Din Evul Mediu, spre Evul Viitor

Privind în urmă, şi deceniul nouă al secolului trecut ne apare acum ca un fel de… „ev mediu întâmplător”. Era vremea când, strânşi în cătuşele imperiului feudal comunist, ne regăseam pe noi înşine dăruindu-ne cu trup şi suflet gândirii şi creaţiei SF. Nu reprezenta, pentru noi, numai o supapă de salvare, sau un pretext de a strecura şopârliţe subversive – ci şi, la un nivel mult mai important, o modalitate majoră de a ne regăsi, de a privi dincolo de limitele imediate ale timpului şi spaţiului în care trăiam, de a ne păstra umanitatea şi a ne-o dezvolta spre viitor.

La fel ca atâţia alţii, din mai toate domeniile şi sferele vieţii, după 1989 ne-am luat zborul… şi ne-am prăbuşit brusc şi fâsâit, îmbârligaţi printre tentaţiile publicisticii neîngrădite (ce de-a mai broşurici şi cărticele tot apăreau pe-atunci, de la recuperări ale unor texte valoroase anterior interzise, până la grămăjoare de inepţii cu toptanu’!), ispitele reorientării (unii intrau în afaceri, alţii se avântau în presa „liberă”, alţii făceau aripioare peste hotare) şi, în general, marea dezamăgire post-revoluţionară, urmată de lupta atroce pentru supravieţuire, care nu ne mai lăsa timp şi chef nici măcar să ne cenăclăim, darmite să mai şi scriem de-amorul artei…

Au trecut douăzeci de ani, şi viaţa s-a… mai reaşezat, oarecum. Printre diversele manifestări ale fandomului acum-într-o-nouă-prezentare – publicistice, cenacloide, grafice, etc. – a renăscut şi Prospectart-ul (vechiul cenaclu bucureştean „de elită”), într-o ţinută oarecum mai demnă decât cea veche, dar şi orientat mai mult spre subiecte teoretice şi autori consacraţi, în detrimentul stimulării valorilor tinere care… cu câteva excepţii, s-au împuţinat îngrijorător, faţă de vechile vremuri. În linii mari, suntem tot-ăia şi tot-ăia. Junii încă necorupţi tatonează alte căi de perdiţie…

Este, aşadar, un imperativ al bunei supravieţuiri (că de supravieţuit, SF-ul românesc va supravieţui oricum – şi tocmai aia e: să nu-l lăsăm să continue chiar oricum) acela de a încerca să redeschidem relaţia cu tineretul. Iar principala poartă în acest sens o reprezintă acţiunile consistente, atrăgătoare, convingătoare, de impact. Unul dintre începuturi a fost şi prima ediţie a Festivalului de la Râşnov, concepută iniţial ca un fel de improvizaţie consultativă, menită să pună bazele unei viitoare tradiţii – însă care a evoluat rapid, sub coordonarea lui Eugen Lenghel, ajutat şi de Ştefan Ghidoveanu, în numai două luni de pregătire (plus cele patru zile de desfăşurare) spre a deveni un adevărat eveniment – o deschidere de bun augur spre viitor (că de-asta era vorba, nu?)

Ce-i drept, latura juventutei a fost deocamdată abia schiţată; ni s-au alăturat câţiva tineri de real talent, care au avut ce învăţa din sesiunile de scris creativ coordonate de Florin Corneliu Pîtea. Am mizat şi pe atragerea localnicilor la proiecţiile gratuite de filme, în sala cinematografului local, dar abia dacă s-au înghesuit câţiva, fără să rămână mai deloc la dezbaterile ulterioare. În linii mari, am fost la vremuri noi tot noi – dar nu ne-a deranjat deloc, că, să vezi drăcie…! Pe sub burtici, chelioare, riduleţe şi firicele albicele, zăpezile de-acum un veac au rămas la fel de imaculate şi neprihănite – ba chiar şi mai şi, că pe lângă revederi cu pupici şi îmbrăţoşări, s-au produs şi îndelung aşteptate prime întâlniri (mare bucurie să-i cunosc, în sfârşit, pe Mircea Liviu Goga şi Marian Mirescu – şi nu numai pe ei!), precum şi mult-dorite împăcări (că unii dintre noi am fost cândva cam tembeli şi ne-am dat la gioale reciproc, ca să ne aflăm în treabă – aşa că acum am fumat pipa păcii şi ne-am înfrăţit din nou).

