorilor ultragiați care-i cer explicații de ce nu a scris cartea X când ei, fanii,  așteptau cartea Y. Îmi amintesc de un editor care povestea iritat, la o adunare a editorilor, despre un autor de BD-uri care-și luase câteva săptămâni libere pentru a-și zugrăvi casa. Închipuiți-vă, zicea editorul, că din banii pe care i-a pierdut prin acest moft putea să angajeze pe altcineva să-i zugrăvească locuința, și să-i și rămână. La care eu unul m-am gândit – dar dacă omul chiar voia să-și zugrăvească singur casa ?”.

Dar există și un revers al situației de mai sus. Câteodată, e mai bine ca autorii să nu-și termine cărțile. Nu mă refer doar la exemple ilustre, precum volumul al doilea din „Suflete moarte” al lui Gogol. Sau, din literatura română, la „Orbitor. Aripa stângă”, roman stricat atât de ultima-i treime, cât și de continuări. E vorba, de fapt, de majoritatea literaturii de consum – romane polițiste, de aventuri ș.a. Multe sunt proaste, dar multe dintre acestea încep bine – preț de zece pagini, de douăzeci sau de cincizeci. O observație empirică (poate că prin transferul lecturii pe suporturi digitale ea devenind monitorizabilă, prelucrarea statistică a informației obținute astfel va putea duce la concluzii ceva mai științifice): începuturile sunt în literatura de consum mai bine scrise decât secțiunile mediane, cel mai rău redactate fiind finalurile. Explicația e la îndemână: partea de început, pentru a induce curiozitate, așteptare și adicție, acordă o mai mare atenție descrierii, atmosferei, detaliilor; odată ce cititorul devine captiv al enigmei sau aventurii, toată rețeta devine o chestiune de ritm și de dozare a lui (un ritm prea lent sau prea rapid plictisește, unul prea lejer devine neserios, unul prea încordat își determină pasagerul să sară pagini, eventual direct la final): paginile sunt mai curând înghițite decât gustate, ca atare e inutil să mai fie scrise bine – tot ce trebuie să livreze e informația ritmată. În plus, e sensibil mai ușor să propui o enigmă decât să o dezlegi. Citiți „Misterul camerei galbene” al lui Gaston Leroux, unul dintre romanele polițiste clasice: pe cât de imersive sunt incipitul și enigma propusă, pe atât de catastrofale sunt sfârșitul și enigma, odată rezolvată. După cum, în mod natural, o enigmă intactă oferă cititorului mai multă participare decât o enigmă descifrată: în stadiul de incipit al enigmei, mintea rămâne „deschisă”, rulând interpretări; în 99% dintre cazuri, după descifrarea misterului, el își pierde orice interes, fiind expediat către Recycle Bin. Romanele polițiste sunt genul literar care se uită cel mai ușor. Problema lui principală nerezolvată e cum să își păstreze cititorii după ce s-a încheiat. Poate am să mă ocupă altă dată de asta; deocamdată mă mulțumesc să sugerez o soluție: atunci când vă prinde un roman polițist, abandonați-l după primele capitole – nu pentru că nu v-ar plăcea, ci tocmai pentru că vă place.

În rest, să ne rugăm pentru sănătatea lui George R. R. Martin.

© Mihai Iovănel

Textul a fost publicat în Revista SRSFF cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Articolul a fost publicat inițial în blog.revistacultura.ro :

http://revistacultura.ro/blog/2012/09/despre-sfarsituri-si-inceputuri/