Nu-mi pot reprima gândul că, de data asta, locul a sfinţit omul: în mijlocul ambianţei poetice, tradiţionale, dezinvolte, a Râşnovului, ne-am cuibărit într-una dintre acele guriţe de Rai care ţi se lipesc de suflet ca marca de scrisoare: Pensiunea Rem’s, aflată chiar în coasta muntelui, la poalele cetăţii, o adevărată poezie găzduitoare, cu arhitectură creativă, camere primitoare şi de bun-gust, grădină plină de surprize discrete şi un serviciu impecabil, oferit de câteva doamne generoase şi prietenoase, sub coordonarea patroanei Daniela Bonta – gazda perfectă: devotată, afectuoasă şi sinceră. O seconda Rolex, superbul ciobănesc de Berna iubitor cu toată lumea (care după plecarea noastră s-a auto-ostracizat în garaj, doborât de dor şi tristeţe), cele două pisici, precum şi cei doi cocoşi de familie, care ne trezeau în zori şi ne acompaniau muzical zi de vară până-n seară – unul frumos nevoie-mare şi prost de pica (pica la propriu: a vrut să sară pe-o balustradă şi-a picat în cioc, drept în bazinul cu peşti, ca fraierul), celălalt fioros, isteţ şi alfa (uneori, îl mai lua la ciocănit pe cocoşul-papagal, ca să nu uite cine-i şefu’, iar ăla zburătăcea cotcodăcind revoltat: „Da’ mai lasă-mă dracu-n pace!”). Într-o asemenea ambianţă, să tot sefeşti şi să te sfătuieşti!

Semnificative au fost şi proiecţiile de filme – atât cele din sala cinematografului, câte trei-patru pe zi, precedate de scurte prezentări şi urmate de discuţii, precum şi vizionările nocturne, în sala de mese a pensiunii, prilej de alte dezbateri prelungite. Selecţia la rândul ei a fost la înălţime: „World War Z”, „Cloud Atlas”, „The Adjustment Team”, „Cloverfield”, „In Time”, şi multe altele, alese pe aceeaşi sprânceană.

Un eveniment real l-a constituit expoziţia de grafică SF, care deşi restrânsă şi cam improvizată, în holişorul cinematografului, a întrunit o seamă de lucrări reprezentative, însoţite de prezentări bogate din partea autorilor – inclusiv, pe lângă cei deja amintiţi, Viorel Pârligras cel veşnic tânăr şi ferice, sau Ionuţ Bănuţă, cel capabil să-şi puncteze fiecare hiatus între fraze (sau pauză de respiraţie) cu câte un „hă-hăăĂĂĂ!” inimitabil, ce-ţi ţine buna-dispoziţie trează câtu-i ziua de lungă.

Mulţi alţii au mai fost acolo, şi multe ar mai fi de spus, căci cele patru zile râşnoviceşti au fost substanţiale şi dense, dar esenţial este că, aşa cum spuneam, prin acest eveniment s-a regăsit o parte importantă din vechea gardă mijlocie (şi chiar pre-mijlocie – căci şi Alexandru Mironov ne-a onorat cu o conferinţă) a SF-ului românesc, iar succesul deplin, pe toate planurile, oferă şanse clare de creştere: cu toţii sperăm ca la ediţia viitoare finanţarea să fie mai generoasă şi participarea mai numeroasă, ca să putem atrage şi implica, pe diverse căi, cât mai mulţi tineri – numa’ să muşte din ei microbul, că pe urmă n-o să-i mai lase, cum cu toţii am păţit-o, la vremea noastră. Vorba ceea: „once SFist, SFist forever!”

Leave a Reply